România este o tara francofona, deoarece nu-mi pot închipui ca adeziunea ei, ca si organizarea la Bucuresti a unei mari întâlniri francofone n-au reprezentat decât acte formale. Nu mi-as putea închipui acest lucru si cunoscând motivatiile istorice care au stat la temeiul unei atari adeziuni. Fosta lume coloniala franceza, care a cunoscut bunele si relele colonizarii, a ramas pâna astazi sub impactul acestei limbi unice în felul ei. Este mostenirea pe care le-a lasat-o Franta si pe care au integrat-o propriei lor deveniri. Noi n-am fost colonie franceza, dar limba franceza ne-a fost punte catre civilizatie si instrument de afirmare si nu doar limba, ci mai ales cultura si felul de a fi. Fara îndoiala, nu toti francezii ne-au considerat rude apropiate, dar pentru noi, timp de mai bine de doua veacuri, ei au fost frati mai mari, îndrumatori si ocrotitori. Au fost multe iluzii în sperantele noastre, dar nu rareori nu a fost vorba de nadejdi în desert, ci de sprijin si ajutor.
Rândurile acestea le scriu sub impresia unei ceremonii de conferire a unui titlu de doctor honoris causa desfasurata în limba engleza, desi cel în cauza era un învatat francez si evenimentul avea loc într-o tara francofona! La încheierea ceremoniei, apropiindu-ma de cel onorat si adresându-ma în limba franceza am observat cum fata i s-a iluminat. Nu era vorba numai de limba lui, ci si de însemnatatea care i se conferea indirect acesteia. În gestul meu a stat însa si dorinta de a-i arata ca suntem totusi… o tara francofona.
Sunt departe de a adula o civilizatie sau alta, o cultura sau alta, o limba sau alta. Am cea mai desavârsita comprehensiune pentru manifestarile si comportarile semenilor mei de pretutindeni, dar firesc nu pot sa nu-mi seriez interesul, sa acord o atentie precumpanitoare unei directii sau alteia, în raport cu ceea ce a însemnat ea în evolutia noastra si în aceasta privinta Franta, în întelesul ei cel mai larg, ocupa un loc aparte.
La mii de kilometri distanta, soarta ne-a fost asemanatoare în raport cu marea putere civilizatoare a antichitatii, cu Roma. Cezar si Traian au îndeplinit un rol similar în Galia si în Dacia, cuprinzându-le pentru eternitatea… umana în spatiul roman. Galii si dacii au fost supusi romanizarii. În veacul al V-lea, francii germanici au intrat si ei în ecuatie si într-o parte si în cealalta evolutiile urmatoare au avut loc sub semnul nemuritor al Romei, care a fost purtat si de celelalte popoare romanice occidentale, de italieni, de spanioli, de portughezi. Românii rasariteni au ramas izolati, rupti de trupul principal, între popoare de alte semintii, dar purtându-si cu ei numele, limba si felul de a fi ca indicative ale apartenentei lor la trunchiul comun de care mersul istoriei îi despartise.
Calatori si stiri patrunse în spatiul lor, dar si propria lor amintire au pastrat la români de-a lungul veacurilor simtamintele unei lumi apuse, care avusese însa o însemnatate remarcabila în istoria umanitatii si careia si ei în apartinusera. Trezirea lor deplina a venit în Veacul Luminilor, dupa ce cei din apusul si nordul spatiului dacic au fost cuprinsi într-o noua entitate imperiala, iar cei din cele doua principate de la sud si rasarit de Carpati au fost supusi regimului turco-fanariot de intensificare a dominatiei otomane. Necontenit i-a unit însa constiinta originii comune si Roma a jucat rolul de catalizator al fiintarii lor. Scoala transilvana, în buna masura si o urmare intelectuala a trecerii unei parti a românilor ardeleni sub obedienta confesionala a Romei, a avut marele rol de a oferi armatura stiintifica unor convingeri purtate necontenit de români de aproape doua milenii.
Dar n-a fost vorba doar de o întarire „stiintifica” a unui crez identitar, ci totodata semnele modernitatii au fost si ele transmise acestor romanici abandonati la marginile continentului. Nu întâmplator infuzia culturala moderna si înnoitoare a avut loc în mare masura pe canalul limbilor romanice, prin intermediul unor carti italiene, dar mai ales franceze. „Ideile franceze”, rasturnatoare ale lumii vechi si ale Vechiului Regim, au fost vehiculate în primul rând în spatiul românesc prin scrierile franceze. Totodata, mai ales în Principate, prin biblioteci si lectura, limba franceza a patruns în rândurile categoriilor conducatoare, difuzata într-o oarecare masura si de ofiterimea rusa sau austriaca a armatelor care, timp de un sfert de veac, au fost prezente pe solul lor. Decisiva a fost, spre sfârsitul secolului al XVIII-lea si la începutul celui urmator, epopeea Revolutiei franceze si cea a Imperiului, carora li s-a adaugat speranta românilor într-o schimbare a statutului lor cu sprijinul acelei extraordinare Frante, care a început sa fie perceputa ca sora mai mare, desi nu era vorba decât de o reprezentare unilaterala a surorii mai mici!!
Limba, careia i se va adauga pentru clasa de sus moda, au fost vehiculele franceze tot mai des si mai intens folosite. Curând, tinerii, mai ales cei cu o stare materiala corespunzatoare, au început sa ia calea Parisului, cetatea Luminilor, unde aveau sa învete nu doar carte, ci comportament, fel de a fi, modernitate. Unii, mai ales din Moldova mai conservatoare, s-au dus în spatiul german, iar transilvanenii de preferinta în cel austriac si în cel maghiar, dar dominant prin însemnatate si mai ales prin efecte a ramas cel francez. Aci s-au scolit conducatorii României moderne în cea mai mare parte, preluând de la francezi si imaginea dragostei de patrie, a cetateanului dator sa-si serveasca tara pâna la sacrificiul suprem si pentru majoritatea dintre ei Franta a devenit un fel de-a doua patrie!
Sperantele puse în împaratul Napoleon nu se împlinisera, în schimb, înainte de mijlocul veacului al XIX-lea, interesul Frantei pentru romanicii de la Dunare si Carpati s-a trezit progresiv si în egala masura avea sa creasca si numarul tinerilor care ajungeau la Paris, la învatatura (în 1848 ajunsesera circa o suta!), iar cartile franceze veneau în adevarate valuri spre bibliotecile înjghebate în cele doua principate mai ales, dezvoltate înca din secolul al XVIII-lea. Nu întâmplator, în vremea cârmuirii interimare benefice a lui Kiseleff, documentele oficiale se scrisesera în trei limbi: româna, rusa ocupantului, dar si limba franceza!
Nepotul marelui împarat, Napoleon III, avea sa fie conducatorul Frantei, care avea sa acorde atentia dar si sprijinul sau romanicilor îndepartati de a se constitui într-o entitate a romanitatii orientale. Biruitoare în razboiul Crimeii, Franta a sustinut cauza românilor în Congresul de la Paris din 1856 si în perioada urmatoare a fost principala sprijinitoare a cauzei românesti într-un moment istoric în care cu daruire si inteligenta politica românii au realizat cea dintâi etapa a unificarii lor statale. Cuza s-a considerat „locotenentul” împaratului în Orient si România, la începuturile ei, a beneficiat de ajutor din partea Frantei. De acelasi sprijin a beneficiat si schimbarea decisiva din 1866, Carol I fiind, de altfel, nepotul lui Napoleon III. Înfrângerea din 1870 a fost resimtita de români ca o durere proprie si ei s-au manifestat ca atare, ajungându-se chiar, la un moment dat, la relatii tensionate interne cu domnitorul, din fericire pentru tara apoi depasite.
În timpul domniei lui Carol I, a avut loc în 1883 adeziunea României la Tripla Alianta, din considerente rasaritene si nicidecum din vreo ostilitate fata de Franta. Dimpotriva, în timpul aceleiasi perioade, influenta culturala franceza s-a accentuat si a fost mai departe dominanta.
Din cel dintâi deceniu al secolului al XX-lea, s-a intrat într-o noua faza a istoriei continentului si a umanitatii. În cel dintâi Razboi mondial, din nou România a fost în preajma Frantei si aportul ei la conflagratie n-a fost dintre cele mai mici. La rândul ei, Franta ne-a sprijinit în Conferinta de Pace pentru ca hotarele noi ale tarii sa-i primeasca ratificarea, iar în perioada urmatoare dezvoltarea României a avut loc în strânsa conlucrare cu Franta.
Doi strabunici ai mei si-au facut studiile în Franta în vremea lui Napoleon III, bunicul meu patern si tata – nascut la Paris – si fratii sai, de asemenea, si tot la Paris s-a nascut regretata mea sotie, tatal ei gasindu-se la studii si ea a venit în tara pentru prima oara dupa ce împlinise la sase ani! Personal am cunoscut Franta abia la 43 de ani, dar nu voi uita niciodata coplesitoarea impresie pe care mi-a facut-o din primele momente.
Când în 1940 Franta a fost învinsa, România a resimtit direct lipsa ei dintre marile puteri, constrânsa fiind sa accepte grave cesiuni teritoriale. Semnificativ,cu toate acestea, în întreaga perioada care a urmat, inclusiv în perioada comunista, relatiile au fost mentinute, iar afectiunea românilor pentru Franta, ca si cultivarea limbii franceze au caracterizat mai departe legaturile lor.
În decembrie 1989, nu întâmplator, Franta a fost printre cele dintâi state care s-au manifestat în favoarea României si i-a venit în ajutor. Aceeasi atitudine avea sa fie pastrata si în anii urmatori de ambele parti. Tensiuni trecatoare din cauza unui proces de migratie care practic nu poate fi controlat într-un regim democratic nu le-au putut afecta. Cu toate acestea, este evident ca asistam, în ultimii ani, la o decadere a limbii franceze, într-o vreme practic a doua limba oficiala a tarii si tot într-o vreme tinerii mai ales au început sa se îndeparteze de ceea ce pentru generatiile care i-au precedat a însemnat Franta.
Cauzele sunt multiple si trebuie sa ne dea de gândit. Una dintre ele se datoreaza paradoxal chiar Frantei, care n-a dezvoltat suficient o politica de aparare a limbii sale si a renuntat treptat la o politica ofensiva în aceasta privinta. Când am constatat ca hotelele pariziene au început sa-si realizeze prospectele si în limba engleza, când sunt nevoit sa urmez posturile de televiziune franceze în limba engleza, când la reuniuni stiintifice intervenientii francezi au început sa utilizeze limba engleza, mi-am pus semne îngrijorate de întrebare! În al doilea rând, este adevarat ca limba engleza s-a impus progresiv în lume, în ritm rapid, în ultima perioada, profitându-se evident si de atitudinea pasiva a celor care trebuiau sa apere nu numai limba franceza, dar si libertatea si regimul de egalitate a limbilor de circulatie internationala. În al treilea rând, limba franceza s-a impus în veacul al XVIII-lea ca limba internationala înainte ca Revolutia si Imperiul sa fi adus Franta pe culmile puterii, tocmai datorita faptului ca obiectivi, carturarii, dar si oamenii politici si diplomatii vremii respective i-au recunoscut rarele însusiri, maleabilitatea, dar si finetea si arta nuantelor impunând-o. Astazi, pare ca lucrurile acestea nu mai au însemnatate!
Oricum, francofonia ramâne o realitate, iar pentru români Franta si limba franceza ocupa un loc deosebit, care nu se cuvine sa nu fie tinut în seama. Dar n-ar trebui uitat nici faptul ca francofonia a reprezentat o optiune, pe care am facut-o. Se cuvine sa ne respectam cuvântul si sa nu ne manifestam oportunist si cu usuratate, macar tinând seama de ceea ce a însemnat si probabil va însemna mai departe aceasta sora îndepartata!
Autor: DAN BERINDEIApărut în nr. 380