Romania lui Ion Cristoiu

Addenda la Istoria literaturii române contemporane

Ion Cristoiu, cunoscut azi mai mult ca analist politic (imprevizibil), creator de ziare de mare tiraj, realizator de emisiuni TV etc., este inainte de orice altceva un prozator satiric talentat si original. Dand dovada, in aceasta calitate, de curaj artistic, el a abandonat decis linia I. L. Caragiale (urmata la noi, de peste un secol, de aproape toti reprezentantii genului) si a mers intr-o directie proprie, de o noutate frapanta.
In ceea ce ma priveste, stiam ca scrie o proza satirica de o valoare remarcabila inca de acum treizeci de ani, cand, in redactia SLAST, imi citea cu glas tare schite dintr-un proiectat volum Personaje de rezerva (aparut in 1985). In afara de faptul ca acele schite mi se pareau de un umor nebun, ma uimea faptul ca ele nu semanau cu nimic din ce se scria pe atunci in Romania. Nu intamplator, in Istoria literaturii romane contemporane, din 2005, i-am dedicat un capitol bazat tocmai pe aceasta idee:
„Ion Cristoiu este prozator, nu ziarist. El a si debutat, de altfel, cu o carte de povestiri satirice, Personaje de rezerva, 1985, facandu-se repede remarcat prin capacitatea de a vedea in toate manifestarile oamenilor, chiar si in cele mai solemne, comedia existentei. Perspectiva adoptata – amorala, dezideologizata si demistificatoare – era pe atunci de o noutate absoluta. Ea nu semana nici cu aluziile sarcastice ale altor prozatori la stilul de viata comunist si, bineinteles, nici cu pedagogismul minor al umoristilor de profesie, colaboratori la Urzica.
Recitita azi, cartea produce aceeasi impresie de originalitate transanta (prin raportare la literatura romana; luand in considerare literatura rusa, s-ar putea face trimiteri la numerosi scriitori satirici, de la Gogol la Bulgakov). Cele douazeci de schite cuprinse in volum sunt toate de factura satirica si au si o unitate «geografica»: evoca una si aceeasi lume – lumea taranilor dintr-un sat imaginar, Vintileasa, ravasit de transformarile grabite la care e supus de regimul comunist.“
Multe rosii si oua stricate mi s-au aruncat in fata (si) din cauza acestui capitol din cartea mea. Unii comentatori m-au blamat – explicau ei, fierband de indignare – nu atat pentru absenta unor scriitori din sumar, cat pentru prezenta nejustificata a altora, cum ar fi Ion Cristoiu (ale carui carti de proza, bineinteles, nu le deschisesera vreodata).
Cum se explica antipatia unei mari parti a lumii literare fata de Ion Cristoiu? Prin invidia neagra provocata de extraordinarul sau succes ca om de presa. El a creat ex nihilo ziare (Evenimentul zilei, in primul rand) foarte atragatoare sau le-a resuscitat pe unele de multa vreme mortificate. In anii de dupa revolutie a fost frecvent chemat sa faca respiratie artificiala unor asemenea publicatii si de fiecare data a reusit. Daca-i asa, sa ramana acolo, in lumea presei, aceasta este ideea multor scriitori. Sa nu se erijeze si in autor de literatura. Ar fi culmea ca un ziarist ca el cu succes la publicul larg, imbracat sleampat si cu o dictie neglijenta, s-o mai faca si pe scriitorul. Ca sa nu mai vorbim de scandalul pe care l-ar reprezenta omologarea sa ca scriitor de catre critica literara.
Si totusi, Ion Cristoiu este un prozator satiric de mare clasa. El reconfirma acum, intr-un mod decisiv, aceasta opinie a mea, publicand volumul Gaina fara bilet (Bucuresti, Editura Adevarul Holding, 2010, 640 de pagini). Traiesc, deci, trista satisfactie de a avea (inca o data) dreptate. Nu-mi va fi usor sa-i vad pe denigratorii mei punandu-si cenusa in cap si inghesuindu-se sa-mi ceara scuze.
Volumul Gaina fara bilet este o uriasa colectie de situatii absurde care pot fi intalnite in Romania. Asemenea situatii erau descrise si in primele carti de proza ale lui Ion Cristoiu. Sa ne amintim una dintre ele:
„Din cand in cand, magazinul primea marfuri ciudate pentru care Fane Buleandra, responsabilul sectorului alimentar, demult renuntase sa mai ceara vreo explicatie. Intr-un an, luni la rand, primise, fara ca vreun semn sa prevesteasca asta, cate un camion de arbori cotiti. Intr-altul, de Craciun, se pomenise cu un transport de pui de urs pentru dresorii amatori. Ultima oara ii fusese trimis de la Centru un camion de exemplare din volumul V al Operelor complete de Charles Dickens in limba engleza. Firesc, Fane Buleandra incercase imediat sa le vanda si chiar vanduse o parte din ele, luai o lada de geamuri numai daca luai si volumul, si le-ar fi dat pe toate daca, la vreo cateva saptamani numai, o impetuoasa nota nu l-ar fi somat sa returneze urgent toate exemplarele primite, intrucat se produsese o incurcatura: nu volumul V din Operele complete de Charles Dickens trebuia sa primeasca magazinul, ci Micul dictionar romano-turc. Umbland din casa in casa, Fane Buleandra recupera toate cartile vandute, mai putin una, data lui Ghita Ladunca din deal, care nu voia s-o inapoieze nici in ruptul capului.“
Prozatorul sesiza, pe atunci, absurdul generat de stilul de viata comunist (de exemplu, in textul citat, de dirijarea comertului de la „centru“, fara posibilitatea de adaptare la cerintele pietei). Iar aria sa de observatie nu depasea un sat imaginar, Vintileasa, reprezentare, este adevarat, a satului romanesc in general, rezervor de bun-simt si naivitate, ravasit grotesc de imperativele unei ideologii straine, ininteligibile. In volumul recent publicat, apare si alt tip de absurd, cel derivat din reintegrarea noastra grabita in Europa, dupa patruzeci si cinci de ani de comunism. Totodata, scena pe care se desfasoara comedia imitarii stilului de viata occidental este acum in mod declarat intreaga noastra tara (indeosebi mediul citadin).
S-a mai produs o schimbare importanta. In primele sale volume de proza (deja mentionatul Personaje de rezerva din 1985, apoi Povestitorii, 1988, Veselia generala, 1992), autorul descria asemenea situatii printre altele, nu facea din descrierea lor un scop sine. Din schitele sale nu lipseau analiza psihologica, lirismul, reprezentarile naturii (acestea cu o tenta de fantastic) etc. In volumul Gaina fara bilet, totul, absolut totul face parte dintr-o imensa panorama a desertaciunilor, in registru comic. Sute si sute de instantanee din viata de fiecare zi a romanilor (fie ei si de alte nationalitati) compun un puzzle multicolor, pitoresc, amuzant si terifiant in acelasi timp.
Ceea ce era „rusesc“ in proza de altadata a lui Ion Cristoiu s-a estompat. Umorul este acum unul sobru, englezesc. A disparut duiosia, fie si discreta, fata de personaje, s-a terminat cu ingaduinta autorului, care le facea sa para natang-simpatice. Textele sunt impersonale, ca articolele dintr-o enciclopedie. De fapt, chiar se poate vorbi de o enciclopedie – a modului nostru de viata din a doua jumatate a secolului douazeci si inceputul secolului douazeci si unu.
Tonul cu desavarsire neutru face ca satira sa para necrutatoare (asa cum caderea mecanica a ghilotinei are ceva mai „nemilos“ decat o lovitura data cu toporul, intr-un moment de furie). Autorul prezinta faptele, nu le comenteaza. Dar tocmai aceasta expunere a lor le divulga ridicolul sau le evidentiaza absurditatea, ca intr-o piesa de Eugen Ionescu:
„Aeroportul orasului a fost modernizat in ultimul an pentru a raspunde standardelor cerute de transformarea sa in international.
Asezate una langa alta, portile difera doar prin cifrele de deasupra, vizibile din orice loc al salii de asteptare: 1 si 2.
Pe fiecare dintre aceste doua usi, pasagerii ajung la avion pe jos.
Evident, ferindu-se cat mai tare de maidanezii stransi in haita, la o distanta convenabila pentru ei.
De la aceasta distanta pot evalua rapid situatia, pentru a putea actiona fara niciun risc. Daca grupul e alcatuit cu precadere din barbati, raman la locurile lor, dand din coada sub semnul invataturii Cainele – cel mai bun prieten al omului.
Daca domina ca numar femeile, se napustesc asupra grupului.
Nu neaparat pentru a musca de unde le-ar veni mai bine, ci pentru a se amuza de tipetele lor de spaima.
Dupa ce si-a dres vocea, constienta ca va fi auzita de atata lume, crainica aerogarii anunta, potrivit procedurilor standard, ca pasagerii trebuie sa se prezinte de urgenta la poarta nr. 2.
Nu stie insa ca poarta nr. 2 e blocata de un drug de fier.“  (Usa blocata)
In mod paradoxal, in timpul lecturii, faptele relatate ni se par, deopotriva, uimitoare si banale. Ramanem consternati luand cunostinta de ele si, dupa numai o secunda, le recunoastem. Fac parte din existenta noastra zilnica, ne-am obisnuit cu ele pana la a nu le mai remarca. Scriitorul ne… reseteaza sensibilitatea, ne ajuta sa redescoperim excentricitatea involuntara a modului nostru de viata:
„Lisavetei Lazuica din Brusturoasa i s-a furat azi-noapte cosciugul, cumparat cu banii luati din vanzarea unui fus vechi, mostenit de la bunica-sa, Muzeului de obiecte uitate din Upsala.
Dupa ce-i atarnase un clopotel, ca sa nu-l confunde pe intuneric cu lada in care tinea faina, batrana pusese cosciugul in pod, langa horn, si-si vazuse de treburi.
Seful Politiei din sat e in mare incurcatura.
In plangerea scrisa de batrana la calculator, e acuzat de furt Ilie Lazuica, barbatul Lisavetei, mort de cinci ani.
Batrana, zgarcita cum era, i-a luat un sicriu ieftin, din placaj. Intre timp, dat fiind ca in mormant e umed mai tot timpul, sicriul a putrezit.
Iarna se anunta tare friguroasa si batranul a pus ochii pe sicriul din pod.
Seful Politiei n-are adresa celui suspectat.
– Pe Lumea Ailalta – cum a scris batrana – e destul de vag si, in plus, ar trebui o cerere de extradare prin Interpol.“ (I s-a furat cosciugul).
Este greu de egalat capacitatea lui Ion Cristoiu de a vedea comedia umana oriunde, chiar si in anodina viata a strazii. Datorita acestui spirit de observatie patrunzator si artei de a decupa, proza sa nu seamana cu proza sud-americana (cu care se vor face, sunt sigur, numeroase comparatii). Scriitorul roman nu practica realismul magic, ci realismul funambulesc, de un umor irezistibil. Aproape fiecare enunt provoaca rasul:
„O sateanca venita in Marele Oras ca sa aduca ginerelui o damigeana cu must proaspat a fost oprita de o echipa de televiziune pentru a-si spune punctul de vedere in cadrul unei anchete de strada.
Grasa, inzestrata cu un batic inflorat si tinand in mana o punga din plastic sparta, intervievata se hlizeste stanjenita, desi intrebarea nu se refera la viata ei sexuala.
Reporterita ii tine microfonul la gura, de parca i l-ar fi dat ca sa-l muste.
Operatorul si-a aburcat camera pe umar si filmeaza cu gandul la perechea de bascheti pe care a vazut-o in timp ce umblau prin oras, in cautarea unei persoane care sa para proasta de-a binelea.
Pentru ca toti cei de pana acum au dat raspunsuri inteligente, ancheta risca sa treaca drept aranjata.“ (Ancheta pe strada).
Textele sunt in general scurte, de una-doua pagini. Unele sunt ultrascurte, de numai cateva randuri, rupand intr-un mod interesant ritmul lecturii:
„In magazia noii autogari sta aruncata de cativa ani buni, intre un ham rupt si un sac cu mosoare de ata neagra, statuia Zeitei Ceres.“ (Fapt);
„Agripina Cotac se pregateste de zor pentru sesiunea nationala de comunicari stiintifice, programata sa se tina, anul acesta, la Cluj.
De vreo luna, nu se mai poate sta de vorba cu ea. E ocupata pana peste cap cu rochia pe care si-o face special pentru acest eveniment.“ (Pregatire).
Scriitorul lupta cu propriul sau sentimentalism, asa cum lupta administratorii Metroului cu apa care tinde mereu sa se infiltreze in galerii. Si… reuseste (mai bine decat administratorii Metroului!). Iata o poveste de dragoste de azi in viziunea lui Ion Cristoiu:
„Pentru a-i marturisi Leliei, de la parter, dragostea, altfel neimpartasita, Gica Blidireasa din Blocul B4 a scris cu creta pe asfaltul parcarii:
Te iubesc.
Sper ca acum se vede.
Spera degeaba. Textul sau se vede doar dimineata, cand cei din bloc sunt plecati la serviciu cu masinile.
Dupa-amiaza, masinile se parcheaza pe doua randuri.
Drept urmare, declaratia sa nu se mai vede.
Din nefericire pentru Gica Blidireasa, Lelia pleaca si ea la serviciu dimineata.
Cu metroul. (Indragostitul).
Nu lipseste umorul negru:
„In casa era intuneric. De aceea, inainte de a-i da tatalui in cap cu toporul, a aprins un chibrit, sa vada unde e.
Dupa cum a marturisit la ancheta, betele nu se aprindeau, din cauza fosforului de proasta calitate.
Asta l-a enervat si mai rau.
Atat de rau, incat i-a crapat capul si mamei, desi cu ea n-avea nimic.“ (Chestia cu toporul)
Autorul si-a organizat intr-un mod ingenios textele, grupand cate cinci, sase, sapte, sau opt, fiecare cu titlul lui, sub un titlu comun.  Desi operatia a fost facuta la intamplare, cititorul cauta, in virtutea automatismelor sale de gandire, un sens unificator in aceste pachete de schite. Si chiar daca nu-l gaseste, intrevede macar posibile sensuri unificatoare, ceea ce activeaza lectura.
Cartea il cucereste pe cititor si prin numarul mare de pagini. In mod evident, autorul nu s-a chinuit sa nascoceasca douazeci-treizeci de intamplari interesante, ci are rezerve inepuizabile de asemenea intamplari, pe care le cheltuieste cu larghete. Drept urmare, lectura seamana cu un banchet, nu cu un pranz frugal, asa cum se intampla in cazul altor carti. Si totul, totul este de buna calitate.
*
Ilustratiile din carte, inclusiv desenul de pe coperta si caricatura lui Ion Cristoiu, de pe manseta, pitoresti si cuceritoare, ne obliga sa tinem minte numele unui grafician, mentionat discret – nu stiu din ce cauza – cu litere mici, in caseta tehnica de pe ultima pagina: Adrian-Daniel Bighei.
*
Terminand de scris acest articol, ma uit pe fereastra, la casa cu gradina de peste drum. Imi aduc aminte ca in urma cu cateva saptamani, pe vremea cand se coceau ciresele, vecinul meu a instalat intr-un cires un aparat de radio. In scurta vreme mi-am dat seama ca aparatul, protejat cu o folie de plastic impotriva eventualelor ploi, functiona non-stop, fixat pe programul Radio Romania Actualitati. Am cerut explicatii si am aflat ca prin aceasta metoda erau alungati graurii care veneau sa manance ciresele. Intr-o dimineata am avut surpriza sa ma aud pe mine insumi, vorbind la emisiunea matinala Minutul de literatura si m-am gandit melancolic ca asta am ajuns, spre sfarsitul carierei mele de critic literar, sperietoare de grauri intr-un cires.
Acum imi spun altceva: ca intamplarea pare desprinsa din cartea lui Ion Cristoiu (i-o daruiesc, pentru a o include intr-o editie viitoare). Volumul Gaina fara bilet impune un mod de a vedea Romania, pe care suntem tentati sa-l adoptam, fie si ca pe un joc. Multi dintre cititorii cartii isi vor face probabil un obicei din a identifica, in viata de fiecare zi, situatii de genul celor care au atras atentia scriitorului. Exista, s-ar putea spune, o Romanie a lui Ion Cristoiu, care este Romania reala privita dintr-o perspectiva inedita.