Sari la conținut
Autor: CRISTINA RUSIECKI
Apărut în nr. 477

Robert Wilson la Craiova. Culise

    – Fotografii ai primit pe mail. Ţi-aş da şi caiet-program, dar s-au terminat, îmi spune Alexandru Boureanu, directorul artistic de la Teatrul Naţional Craiova. Îmi maschez mutra neîncrezătoare cu un surâs politicos. Dar Boureanu e om de teatru şi oricât m-aş grăbi eu să-mi pun masca socială, mă citeşte imediat.
    – Serios, s-au terminat. Am avut o săptămână plină de reprezentaţii. Nu ne-am aşteptat să epuizăm stocul de programe.
    Directorul teatrului, Mircea Cornişteanu, a făcut o mişcare inteligentă, îmi povesteşte. A adresat o invitaţie către toţi oamenii de teatru care au vrut să vadă primul spectacol montat de Robert Wilson în România, Rinocerii. Uite cum, pentru o săptămână, Craiova devine capitala teatrului. S-au perindat oameni din toată ţara. Şi nici publicul local nu s-a lăsat mai prejos. Alexandru Boureanu insistă. Ei sunt un teatru harnic. Spre deosebire de alte instituţii, joacă de cinci-şase ori pe săptămână. Dar aşa ceva nu s-a mai văzut! Într-o săptămână de reprezentaţii au avut încasări cât pentru două luni normale. La anul, sunt deja antamaţi pentru festivaluri în străinătate. Ce să zic, jos pălăria pentru management! Dar nu cum au stat cu vânzările mă interesează în primul rând, ci cum s-a descurcat el cu Bob Wilson.
    – Hm!, a fost o experienţă. Nu simt nevoia s-o repet în următorii zece ani, dar a fost o experienţă foarte puternică. Are omul ăsta o forţă extraordinară!
    Bleojdesc ochii de curiozitate. Caut să nu-l întrerup. Pe muteşte, încerc tot ce-mi stă în putinţă să-l fac să continue.
    – Păi, uite, de exemplu era joi şi Wilson îşi termină repetiţia. Constată că nu are toate luminile alea inteligente pe care le ceruse. Vine la mine în birou, ochii lui se apropie la un centimetru de ai mei şi-mi spune doar atât. Rar şi încet: Dacă până sâmbătă nu am toate reflectoarele, am plecat. Şi nu mă mai întorc! Nenorocirea e că reflectoarele alea nu se fac decât în America. Şi dacă le comandam, ar fi durat mult şi bine până să ajungă.
    – Şi ce-aţi făcut?, plesnesc eu de curiozitate.
    Tace. Îl văd cum îşi reia mental – oare, pentru a câta oară? – firul evenimentelor.
    – Şi directorul Cornişteanu îl sună pe directorul de la Teatrul Naţional din Praga, unde Wilson montase cu ceva vreme înainte, şi îi explică în ce încurcătură suntem. La capătul firului se aude doar atât: Înţeleg prin ce treceţi. Şi până sâmbătă au sosit toate nenorocitele alea de reflectoare. La Praga s-a lăsat cu scandal. La noi, lucrurile au mers bine, mă pune în temă Alex. Boureanu.
    Nu zic, o fi fost greu, dar prea debordează el de energie ca să nu-i fi plăcut măcar un pic.
    – Şi omul?, vreau eu să aflu despre unul al cărui nume e sinonim cu avangarda mondială a teatrului.
    – Uite, era ultima sâmbătă şi mă anunţă că vrea să vadă operele lui Brâncuşi de la Târgu Jiu. Avea repetiţie de la două. Stabileşte întâlnirea pentru ora nouă. Întârzie jumătate de oră. Până la Târgu Jiu, cu maşina, se fac două ore. Cât crezi că am făcut la ducere? O oră şi jumătate. Şi la întoarcere? O oră! M-a pus să merg cu 160 km prin sate, ca să nu întârzie la repetiţie.
    Îi tremurase puţin inima lui Boureanu că poliţia o să-i ridice maşina. Robert Wilson are şaptezeci şi trei de ani, cinci operaţii la coloană, se mişcă destul de greu, aşa că fusese nevoit să parcheze chiar în buza intrării.
    – Pe bancheta din spate era americanul care a făcut muzica. Proiecţiile video au fost create de un artist polonez. Au fost mulţi străini. Cu adevărat o echipă internaţională. Lângă american stătea o doamnă căreia Wilson îi tot povestea ce proiecte are. Nu uita niciodată să precizeze de câţi bani are nevoie. Tot timpul aducea vorba de bani! Ca să aflu, explică Boureanu, că doamna care stătea la mine în maşină, pe bancheta din spate, era o prinţesã din Quatar. Unul dintre sponsorii lui Wilson. Băi, nu-ţi spun cum arăta tipa aia despre care am aflat că era bunică şi că avea nu ştiu câte serii de nepoţi!
    Îl trag înapoi către peisajul autohton şi explodez:
    – Dar cu românii noştri cum s-a descurcat Wilson?
    – Îţi zic doar atât. La sfârşit, ne-a spus tuturor: Am lucrat în America, am lucrat în Germania, am lucrat peste tot. Dar eu cu un actor atât de bun ca Ilie Gheorghe încă n-am mai lucrat.