Primul lucru care te frapeaza când intri în Roma este mirosul. In Roma, spre deosebire de Paris, nici nu vreau sa spun fata de Bucuresti, miroase frumos. Vegetatia bogata da aerului o alta consistenta, ceea ce face ca orasul sa devina mult mai usor un cadru al vacantei si al idilei. Dupa ce te obisnuiesti cu palmierii, cu cactusii, cu lamâii si cu portocalii înfloriti, treci la lucruri mai serioase. Vrei sa te familiarizezi cu straturile de civilizatie si de cultura din Roma. Cum nu am foarte mult timp la dispozitie si cum e Saptamâna Mare, ma opresc asupra unei bucati spatio-culturale – crestinismul – si ma îndrept catre Musei Vaticani.
Greci, egipteni, etrusci si crestini
Este ora 9 dimineata si deja am în fata mea vreo 400 de oameni. Cum vreau sa vad neaparat muzeul, iau ghid – atentie, a lua ghid presupune ca eviti statul la coada, doar ca platesti dublul pretului biletului pentru aceasta mica nebunie pe care ti-o permiti. Domnisoara care face legatura între grupul de turisti de la coada si ghid este evident românca. A fi ghid în Musei Vaticani este o afacere si nu o posibilitate de a întelege mai bine muzeul. Într-un ceas si jumatate îti face rapid turul întregului complex si apoi alearga sa ia alti turisti.
Nu este însa grav, pentru ca apoi poti sa te întorci sa mai iei o data la mâna, singur, tot muzeul. Sa nu credeti chiar tot ce va spun ghizii! Tipul ala de lânga Aristotel din tabloul „Scoala din Atena“ al lui Rafael este Platon, si nu Socrate, cum spune ghidul. În plus, cardinalii chiar sunt închisi în timpul conclavului si nu este vorba doar de un simbol. Este adevarat, însa, ca pentru cardinali conditiile s-au îmbunatatit si nu mai sunt obligati sa doarma în capela Sixtina ca pe vremuri, dar tot izolati de restul lumii sunt.
Prima uimire în Muzeul de la Vatican este proportia dintre arta crestina si arta pagâna. Muzeul te trece prin Grecia antica, Roma antica, Egipt, arta etrusca pe parcursul a zeci de sali, abia spre finalul muzeului ai parte de arta crestina din primele secole si apoi de cladiri pictate în Renastere cu teme crestine, fostele resedinte ale cardinalilor. Mi-a placut foarte mult Pinacoteca, dedicata în exclusivitate picturii crestine – ca este vorba de Rafael sau de Botticelli sau de expozitia de icoana ruseasca.
În prima instanta m-am gândit ca, daca as fi custode al muzeului, l-as desparti în doua entitati care sa se viziteze separat: o prima parte dedicata artei antice, fie ea romana sau egipteana, si o a doua dedicata artei crestine, indiferent de perioada. Fiind prea multe exponate la un loc risti sa nu le apreciezi la adevarata lor valoare. Apoi, am încercat sa îmi raspund la întrebarea de ce toti papii au tinut sa îsi aranjeze câte o sala cu numele lor, în care sa expuna statui de zei antici sau mozaicuri romane? De ce sa pastreze si, mai grav, sa puna în valoare arta antica? Nu spun sa o distruga, ar fi fost un gest de barbarie, dar a o scoate în evidenta presupune un atasament fata de valori ce nu sunt crestine. Singurul raspuns pe care mi-l pot imagina este ca arta crestina vrea sa fie prezentata ca o sinteza si ca o împlinire a celorlalte tipuri de arta. Doar prezentând crestinismul ca sinteza, în cel mai bun spirit hegelian, putem sa punem sub o alta lumina sarcofagele egiptene si statuetele de zei greci ce devin modele (dupa proportii) pentru statuile crestine.
Carisma Papei
În Musei Vaticani crestinismul apare ca ultima treapta a culturii si civilizatiei unei lumi ce a facut posibile vastitatea Imperiului Roman, misterul Egiptului antic si ratiunea greceasca. Iar crestinismul vrea sa reuneasca si sa integreze aceste aspecte. Din pacate, arta postmoderna a ajuns si în acest muzeu. Deh, din cauza universalitatii bisericii aceasta vrea sa surprinda toate timpurile lumii, asa ca aveti sali cu micuti hristosi roz rastigniti, cu vitralii postmoderne. Asa ca, dupa ce ai fost uns pe suflet cu o camera pictata de Rafael, poti sa îti strici imaginea generala cu un pic de arta abstracto-absurda, doar nu-o fi totul perfect, riscam sa ne credem în rai. Între paranteze fie spus, cred ca exact acesta (gradina Edenului ) a fost modelul pentru gradinile Vaticanului, rezervate Curiei Romane, dar care pot fi admirate prin ferestrele muzeului.
În Joia Mare am vrut sa îmi împlinesc o dorinta, sa vad si eu ce este asa special la o slujba cu Papa. De ce trebuie rezervari si de ce oamenii se înghesuie la astfel de evenimente. Raspunsul teologic este simplu: pentru catolici a îl vedea pe Papa în mod direct presupune acordarea unei indulgente plenare. Pentru mine, a fost însa slujba mult dorita în latina, cu elemente în greaca, precum citirea Evangheliei. Nu stiu care este cauza reala a cultului special al Papei. Poate dogma infailibilitatii, stabilita abia în secolul XIX, sau poate nevoia unui lider care sa dea orientare unei miscari din ce în ce mai slabite.
Pe data de 1 aprilie s-au împlinit 5 ani de la moartea Papei Ioan Paul al II lea. Saptamâna Mare a fost astfel instrumentalizata ca un moment în memoria lui Karol Wojtyla. A doua zi, pe Drumul Crucii de la Colosseum, credinciosii aveau stegulete cu alb si rosu (steagul Poloniei) si cu numele fostului Papa. Toata lumea face aceeasi comparatie ce devine deja un cliseu. Benedict al XVI-lea nu are carisma lui Ioan Paul al II lea. Nu înteleg de ce trebuie sa le cerem aceleasi puncte forte tuturor. As vrea sa îi trimit pe cei ce vorbesc despre lipsa de carisma a lui Ratzinger la citirea câtorva dintre cartile lui. De ce sa îi cerem unui profesor doctor de teologie sa dea bine în poze si sa zâmbeasca frumos?
J.Habermas vorbeste despre trei momente critice care marcheaza reacceptarea Germaniei în familia europeana: câstigarea campionatului mondial de fotbal, reunificarea Germaniei dupa caderea Zidului si alegerea lui J. Ratzinger ca Papa. Daca în cazul lui Wojtyla este evidenta influenta acestuia pentru poporul polonez, popor ce crede cu tarie în misiunea lui mântuitoare ca neam (as fi vrut sa scriu un articol despre tragedia poloneza saptamâna aceasta, dar îmi este teama ca sensibilitatile mele culturale pro poloneze sa nu îmi rapeasca obiectivitatea cercetatorului si sa ajung sa vorbesc despre altceva decât despre un accident, pentru ca acest context se potriveste prea tare cu cel al masacrului de acum 70 de ani, ce urma sa fie comemorat), în cazul Germaniei teoria mi se pare un pic exagerata, dar ea merita retinuta pentru o istorie corecta politic a Germaniei.
Crizele Bisericii Catolice
În momentul de fata catolicismul trece printr-o criza de imagine din cauza scandalurilor cu pedofilia. Este de ajuns un singur caz pentru a trage în jos dupa sine întreaga Biserica. Daca singurele informatii pe care le-as avea legate de Biserica Catolica ar fi cele venite din presa, nu mi-as lasa copiii sa treaca pragul unei biserici. Dar astfel de informatii aparute în presa nu schimba convingerile practicantilor, ale celor ce vin saptamânal la biserica si îsi cunosc preotii si înteleg ce fac acestia pentru comunitate. Schimba însa parerea celor din afara bisericii, a celor ce asculta de voci precum cele ale filosofului Richard Dawkins, care împreuna cu Christopher Hitchens, a ajuns sa ceara arestarea Papei pentru crime împotriva umanitatii.
Planul lor este sa îl traga la raspundere pe Papa pentru musamalizarea cazurilor de pedofilie. Presupunând ca acuzele de pedofilie sunt adevarate, ceea ce trebuie verificat, nu înteleg cum un tert poate fi acuzat de faptele altcuiva. E ca si cum, daca un doctorand în matematica îsi bate nevasta, l-am chema în instanta pe Pitagora, sau, poftiti, ca sa pastram proportiile, pe coordonatorul acestuia de doctorat. Daca exista un extremism anticrestin, ce nu se multumeste cu argumente pentru materialismul stiintific de tip darwinist, ci merge pâna la atacuri ad hominem, el nu poate decât sa confirme declaratii precum cele ale parintelui Raniero Cantamessa despre lupta dura si pe fata împotriva crestinismului.