Roland Garros, mon amour (3)

Razboiul distruge nu numai vieti omenesti, ci si pasiunile oamenilor. Când se moare efectiv, pe front sau in casa ori in lagarul de concentrare, cui ii mai pasa de sport? Cine sa-si mai aminteasca de tenis, la Roland Garros? Asa se face ca, dupa ocuparea Frantei si instaurarea regimului colaborationist de la Vichy, condus de maresalul Pétain, templul parizian al sportului alb decade, intrând intr-un con de umbra. Desigur, activitatea tenisistica nu dispare cu totul, insa turneul isi pierde caracterul international, devenind o simpla competitie interna. Nu e intâmplator ca intre 1940 si 1945 palmaresul Roland Garrosului este „alb“, nepatat, necontând pentru istorie si statistici. Povestea turneului nu retine nimic din acel interval. Mai mult, penuria pricinuita de conflagratia mondiala determina ca banalele mingi sa lipseasca, iar cursurile de tenis sa-si rareasca frecventa.
La inceputul ocupatiei, complexul de la Porte d’Auteuil ajunge sa serveasca drept… lagar de concentrare. Sunt „cazate“ acolo mai bine de sase sute de persoane banuite de activitati anti-germane. Sarmanii oameni dorm sub tribune, in vestiare, având doar o patura drept acoperamânt. De fapt, Roland Garrosul reprezinta, in epoca, un centru de triere al prizonierilor, unii dintre acestia fiind trimisi direct in lagarele de exterminare din Germania si din Rasarit. Iata cum evoca acea perioada „neagra“ scriitorul evreu Arthur Koestler in volumul „Intuneric la amiaza“: „Dormeam pe paie ude si rarele noastre plimbari ni le faceam pe terenurile in paragina si mocirloase, pe aleile cu nume de tenismani celebri, inca afisate pe placute de mari dimensiuni: aveam astfel prilejul sa descoperim tenisul intr-o maniera extrem de improprie, ba chiar caraghioasa“.
Intre 1941 si 1942 turneul incepe sa se joace din nou. Dupa cum spuneam, la competitie iau parte exclusiv sportivi din Hexagon, dar nivelul jocului nu este deloc unul scazut. Noul presedinte al FFT, celebrul „crocodil“ René Lacoste, incearca sa asigure supravietuirea sportului alb, chemând publicul in gradenele de la Porte d’Auteuil, in ciuda lipsei de mingi, rachete si echipament. De bani nici nu se mai cade sa vorbim…
Lacoste, mare diplomat, face tot posibilul sa negocieze cu ocupantul german si cu oficialitatile de la Vichy. El doreste cu orice pret ca Roland Garrosul sa nu-si piarda si ultima farâma de glorie, iar tenisul francez sa sucombe vitregiilor istoriei. O veste buna, dupa foarte mult timp, ajunge si la birourile Federatiei: Yvon Petra, combatant pe front, este eliberat din captivitate si revine in competitie, câstigând in 1943 si 1944 turneul parizian. Si pentru ca „crocodilul“ este un familiar al mediilor artistice, la Roland Garros, in aer liber, celebra trupa de teatru a lui Jean-Louis Barrault se produce cu piesa lui Jean Obey, „Le huit cents mètres“, pe scena evoluând nume grele, ca Jean Marais, Jacques Dufilho si Alain Cuny.
Pe la sfârsitul razboiului, muschetarul devenit sef al tenisului francez da lovitura. El determina adoptarea unui act normativ care sa scoata Roland Garrosul din proprietatea celor doua cluburi, Racing Club si Stade Français, intrând in patrimoniul Federatiei Franceze de Tenis. Inceptul unei dezvoltari fara precedent fusese deja facut, desi in conditii dure, aproape fratricide. Stapâna pe terenul de la Porte d’Auteuil, FFT va putea de-acum inainte sa avanseze proiecte de reconstructie, amplificare si modernizare a parcului sportiv. Deschiderea spre profesionalizarea sportului alb fusese realizata, acum era nevoie de bani, speranta si… pace.     n
(Si deoarece pasiunea, oricit de patimasa ar fi, nu se hraneste doar cu aer, se cuvine sa mentionez ca aceste date, chiar daca nu in ordinea si cu structura prezenta, le-am aflat in minunata carte a lui Patrice Dominguez, fostul mare jucator francez de tenis, Terre battante. La légende de Roland Garros, Timée- Editions, Paris, 2005, cu o prefata de Fabrice Santoro. Sursa principala a informatiilor aceasta este.)