Romanii si Franta

Omagiu lui Valentin Lipatti si Dan Haulica

Un francez, Jean-Yves Conrad, inginer de meserie, a publicat, în 2005, o carte cu un titlu surprinzator si flatant „Roumanie, capitale… Paris“. Recomand cartea (a aparut si în româneste la Junimea-Iasi, în 2006, cu titlul „Paris, capitala …României“) celor care doresc sa scape de greata de a fi români. Francezul a investigat în arhive, biblioteci, a colindat strazile la pas ca sa gaseasca oamenii care au sudat punctele de confluenta între cele doua culturi. Cândva,  întelegem din reinterpretarea informatiilor lui Conrad, a existat o a doua Românie la Paris. Consultând cartea (este simpluta ca stil), impresia cea mai puternica nu o impune numarul mare – sute, mii – de compatrioti de-ai nostri care au trait la Paris, ci satisfactia pentru calitatea lor intelectuala si umana, înaltimea obiectivelor lor, eficienta si capacitatea de exprimare într-un stil de viata rafinat pe care îl produsesera în Franta secole de civilizatie, viata în saloane burgheze, în cluburi politice, în societati si academii. Nu exista un complex al românului la Paris. Ma refer la acele vremuri. Anna de Noailles era printesa Brâncoveanu si a devenit în Franta contesa Mathieu de Noailles. Martha Bibescu este si în România si în Franta printesa. Ambele onorau prin prezenta lor saloanele frecventate de oameni de stat, nobili si burghezi, artisti si intelectuali de marca. Ele, ca si multi altii, nu si-au însusit ci au compatibilizat rapid  stilul de viata boieresc de la noi cu cel al lumii rafinate a Parisului.  Eliade se misca în cercurile universitare, academice si scriitoricesti cu prestigiul notorietatii internationale pe care si-o câstigase prin idei si carti originale. Cioran refuza premii de prestigiu. Eugen Ionescu a devenit membru al Academiei Franceze. Eduard de Max, marele tragedian, a fost societar la Comedia Franceza, Elvira Popescu a fost nu numai o celebra actrita ci si directoare la Théatre de Paris si co-directoare la Théatre Marigny. Multi români s-au realizat firesc în interiorul culturii si societatii franceze. Este uimitor cum am putut pierde acest avantaj creat de ei. Notele mele nu pornesc de la cartea lui Conrad ci de la amaraciunea pe care mi-o provoaca – sunt la Paris – aceasta iesire a noastra din istorie.
*
Un regret, o mâhnire: nu am gasit în carte decât accidental numele lui Valentin Lipatti. Acest mare diplomat, fratele celebrului pianist Dinu Lipatti,  a învatat si si-a petrecut tineretea la Paris. Ar fi putut sa-si traiasca batrânetea tot acolo. A preferat sa se întoarca la Bucuresti si a sfârsit în conditii penibile. Oricât de grele îi erau zilele, a avut demnitatea sa spuna, într-un interviu la televiziune, înainte de a pleca din lumea asta strâmba, ca este un intelectual format la Paris si, ca mai toti intelectualii francezi, a fost si va ramâne de stânga. Valentin Lipatti a fost ambasadorul României la UNESCO  pâna prin 1972 apoi negociator celebru la Conferinta pentru securitate si cooperare în Europa. Era nascut pentru diplomatie. Când lua cuvântul în reuniunile de la UNESCO fascina audienta prin forta rationamentului, eleganta oratorica. Dupa prima lui interventie la Conferinta de la Helsinki, ambasadorul Frantei, uluit, s-a dus la banca României si l-a întrebat pe Lipatti: sunteti francez; unde v-ati nascut în Franta? Apropiindu-l de Titulescu, pentru elocinta si forta de persuasiune, facem un gest recuperatoriu de dreptate. Am asistat la nenumarate scene când lumea de pe coridoare era anuntata în soapta: hei, vorbeste românul si sala reuniunii se umplea rapid.
O alta mâhnire vine din faptul ca nu i-am vazut în carte numele acad. Dan Haulica, de asemenea ambasador la UNESCO si reprezentant la Uniunea Latina. Marturisesc – i-am fost alaturi în nenumarate împrejurari, ca si lui Lipatti – ca numai prezenta la o reuniune a celui pe care în România îl stim doar critic de arta devenise pentru straini un privilegiu. Dan Haulica straluceste în reuniuni pentru ca este o enciclopedie vie, pretios, rafinat, orgolios. În reuniunile UNESCO, ale Uniunii Latine, printre vorbitori,  el a fost întotdeauna exceptia. Nu stiu daca îsi propunea neaparat sa realizeze o distanta între el si participantii la o reuniune, dar, în final, aceasta se producea. Era efectul  inteligentei lui sclipitoare, culturii lui vaste care îi permiteau conexiuni literare, culturale, intelectuale pâna si cu cele mai aride teme puse în dezbatere. Dan Haulica înnobila orice adunare si, vorbind, complexa functionarimea aciuata, din pacate, prin organizatiile internationale. În noiembrie 1991, în timpul conferintei  generale UNESCO, un delegat a declansat corul de critici la adresa regimului de la Belgrad pentru razboiul consecutiv declararii independentei Croatiei. Dan Haulica a ridicat placa pe care scria România, ceea ce însemna ca doreste sa ia cuvântul. Ma gândeam nelinistit, recunosc, ce va putea spune. Nu aveam mandat. A luat cuvântul si a spus, în esenta: razboiul trebuie oprit; acolo, pe acel teritoriu, traiesc  oameni si se afla un urias patrimoniu de civilizatie. Un apel valabil atunci, acum, acolo, oriunde.
Valentin Lipatti si Dan Haulica sunt dintre ultimii români cu vocatie înalta europeana care s-au impus în peisajul intelectual parizian. Prin ei, acea a doua Românie din Paris a trait pâna de curând.
*
În cartea sa, Conrad merge pe urmele românilor celebri care au ajuns la Paris.  Marturisirea lui de început merita sa fie retinuta: „Multi cititori, francezi sau români, vor fi fara îndoiala surprinsi sa descopere atâtea nume marcante pentru cultura noastra (franceza, n.n.). si aceasta se întâmpla cu siguranta, din cauza ca francezii ignora iar românii nu dau importanta diversitatii si calitatii acestor femei si barbati actori, artisti, pictori, sculptori, literati, muzicieni, cântareti, juristi, oameni de stiinta si politicieni care au lasat o urma de nesters în capitala noastra“. Este usor de depistat diferenta de optica si de perceptie a autorului: românii nu dau importanta iar francezii ignora realitati care ar pune carne pe scheletul relatiilor lor istorice. Primii se complac în ignoranta, ceilalti traiesc în autosuficienta, uneori narcisistica. Nu se poate spune  ca lucrurile stau întotdeauna asa, dar se poate afirma ca opinia, greu de digerat, este uneori îndreptatita. Nu este în intentia mea sa prezint cartea lui Conrad. Ma preocupa cu totul altceva.
*
Balcescu a locuit la Paris, pe strada Solferino, la nr. 94. Aici îsi primea compatriotii, membri ai Societatii studentilor români din Paris între care se aflau si prietenii lui, pictorii Rosenthal si Iscovescu. În noaptea revelionului 1847/48, Balcescu a citit în fata acestora programul revolutiei pasoptistilor nostri  „Privire generala asupra starii prezente, asupra trecutului si viitorului patriei“. Revolutionarul român îsi alesese ca deviza: „Patrie, Fraternitate, Libertate“. Daca vom compara aceasta deviza cu cea a parizienilor „Egalitate, Fraternitate, Libertate“ vom descoperi ca pasoptistii români aveau aceleasi framântari cu francezii, dar nu si scopuri identice. Francezii urmareau obiective preponderent sociale, românii exclusiv politice: patria nu o aveau înca, fraternitatea era necesara unirii provinciilor istorice, libertatea presupunea câstigarea independentei. Împlinite în etape diferite, la 1859, 1877, 1918, vizionarul Balcescu si revolutionarii români vedeau altfel  imperativul istoric al miscarii lor. Numai flacara era aprinsa la Paris! Alegerea era  corecta. Ea reflecta decalajul istoric în care se aflau românii fata de francezi. Un decalaj pe care, din pacate, nu reusim sa-l depasim nici astazi. Sa o spunem franc: printre suratele ei din Uniunea Europeana, România este o tara de rang inferior. Diferenta aceasta o suporti greu când te afli la Paris. Efectul reperelor (pasoptistii, sprijinul Frantei pentru Unirea Principatelor, pentru victoria în primul razboi mondial, disponibilitatea si interesul Parisului de a fi garant pentru securitatea noastra) functioneaza permanent în favoarea Frantei. Radio France Internationale, care poate fi urmarit acum si în româna, m-a surprins adesea cu o reclama pe care o rezum astfel: intrati pe situl Ambasadei Frantei de la Bucuresti si veti avea informatii la zi despre schimburile dintre cele doua tari; Franta investeste masiv în România, România trimite bursieri în Franta. Suntem, deci, aproape de nivelul decalajului din 1848.
*
În amintirea noastra momentul refacerii armatei române cu sprijinul misiunii militare franceze condusa de generalul Berthelot si victoria din finalul primului razboi mondial ramân memorabile. Cu toate acestea, este curios faptul ca cele mai multe carti despre români si istoria lor le datoram anglo-americanilor (S. Watson, Upton Clark, W.A. Craige, A.R. Wright) si nu francezilor. Este o ciudatenie pentru ca Parisul nu a ramas indiferent la soarta noastra în istorie. Capitala Frantei a fost o gazda primitoare pentru emigratia politica si intelectuala româneasca. În conditiile delicate ale înfrângerii armatei române în prima parte a razboiului, în Franta, ca si în Anglia, Italia, Elvetia, au fost trimise misiuni românesti pentru sensibilizarea mediilor politice fata de imperativul istoric al momentului: realizarea statului unitar român. În 1916-1917 în capitala Frantei se aflau în astfel de misiuni 30 de universitari si 40 de parlamentari. Pe Avenue de l’Opéra, la nr. 22, revad placa memoriala care aminteste ca acolo, în apropierea celebrei Opéra Garnier, si-a avut  sediul, între ianuarie 1917- iunie 1919, Comitetul National al Unitatii Române. În timp ce recitesc textul, ma întreb de ce Ambasada României la Paris nu depune coroane de flori la 14 iulie si la 1 Decembrie în acest loc memorabil al solidaritatii politice si intelectuale româno-franceze. Ar merita cu prisosinta pentru ca, dupa cum rezulta din text, francezii au recunoscut anticipat realizarea României Mari. Este bine sa se stie! Iata textul gravat pe placa memoriala: „Dans cet «Hôtel des Deux Monde» siégea depuis Janvier jusqa’en Juin «Le Comité National de l’Unité Roumaine» présidé par le grand homme d’Etat Take Jonesco et reconnu officiellement par le Gouvernement de la République Française le 12 Octobre 1918, Victor Antonesco étant Ministre de Roumanie en France. Ce Comité National réunissait: Une Mission parlementaire présidée par Thomas Stelian, ancien ministre ; Une Mission universitaire à la tête de laquelle se trouvaient les professeurs Nicolas Titulesco, Ministre de Finances et signataire du Traité de Trianon; Georges G. Mironesco, ancien Président du Conseil; Ermile Pangrati, ancien Ministre; Une Mission des Roumains de Transylvanie présidé par le R.P. Basile Lucaci. Son organe officiel était le journal «La Roumanie», fondé par le grand roumain Pavel Bratashano et dirigé par Const. Banu, Const. Mille et Emile D. Fagure. En souvenir de l’action patriotique poursuivie en France par ce Comité, cette plaque a été apposée le 27 Février 1936. M. Jean Chiappe étant Président du Conseil Municipal  de la Ville de Paris et Dinu Cesiano Ministre de la Roumanie en France“.
*
Oricât ar fi de dezgustat de propria lui tara, cum se forteaza televiziunile noastre sa ne convinga, românul ajuns la modernul Centre Pompidou nu poate sa nu tresara în fata „Atelierului Brâncusi“ reconstituit de francezi cu o acribie impresionanta. Am vazut la sfârsitul anilor 60 operele sculptorului român în Muzeul de arta moderna de pe malul Senei. Expunerea în muzeu lasa o impresie diferita – mai putin revelatoare pentru valoarea operelor – de cea din Atelier. Brâncusi nu a mai sculptat în ultima parte a vietii. Nu voia nici sa mai vânda; daca vindea, totusi, realiza imediat copii, de obicei în gips. Ajunsese la concluzia, pe care o împartasesc multi acum, ca valoarea operelor lui este corect sesizata numai daca sunt adunate în acelasi spatiu! Împreuna într-un spatiu determinat, fiecare sculptura îsi are locul ei în raport cu celelalte si toate fac opera. Sculptorul avea spânzurat de o grinda un scripete cu care ridica sculpturile si le muta pâna gasea  locul potrivit fiecareia. Grija lui de a realiza  acest ultim act al creatiei,  adica asezarea  în spatiu, egala framântarile proprii creatiei artistice. La Beaubourg, în Atelier, sculpturile lui Bâncusi (fragmente de Coloana, Madame Pogany, Foca, Pasarea, Leda, Sarutul, Pasarea în spatiu, Mica piramida, Muza adormita, Tors etc. etc.) sunt alaturi de sculele de lucru (fierastraie, ciocane, dalti etc.) si de obiectele casnice (pirostriile, ceaunul, ceainicul, ibricul etc.) de care s-a folosit si care trimite la un mod anume de viata. Ei bine, în aceasta formula, obiectele de lucru si cele casnice taranesti, de care Brâncusi nu s-a despartit niciodata, contribuie surprinzator la realizarea unui spatiu de rafinament total. Sculpturile si obiectele astfel asezate devin ele însele creatie.
*
Unii îsi pun întrebarea daca francezii l-au asimilat total, l-au facut francez adica, pe românul Brâncusi. Am ascultat bocete pe aceasta tema chiar în septembrie trecut, lânga Coloana fara sfârsit. Întrebare fara rost pentru ca Brâncusi, prin geniul lui, este universal. Francezii sunt mândri ca acest geniu s-a afirmat la Paris, românii trebuie sa ramâna mândri ca s-a nascut în România. Desi nimeni nu-i neaga originea, dorind sa-l facem numai român noi cu ce ne alegem? Între altele nu-i putem pune în valoare opera atât cât exista în tara. Muzeul National de la Bucuresti are putini vizitatori iar ca sa ajungi la Tg. Jiu, pe drumurile noastre este o aventura. Mai este ceva: eram la Muzeul National din Bucuresti cu niste straini, în salile Brâncusi, si acestia au vrut sa  fotografieze. Ars, supraveghetorul de sala a strigat ca nu este voie; strainul nu prea întelegea; a venit un sef si i-a explicat ca trebuie sa aiba aprobari si sa plateasca! Acum, la Paris, domnilor manageri români, miile de vizitatori asteapta la rând nu numai sa vada ci si sa faca o poza cu Gioconda! Iata si aici diferenta de care vorbeam mai sus.  Asta ca sa simplificam lucrurile. În cazul lui Brâncusi, daca este ceva de regretat, apoi este faptul ca noi am ratat sansa de a avea macar o parte din patrimoniul aflat în atelierul sculptorului. si am avut posibilitatea. Artistul a avut chiar initiativa unor discutii, numai ca autoritatile române nu au manifestat interes! Ca si la recenta licitatie cu câteva opere ale românului Brâncusi. Avem atâtea sa ne reprosam! Pentru ca „nu dam importanta“ cum spunea Jean-Yves Conrad, iar acesta este un pacat mai mare decât cel al francezilor când ne ignora.
*
Martha Bibescu s-a bucurat de admiratia si de prietenia lui Claudel („aceasta doamna este un mare scriitor francez“), Proust („opera sa se adreseaza în egala masura tuturor sensurilor, stârneste  chiar si inteligenta filosofica“), Cocteau („ea are tactul sublimului, claritatea misterelor, evidenta inegalabilului“) sau Mauriac („ceea ce este unic – si ma minuneaza – este maniera în care scriitoarea aplica o arta frantuzeasca atât de subtila la o materie bogata si tulburatoare“). Un român bogat, Georges de Bellio (Bellu, cel pe banii caruia s-a facut cimitirul din Bucuresti) a fost mecena pentru artistii impresionisti. Românul George Georgescu a fost, dupa 1924, dirijorul Orchestrei Conservatorului din Paris. Reputatia actritei Elvira Popescu a fost atât de mare încât la funeraliile din 14 decembrie 1993 au participat fostul presedinte Valéry Giscard d’Estaing. Cât de mult ne mai intereseaza astfel de informatii? Acesti mari creatori si câti altii înca apartin patrimoniului national. Nu exista români din tara si români din afara. Exista români. Problema nu tine de sensibilitatea pentru trecut, la care noi suntem din ce în ce mai deficitari, ci de grija pentru conservarea memoriei.
*
O chestiune adiacenta este una de imagine cum se zice mai nou. În istorie, noi, romanii, cum îi privim pe francezi? Ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani ma face sa cred ca ne-am îndepartat destul de mult de ei, fara nici un beneficiu. si nu cred ca cineva poate sustine ca ne-am fi gasit prieteni noi mai buni decât francezii. Refuzul Parisului de a ne da acordul pentru intrarea României în spatiul Schengen ne irita. Pe buna dreptate, daca vedem lucrurile numai prin prisma intereselor noastre. Dar, obiectiv vorbind, este si nedrept? Greu de demonstrat. Nedumirirea vine când îti pui întrebarea fireasca: de ce apar astfel de schimbari de atitudine la prietenii sau partenerii nostri? Sa se fi plictisit francezii sa ne mai aiba alaturi de ei? Nu mai au rabdare cu noi, ei care ne-au adus în Uniunea Europeana în ciuda rezervelor altora! Cine este de vina ca noi iesim din când în când din istorie sacrificând esentialul? O facem cu lejeritate si cu pretul tulburarii perspectivelor  pe care, cum se vede, le abandonam înainte de a le fixa. Suntem ciudati! În substanta legaturilor noastre cu Franta s-au amestecat ingrediente de tot felul. Grigore Gafencu, si el unul dintre cei care au faurit acea Românie la Paris, consemna în Jurnalul lui un episod de raceala petrecut prin iunie 1931: „sovaieli în politica noastra externa. Un „malaise“  în relatiile cu Franta. Comentariile presei franceze cu prilejul formarii noului guvern au suparat cercurile oficiale si, mai ales, Curtea (regala de la Bucuresti, n.n.). Nae Ionescu, oficiosul Palatului, razbuna onoarea prietenilor atacând Franta. Tema lui Nae: Nu avem datorii de recunostinta fata de Franta, am fost ajutati, am ajutat, suntem chit. Nu avem, de asemeni obligatia de a pastra totdeauna o alianta, daca nu mai corespunde realitatilor“. Cum întâmplarea de atunci seamana cumva cu cele prin care trecem astazi, îmi îngadui sa citez în continuare din Gafencu: „În ce priveste politica noastra externa nu poate fi un moment mai rau ales decât cel de azi când, în afara de Franta, întreaga Europa e în primejdie de a se prabusi, pentru a ataca sistemul nostru de aliante si pentru a slabi sentimentul de raspundere al Frantei fata de noi. E o inconstienta“.
*
Îmi vine în memorie Emil Cioran cu o remarca atât de surprinzatoare încât nu are rost sa ma întreb daca este si corecta: „Nu cred ca as tine la francezi, daca nu s-ar fi plictisit atât de mult în decursul istoriei“. Reflectia o gasesc în  „De la France“, (Ed. L’Herne, 2009) si, ciudat, nu mi se pare neaparat deplasata. Surprinzatoare da, deplasata parca nu daca îi sunt surprinse subtilitatile. Unde Cioran nu are dreptate este când arunca vorbe grele. Nu le reproduc.  Cei care au avut o contributie uriasa la primenirea ideilor Europei nu pot fi socotiti un peuple de cafard, bolnav de „plictiseala psihologica sau viscerala“. Dar, de dragul rationamentelor surprinzatoare si fermecatoare estetic în acelasi timp, cu cine nu a fost nedrept concetateanul nostru intrat în cultura si civilizatia Frantei?

*
Paris. Ninge. Dumnezeu pune o  tusa de geometru peste splendoarea arhitecturii celebrului oras. Încerc sa descifrez pe frontispiciul Bibliotecii Sainte Geneviève numele lui Dimitrie Cantemir, sapat alaturi de cele ale marilor savanti ai Europei din vremea lui. Nu reusesc. Ninge.