Sari la conținut
Autor: I. OPRIŞAN
Apărut în nr. 466

Românii şi maghiarii la A.D. Xenopol

    În volumul I din Istoria românilor din Dacia Traiană de A.D. Xenopol (reeditat de curând la Editura Saeculum IO), o parte importantă o ocupă capitolul dedicat invaziei maghiare în spaţiul românesc.
    Xenopol demonstrează anterioritatea românilor faţă de unguri în spaţiul pe care-l ocupă, dovedită cu prisosinţă de recunoaşterea de către maghiari a drepturilor celor mai importante ale acestora şi în primul rând a drepturilor asupra pământului pe care-l stăpâneau.
    În acest sens, el citează o serie de „oraşe române şi slavone în văile Carpaţilor, a căror existenţă mai veche decât aşezarea hoardelor maghiare în Transilvania se recunoaşte şi astăzi, de faptul că numele lor se văd a fi de origine română sau slavonă, maghiarizate sau germanizate în urmă“ (ex. Cârpiniş, Daia, Telişca, Mândra, Reşinar, Porceşti, Porumbac etc.).
    – Invocă voievodatele române, pe care ungurii au trebuit, nu cu uşurinţă, să le cucerească (ale lui Menumorut, Glad, Gelu, Kean, Ahtun, Gyula) sau cele numite în documente ulterioare, dar care au existat sigur şi în epoca năvălirii, din moment ce aveau mare putere în secolele XIII-XIV, când se luptau chiar cu regii maghiari, deţineau o neatârnare aproape totală (manifestată prin baterea monedei proprii la Cluj şi Sibiu şi prin impunerea taxelor vamale la hotarele domeniilor voievodale), refuzau să plătească dările către regi sau refuzau recunoaşterea regilor (voievozii Lorandus, Dausa, Ladislau, Nicolae, Ioan, Milutin, Roia, Stoica, Bolia, Iacob, Neagul, Ioan, Petru, Vlad, Ştefan, Bogdan, Balc, Stanislau, Siplac, Aprod, Iuga, Radu Negru ş.a.).
    – Se referă la documente de întărire a unor posesiuni, prin care „românii sunt adeveriţi şi documentar aproape de la prima apariţiune a documentelor ungureşti din Transilvania“ (documentul de la 1227, care „reproduce conţinutul unui altuia mai vechi, dat de regele Coloman, 1055-1114, unor români din Crasna“; documentul din 1763, care invocă documentul din 1445, „în care se confirmă în persoana urmaşilor Petru, Mândru, Han, Costea, Sandrin, Nicolai de Pop şi Nicolai de Vizău, donaţia făcută de regele străbunilor lor Negrilă şi Radomir în comitatul Vizăului“; documentul din 1437, în care ţăranii români şi unguri revoltaţi cer să li se înapoieze libertăţile pe care le aveau concedate de regele Sf. Ştefan etc.).
    – Aduce în discuţie numărul impresionant al puternicei nobilimi române, toată de formaţie militară, alcătuită din voievozi, cneji şi iobagi (în sensul medieval de militari castrensi „iobagiones castrorum“), cărora li se mulţumeşte de către regii unguri pentru vitejiile din războaie, li se acordă titluri, de comiţi, palatini, sunt scutiţi de plată şi li se donează terenuri.
    – Face apel la drepturile voievozilor români şi chiar ale cnejilor de a judeca populaţia pe care o avea în subordine, îndeobşte după „dreptul obiciuelnic valah“ recunoscut de la bun început de regii unguri.
    – Exemplifică normalitatea considerării egale, în primele secole de după cucerire, a românilor cu celelalte naţionalităţi prezente în regat (unguri, saşi, secui) şi mai ales invocă prezenţa, la congregaţiunile periodice sau excepţionale, a românilor, „atât acele ale ţării, cât şi acele mai restrânse ale oricăror regiuni“.
    Rezumându-şi el însuşi, din loc în loc, argumentaţia, A.D. Xenopol sublinia că „la venirea ungurilor“, „românii se aflau constituiţi în această ţară în mici state sub nişte voievozi vasali împărăţiei bulgare“, că „românii nu se desţărase niciodată din Dacia“, că, după slăbirea avarilor, coborâseră până în Câmpia Panonică, de la munte la câmpie, şi se apucaseră de agricultură, aflându-se în stadiul „închegării vieţii de stat“. Autorul releva, de asemenea, că „năvălirea ungurilor“ „a avut un caracter aparte faţă de celelalte invazii, fiind mai mult o cucerire a ţărilor locuite de români şi slavoni, şi acesta încă nedeplină“. Ei veniseră „ca nişte duşmani, cu care cei atacaţi se luptară, şi cu toate că se supuseră, păstrară însă drepturi faţă de noii lor stăpâni “ – ceea ce explică de ce românii „nu avură nevoie a se retrage şi înaintea năvălirii maghiare înapoi în cetăţile fireşti“, munţii.
    Încă şi mai accentuat evidenţia A.D. Xenopol adevărul pe care acceptarea de către unguri a „dreptului obicinuielnic valah“ îl reliefa asupra preexistenţei noastre dincolo de Carpaţi: „Din puţinele notiţe păstrate asupra acestui drept, aflăm că el regula atât relaţiunile private între români, cât şi, ce este mai important, acele ale poporului românesc cu ocârmuirea maghiară, încât se vede din această împrejurare într-un chip luminos, că cucerirea ungurilor nu se impusese poporului românesc cu atotputernicie, ci recunoscuse acestuia nişte însemnate privilegii, precum păstrarea nobleţei, a voievozilor, knejilor şi acea a unor obiceiuri juridice înrădăcinate în poporul românesc, care dincoace de Carpaţi alcătuiesc obiceiul pământului“.
    În sfârşit, observând că drepturile netăgăduite ale românilor enumerate anterior, deşi dispar mai târziu şi „poporul român este redus într-o adevărată robie“ cu cât ne apropiem de epoca noastră, ele relevă cel puţin trei concluzii:
    1. „cucerirea maghiară nu a fost de la început aşa de covârşitoare, încât să poată nimici drepturile popoarelor supuse de ea; iar păstrarea unor asemenea drepturi întăreşte şi mai mult arătările lui Anonimus, că ducatele supuse de unguri ar fi reţinut în mare parte autonomia lor“;
    2. „că năvălirea maghiară este cu totul deosebită de a celorlalte popoare barbare“, şi „urmările ei funeste poporaţiilor cucerite se arătară tocmai târziu, când timpul aduse la lumină rezultatele cu atât mai periculoase ale noii stăpâniri, cu cât ele se întemeiară cu încetul, înrădăcinându-se“. În sfârşit, dar cea mai importantă,
    3. „că poporul românesc este peste putinţă un popor imigrat în ţara maghiarilor, deoarece atunci nu am înţelege cum el să posedeze de la început atâtea drepturi, pe care le pierde în urmă“.
    Lucrarea se încheie cu capitolele Muntenia şi Moldova înainte de descălecare (în care e prezentată întreaga epopee a coborârii românilor din ascunzişurile munţilor şi intrarea în stăpânirea câmpiei sudice şi estice până la Nistru, Marea Neagră şi Dunăre) şi Imperiul Româno-Bulgar (amplă schiţă a istoriei românilor din sudul Dunării, aromânii, de la retragerea aureliană, până la înflorirea imperiului sudic sub dinastia română a Asăneştilor).
    A.D. Xenopol ne surprinde din nou prin noutatea punctelor de vedere, prin modalitatea extragerii din documentele arhiştiute a unor informaţii revelatorii şi prin apelul la documente trecute cu vederea de cercetătorii anteriori. Ne gândim, în acest sens, la „anaforaua pentru feliul propietăţii în ţară din vechime“, alcătuită de boierii Moldovei, spre a sluji răzeşilor din Vrancea în procesul „cu biv vel vistierul Iordache Ruset, care dobândise o parte din moşia răzeşilor ca dar de la Alexandru Ipsilante“. Prin anafora, răzeşii arată că moşia nu-i aparţinea voievodului şi că stăpânirea lor <a răzeşilor> era mai veche decât înfiinţarea Moldovei, şi, deci, <ei> nu puteau avea Hrisoave de la domni, ce veniseră în urma naşterii proprietăţilor“.
    Punând în legătură afirmaţiile din anafora cu informaţiile rezultând din documente, din care reiese că Alexandru cel Bun cumpăra, la numai 50 de ani după Dragoş Voievod, moşii „de pe la moşinaşi, ce le aveau din moşi şi strămoşi“, autorul răstoarnă ideea, transmisă de cronicari şi preluată de D. Cantemir, că ţara ar fi fost pustie la descălecare.
    Acelaşi lucru îl probează istoricul şi prin privirea critică a documentului din 1247, prin care regele Bela IV al Ungariei dăruia cavalerilor Sfântului Ioan din Ierusalim teritorii în Valahia din dreapta Oltului şi din ţara lui Seneslau, din stânga Oltului, concedându-le „dreptul de a percepe jumătate din veniturile, foloasele şi slujbele tuturor teritoriilor dăruite“, „iar a restului Cumaniei în întregimea lor pentru termenul de 25 de ani“. A.D. Xenopol consideră că, întrucât nu li se acordă cavalerilor nici un drept de ocârmuire asupra „acelor teritorii“, „pe care nici regele nu-l avea“, donaţia a rămas iluzorie, neutilizată în niciun fel. Între altele şi datorită probabil opoziţiei voievozilor de pe Olt, care se aflau într-un stadiu foarte avansat de constituire statală.
    Credinţa autorului, exemplificată şi prin alte mărturii – de pildă, existenţa celor două „ţări“ încă dinaintea descălecatului, a Vrancei şi a Câmpulungului Moldovenesc, care au rămas până târziu, chiar şi în timpul lui Cantemir, cu privilegii aparte, de oarecare neatârnare – era că în tot arcul extracarpatic sud-estic, a existat cu mult înainte de întemeierea statelor Moldova şi Ţara Românească o densă populaţie românească, „peste care vine şi se suprapune pătura descălecării“. Această concluzie l-a făcut, de altfel, să restrângă cu mai bine de 300 de ani limitele primei perioade, Formarea naţionalităţii române, în loc de: „din vremile cele mai vechi până la întemeierea ţărilor române“ (1290) în varianta: „din vremile cele mai vechi până în secolul al IX-lea“.
    Stadiul investigaţiilor istorice îl face pe autor să şi greşească, pe de o parte, dând credit pseudodocumentului slavon din 1134, pus în circulaţie de B.P. Hasdeu, care ar fi atestat existenţa unui „principat slavon cu reşedinţa în oraşul Bârlad“, iar pe de altă parte exagerând persistenţa în spaţiu românesc – în toate câmpiile sudice şi estice – a populaţiei slave, chiar după invaziile pecenege şi cumane. Greşită e, de asemenea, şi trasarea unei linii imaginare între români (care ar fi ocupat doar părţile dinspre munte) şi slavi (care s-ar fi întins în zonele joase, la câmpie), când, de fapt, românii (fie şi numai păstorii) vor fi penetrat profund şi în nenumărate alte locuri, dacă nu cumva vor fi existat dintotdeauna şi insular sau pe malurile fluviilor, în perimetrul temporar slavon. Căci altminteri nu s-ar fi ajuns niciodată la o asimilare a slavilor.
    Ideea pe care A.D. Xenopol ţine s-o sublinieze e că în preajma secolului XII-XIII, dacă nu chiar mai devreme, poporul român din spaţiul extracarpatic se afla pe punctul de a se constitui în mari formaţiuni statale şi numai năvălirea tătară din 1241 a împiedicat aceasta, cu circa un secol.