67 de ani, 70 de filme, 8 Globuri de Aur, 2 Oscaruri, 2 Palme d’Or. La ultima editie a Globurilor a fost „dinodilaurentiat“. Actor si regizor. Este al cincilea american desemnat presedinte de juriu la Cannes intr-un interval de zece ani. Ii urmeaza lui Tim Burton si are in plus sarm greu de egalat nu doar in raport cu un regizor excentric, ci aproape cu oricare actor al lumii, si nu doar de ieri-de-azi, ci din intreaga istorie a cinematografului. A fost comparat cu Valentino si cu James Dean. Unii l-au etichetat drept urmas al „Nasului“ Marlon Brando. Nu demult, la Paris, deschizând noua editie, 2011, stiau, insa, ce stiau Gilles Jacob si Thierry Fremaux, Presedintele si respectiv Delegatul general al Festivalului de la Cannes. Intr-adevar, intrând in istoria Cannes-ului de la chiar prima lui aparitie, in „Taxi Driver“ (1976), De Niro isi asaza in palmares prima lui Palme d’or. Avea sa ramâna, de pe atunci, legat de Martin Scorsese. Asociate, numele celor doi fac istorie reeditând, desigur, intr-o alta formula narativa si stilistica, tandemul italian al anilor fantezisti, pe când Mastroianni stralucea in filmele lui Fellini. Asa a si fost catalogat, ca facând parte dintr-o ecuatie de aur a filmului contemporan. Este drept ca in alte vremuri. Si in alta lume.
De retinut ca tatonarile organizatorilor au avut de ales intre Francis Ford Coppola, Lady Gaga si Philip Roth. Nu este greu sa acceptam ca nu putea fi o hotarâre mai buna decât aceasta. Nu demult, i-au precedat Isabelle Huppert (2009), Sean Penn (2008), Quentin Tarantino (2004), David Lynch (2002).
S-a nascut in Bronx, la 17 august 1943, intr-o familie de pictori. Avea doi ani când parintii lui au divortat. A ramas cu mama. La zece ani, debuteaza pe scena, in „Vrajitorul din Oz“. La 16 ani se dedica deja actoriei. Uita de scoala. Marcel Carné il distribuie in „Trei camere in Manhattan“. Era la primul lui rol pe ecran, in 1965, si nu se poate trece peste faptul ca un francez l-a introdus in lumea filmului.
Revine la Cannes, intr-o calitate mult-onorabila, prezidentiind juriul editiei a 64-a. Cariera lui, incununata de glorie, a stat sub auspicii canneze, ramânând, atentie!, una dintre cele mai tipic americane. Universalitatea – la el, in forma cel mai adesea vulcanica –, i-a stat aproape. Pe un meridian sau pe altul, rolurile s-au configurat dupa manusa acelei personalitati excedentare, unice, cu care s-a identificat. Este el insusi fondator de festivaluri. Tribeca Film Center din Manhattan gazduieste a zecea editie, având o sucursala si la Doha. A mai fost presedinte la Cannes, de doua ori, in deceniul al optulea. Stie ce-l asteapta, dar nu poate da inapoi. Onoarea este prea mare, asemenea festivalului. Inca din tinerete, dictionarele il claseaza in categoria actorilor deveniti un mit. Pe harta cinematografica a lumii, el se instaleaza in cinematograful popular, pe aria unui gen specific, thriller-ul, dar se simte bine si in filmul de epoca, si in subiectele de factura lovestory-ista. Nu-i displace nicidecum asocierea cu Martin Scorsese, iubind el insusi cinematograful de autor, pe care il amprenteaza indiferent de regizorul cu care lucreaza. Si, har domnului, a avut parte numai de cineasti unul si unul.
Dupa Marcel Carné a continuat cu Brian De Palm, trei filme, unul dupa altul. In 1974 Martin Scorsese ii acorda sansa de a-l continua pe Marlon Brando, oferindu-i rolul tânarului Vito Corleone din „Nasul 2“. Exersase, de fapt, cu un an mai inainte, in „Mean Streets“. Scorsese il distribuise in personajul Johnny Boy, un tânar prea decis sa-si câstige un loc in mafia din „Mica Italie“. Si-a insusit cu brio lectia acestui tip de indivizi, incât se poate spune ca era foarte bine pregatit când, din nou, Scorsese il cheama la cadru, distribuindu-l in rolul principal din „Taxi Driver“, palmdorizat in 1976. Travis Bickle devine sofer de taxi lucrând noaptea intr-un New York asfixiat de amenintarea drogatilor si a alcoolicilor. Fost marinar, personajul parca pluteste in acest spatiu incarcat de tensiunea mortii, printre spargatori, proxeneti si prostituate. Incearca sa-si duca aici crucea. Mai mult, se indragosteste de pupila unui politician. Supravietuieste totusi. „Film negru“, radiografie a noptii new-yorkeze.Violenta, dar si oarecare incoerenta narativa, specifica unor asemenea povestiri dezlantuite, care fac praf totul. Continua seria Scorsese cu „Raging Bull“ (1980). Pentru a-l intruchipa pe „taurul furios“ Jake LaMotta, a trebuit sa se ingrase 30 de kilograme in patru luni. A meritat. Rezultatul a fost pe masura „efortului“ de a mânca mai mult, dar si de a exersa in ring. A fost o pauza intre aceste reprezentatii in forta, dar tot sub bagheta lui Martin Scorsese. „New York, New York“ este un exemplu. Palme d’Or se lipeste de numele lui chiar si când nu lucreaza cu Scorsese. Vezi „Mission“(1986) de Roland Joffe, o plonjare a personajului sau, Rodrigo Mendoza, in peisaj baroc, cu lupte grele in teritoriile amerindienilor. „La portile infernului“ il duce si Alan Parker, in 1987. Inca un erou emblematic pentru stilul sau de dur greu de imblânzit – Al Capone din „Incoruptibilii“ (1987) lui Brian De Palma. L-am uitat pe Archibald „Harry“ Touttle din „Brazil“ (1985) de Terry Gilliam.
Succesiunea „gangsteresca“ a filmografiei lui continua, spre a ajunge in peisajul nisipos din „Casino“(1995), unde se intâlneste din nou cu Martin Scorsese. Chipul lui a pastrat mereu farmecul, fie desuet, fie cinic, de dur in felurite feluri, personajele fiind insemnate cu negul acela de deasupra obrazului drept, pigment al unei virilitati somptuoase, proprii oamenilor dintr-o bucata. Si Quentin Tarantino se foloseste de farmecul lui de traznit, in „Jackie Brown“, unde Scorsese, interpretându-l pe Louis Gara, isi ingaduie sa fie truculent, farseur si nabadaios, jucându-se cu viata femeilor. Lista este lunga. Nu o sa insiruim toate cele saptezeci de roluri, printe care câteva si de comedie. A trecut si in spatele camerei, ca regizor, fara a sta in afara propriului casting: „A fost odata Bronx“ (1993) si „Ratiuni de Stat“(2006). A avut si parteneri de clasa, mari actori si dive de necontestat (Liza Minnelli, Sharon Stone).
Cum va reactiona un presedinte incarcat cu atâta glorie la provocarile Cannes-ului din anul 2011? Greu de dat un raspuns. Mai ales ca, deocamdata, nu stim lista competitiei oficiale din care se extrag Palme d’Or-urile. Si nu stim, dar ne dorim, daca vom avea acolo si un titlu românesc. Nu ne ramâne decât sa asteptam si sa speram.
La 1 februarie s-au deschis acreditarile, iar la mijlocul lui aprilie, ca de obicei, intr-o conferinta de presa, la Paris, se face cunoscuta selectia oficiala, precum si componenta juriilor. Pâna la acel moment, in travaliul preselectiei se consuma multa energie, iar atunci, cunoscând mai multe, alesii se vor bucura, in speranta unei bucurii si mai mari, la capatul celor douasprezece zile (intre 11 si 22 mai 2011, cu o coincidenta de numere ce pare sa nu se mai fi intâmplat), când, la gala din duminica de final, Robert de Niro si juriul sau vor anunta palmaresul editiei a 64-a.
Autor: IOAN LAZARApărut în nr. 312