În ultima perioada, în special din vara, când a început batalia pentru suspendarea presedintelui Basescu, am asistat la iesiri tot mai frecvente ale politicienilor referitoare la pozitia României în zona euro-atlantica. Daca Basescu s-a prezentat drept aparatorul institutiilor statului de drept si, prin acest fapt, reprezentantul Occidentului în România, din tabara USL-ista s-au facut frecvent auzite voci care negau dreptul Bruxelles-ului de a interveni în „treburile interne“ ale României. Avem, pe de-o parte, un discurs în care actantii se identifica simbolic cu Occidentul si altul care, în numele independentei, refuza dreptul marilor puteri de a „interveni“ în politica interna, pe motiv ca nu suntem o „colonie“ a Bruxelles-ului.
O perspectiva putin magulitoare
Tema României ca o colonie a aparut în spatiul public, în special dupa începutul crizei economice si a acordurilor cu FMI, iar acum ea a fost reluata si amplificata, dar niciodata discutia nu a avansat în adâncime, niciodata problema nu s-a pus la un nivel analitic. Plecând tot de la polemica iscata în jurul suspendarii presedintelui, publicistul Andrei Cornea a scris un articol, în revista „22“, cu titlul „Este România o „colonie“?“. Raspunsurile publicistului la întrebare tind sa fie afirmative: „Întotdeauna, am fost fie cu «unii», fie cu «ceilalti», dupa cum a fost situatia. Iar acum, vorbind strict în termeni de «politica reala», nu e foarte diferit: suntem sub tutela aliantei occidentale, cu un palier militar numit NATO, condus de SUA, si unul economic si politic numit UE, condus de Germania. Desi exista uriase diferente legale, militare si politice între apartenenta noastra la UE si NATO si vechea apartenenta la Pactul de la Varsovia si CAER (la urma urmelor, România a fost ocupata de sovietici, si nu de americani), sa admitem ca e ceva adevarat în teza statutului de «colonie»“.
Dupa cum observam, A. Cornea foloseste termenul cu ghilimele de rigoare, si întelege prin asta mai degraba sfera de influenta. Adica, cel putin dupa obtinerea Independentei, România a apartinut totdeauna unei sfere de influenta. Dar a fost România cu adevarat o colonie? Care sunt caracteristicile unui spatiu colonial? Mai putem vorbi azi despre România ca despre o colonie?
Pentru a încerca un raspuns la aceste întrebari, voi urma câteva dintre tezele profesorului american Daniel Chirot. Tezele au fost prezentate în lucrarea sa despre „Schimbarea sociala într-o societate periferica“, al carui principal obiect de studiu îl reprezinta evolutia spatiului social valah de-a lungul istoriei. D. Chirot este profesor de sociologie la Universitatea din Washington, specialist în zona Rusiei si a Europei de Est, având numeroase studii dedicate exclusiv spatiului românesc. Cartea sa analizeaza evolutia schimbarilor sociale ce se produc în Valahia înca din perioada de început a statelor medievale românesti. Punctul ei forte e reprezentat de faptul ca încearca sa explice anumite schimbari care au avut loc în structura sociala, autorul fiind ferit de anumite influente ideologice fata de care un istoric român ar fi mult mai vulnerabil. La început, cartea prezinta ipoteza formarii statelor medievale românesti si ofera o buna explicatie pornind de la existenta unor cai comerciale ce pleaca de la Marea Neagra, spre nord si spre vest. De-a lungul acestor cai comerciale s-a format o elita comerciala si militara, iar din veniturile obtinute în acest fel s-a închegat o prima structura statala. Aceasta structura statala a coexistat, fiind oarecum suprapusa peste comunitatile rurale care stapâneau pamântul în devalmasie. Taranii erau liberi si relativ prosperi, deoarece baza veniturilor statului nu era data de agricultura, ci de comert. De aceea Chirot numeste acest tip de organizare sistem „comercial-comunitar“.
În umbra Imperiului Otoman
O astfel de societate avea sanse sa evolueze spre o structura politica centralizata, asemeni statelor occidentale de la sfârsitul Evului Mediu. Asta în cazul în care conditiile exterioare nu s-ar fi schimbat. Numai ca, între timp, si-a facut aparitia în zona puternicul Imperiu Otoman. Presiunea exercitata de aparitia marii puteri se va resimti în schimbarile pe care Tarile Române le vor suferi. În primul rând, rutele comerciale se modifica, iar comertul prin Tarile Române sufera o scadere importanta. Apoi, din cauza birului impus de otomani, nevoia de venituri a statului va creste. Acesta este motivul pentru care elita statului îsi va îndrepta atentia spre agricultura, nobilii devenind acum posesori de sate si proprietari de pamânt. Efectul presiunii economice îl vor resimti în cele din urma taranii. O parte din satele devalmase sunt distruse, pamântul este acaparat de nobili, iar taranii devin serbi. Asa se explica actul lui Mihai Viteazul – care era si cel mai mare proprietar de sate din Tara Româneasca – de legare a taranilor de glie, în contextul în care populatia rurala era în scadere.
În acest context, societatea româneasca din secolele XVI-XVIII involueaza fata de stadiul ei anterior, în paralel cu aparitia unor puternici nobili ce posedau pamânt. Apar statele „feudale“ românesti, cu mentiunea ca, spre deosebire de feudalismul occidental, aici se pastreaza o structura statala relativ puternica (în comparatie cu Occidentul), în principal din cauza interesului otomanilor de a mentine o administratie centrala capabila sa colecteze impozitele. Birul impus de otomani variaza în timp, în functie de reactiile voievozilor români, acesta scazând un urma unui razboi câstigat împotriva turcilor, urmând ca apoi sa creasca din nou, treptat.
Dupa instaurarea de catre otomani a sistemului de guvernare fanariot, tronul tarilor române devine obiect de licitatie pentru marii comercianti greci din Fanar. Aceasta practica va sui coruptia politica la nivel de principiu de guvernare, din cauza ca scopul oricarui domnitor era recuperarea, într-un timp cât mai scurt, a sumei de bani platita pentru cumpararea tronului. Astfel, în urma acestui lung proces de evolutie dupa aparitia în zona a Imperiului Otoman, Tarile Române capata caracteristicile unor societati proto-coloniale: o nobilime puternica, taranimea slaba economic si supusa, o structura statala fragila, dependenta de puterea imperiala, putere care preleva si întregul surplus economic.
Începând cu sfârsitul secolului al XVIII-lea, când declinul puterii otomane se face simtit tot mai mult, iar influenta Rusiei si a puterilor occidentale creste în zona, Tarile Române intra în noi sfere de influenta. Anul decisiv este 1829, când, în urma Tratatului de la Adrianopole, gurile Dunarii se deschid tranzitului vaselor comerciale. Vor urma Regulamentele Organice, Revolutia de la 1848, Unirea de la 1859, reformele lui Cuza si Constitutia de la 1866. Istoriografia româneasca a retinut aceste date ca importante repere ale modernizarii societatii românesti si ale formarii Statului Român modern. Pentru D. Chirot, care analizeaza evenimentele din perspectiva evolutiei sociale, este vorba despre etapele tranzitiei de la proto-colonialismul otoman spre colonialismul modern, occidental, care se instaureaza deplin dupa 1864 si culmineaza cu revoltele taranesti de la 1907. Acum, metropola nu mai este interesata de controlul militar sau de obtinerea tributului, ci de resursele economice care sa-i alimenteze propria dezvoltare industriala.
Micul Paris
D. Chirot subliniaza caracteristicile unei societati coloniale, caracteristici pe care le regaseste si în evolutia moderna a societatii românesti:
1. Economia e axata pe producerea de materii prime si produse agricole folosite pentru economia industriala a metropolei. Faptul este relevant, având în vedere ca modernizarea Tarilor Române s-a produs în urma dezvoltarii comertului cu cereale si a exportului de produse agricole.
2. Comertul exterior se afla în mâinile reprezentantilor metropolei, sau acestia actioneaza prin intermediul unor agenti locali. Cei mai mari comercianti autohtoni erau evreii sau reprezentantii marilor proprietari de pamânt.
3. Taranii sunt deposedati de pamânturi în beneficiul marilor proprietari. În fapt, la 1864, taranii români sunt împroprietariti, însa, în pofida acestei reforme, exploatarea lor creste si conditiile lor de viata se înrautatesc. Fenomenul a fost caracterizat, în mod sugestiv, de C. Dobrogeanu-Gherea cu numele de neoiobagie.
4. Economia stagneaza, mestesugurile traditionale decad, fiind înlocuite de importurile de produse manufacturate industriale. Acest fenomen, cauzat tocmai de contactul economic cu Occidentul, este constatat de multi critici sociali români din secolul XIX – Eminescu fiind unul dintre cei mai importanti.
5. Agentii metropolei si indigenii sunt separati de o falie sociala larga, cei din urma fiind redusi la o conditie servila. Este bine cunoscuta francofilia elitei sociale din România perioadei respective. Reprezentativa, din acest punct de vedere, este si revolta studentilor condusi de N. Iorga, care protesteaza în 1906 împotriva unei piese de teatru în limba franceza ce se juca la Teatrul National.
6. Baza societatii coloniale se situeaza în capitala sau în orase comerciale, elita locala cultivând aici un stil de viata diferit de traditiile locale. Bucurestiul si orasele-port la Dunare (Galati, Braila, Sulina) cunosc, nu întâmplator, o dezvoltare importanta în acea perioada. Bucurestiul mai este denumit, în mod foarte semnificativ, si Micul Paris.
7. Sistemul politic este controlat de elita locala, dar cu o mare influenta din partea puterilor coloniale. Elita locala este formata din binecunoscuta oligarhie, despre care, la fel, s-a scris mult în epoca, pâna la sfârsitul interbelicului. Data fiind situatia politica fragila a României, influenta marilor puteri în zona este una evidenta.
Observam deci cum istoria ultimelor doua secole, pe care am fost obisnuiti sa o vedem ca pe un progres si o evolutie spre modernitate, este interpretata acum dintr-o alta perspectiva: evolutia societatii spre statutul de colonie. Iar aici cuvântul colonie nu este folosit cu ghilimele, ci se demonstreaza faptul ca trasaturile generale ale unei colonii se regasesc si în cazul societatii românesti. Institutiile moderne sunt relativ superficiale si exista în masura în care servesc interesele metropolei. La fel, si existenta elitei sociale este strâns legata de schimburile sociale si economice cu metropola. Marea majoritate a populatiei este însa paupera si redusa la o conditie servila. Ne putem lesne imagina de ce o astfel de perspectiva istoriografica nu este adoptata de istoricii români, iar o astfel de tematica este cu totul marginala, ea neavând darul de a flata mândria nationala.
Post-URSS
Dupa 1917, perioada pâna la care D. Chirot înainteaza cu analiza sa, România interbelica a avut parte de o reforma politica, de o noua reforma agrara si de o usoara evolutie economica. În urma celui de-al Doilea Razboi Mondial, ea intra în sfera de influenta sovietica si este datoare cu plata despagubirilor de razboi. Dupa caderea comunismului, reintra în sfera politica si economica de influenta a Occidentului, fenomen însotit de înstrainarea unor resurse importante si de un proces de dezindustrializare. Analiza sociologica a evolutiei României postcomuniste ar fi capabila sa ne lamureasca în ce masura se mai poate vorbi despre societatea româneasca ca despre o colonie, eventual o neocolonie industriala. Astfel de demersuri, chiar daca putin magulitoare, ar avea în schimb avantajul de a ne oferi o viziune lucida despre societatea noastra si, de ce nu, drept consecinta un imbold spre o politica mai realista.
Autor: GELU SABAUApărut în nr. 4042012-12-27