Putem spune ca odata cu alegerile din SUA si cu cele prefigurate de congresul Partidului Comunist din China tabla de sah a puterii mondiale are piesele grele complete. Vladimir Putin în Federatia Rusa, Barack Obama în Statele Unite si Xi Jinping în China îsi încep aproape concomitent noile mandate. La summit-ul Aliantei statelor din sud-estul Asiei-ASEAN, deschis la 19 noiembrie, în capitala Cambodgiei, Phnom Penh, presedintele Obama a confirmat orientarea viitoare a politicii americane în Asia-Pacific. Puterea si situarea Chinei în regiune sunt, desigur, luate în calcul. Spre Asia-Pacific este nevoit sa-si îndrepte atentia si presedintele Putin, constant în hotarârea lui de a reface puterea Rusiei. Ce ne asteapta: confruntare sau cooperare? Orice strategie tine de a fi si a avea. A fi puternic, a avea hegemonia.
Hegemonia Statelor Unite
Nu pentru ca este american ci pentru ca avanseaza argumente ce trebuie confruntate cu realitatea, ma voi opri la opinia politologului Robert Kagan privind perspectiva hegemoniei Statelor Unite. „Sistemul international liberal pe care Statele Unite l-au construit dupa Al Doilea Razboi Mondial în lume este înca în viata. Nici o putere, nici un grup de puteri nu au depasit pâna acum America. Bineînteles, în ultimii ani, Statele Unite au pierdut din stralucire. Tara a cunoscut caderi în gol dar datorita sistemului pe care l-a adoptat dupa razboi, lumea nu s-a simtit niciodata mai bine. Mai întâi democratia s-a raspândit în cele patru colturi ale planetei, iar noi stim ca în 1939 nu existau decât zece state democratice. Apoi, între 1945-2012, economia mondiala a crescut cu cca. 4% pe an si, pentru prima data, aceasta crestere nu a mai fost apanajul unui mic grup de state dezvoltate. În sfârsit, marile puteri nu s-au mai înfruntat militar direct din 1945“. Aceste considerente le-am gasit într-un interviu dat de Kagan unui ziarist francez putin înainte de a fi cunoscute rezultatele alegerilor prezidentiale. O prima idee ar fi: nu conteaza cine vine la Casa Alba, hegemonia Statelor Unite este o realitate. O a doua deriva dintr-o întrebare a ziaristului francez: „Vorbeati de o «simpla cadere în gol». America îsi ignora, oare, declinul?“. Raspunsul trimite la o logica pe care nu putem sa o refuzam, anume ca istoria are nu numai legi, ci si ritmuri proprii: „Este evident ca de patru ani Statele Unite sufera. Totusi, o superputere nu se prabuseste într-un timp scurt. Pe la mijlocul anilor 2000, multi subliniau ca, în istoria umanitatii, nici un stat nu a fost atât de puternic ca al nostru. Câtiva ani mai târziu, aceiasi insi anuntau iminenta noastra cadere! Nu este serios! Marea Britanie si-a pierdut hegemonia la capatul mai multor decenii. Nu este prima data când America este confruntata cu o criza serioasa. În anii 1930, în anii 1970… De fiecare data este supraestimata decadenta noastra de-ai zice ca rusii, japonezii, chinezii au ajuns sa-nghita dintr-odata America. Acest tip de discurs ne obliga sa ne reinventam fara încetare. Eu sunt încredintat ca America se va adapta“. Limbajul politic modern este direct, despovarat de ambiguitati. Este, însa, si suficient pentru a impune un adevar? Kagan vede optimist destinul istoric al Statelor Unite. Desi nu-l exclude, el leaga momentul pierderii hegemoniei americane de o schimbare majora a ordinii internationale pe care o împinge imprecis în timp: „Ca oricare ordine politica, ordinea americana va sfârsi, si ea, prin a se prabusi. Dar nu în urmatoarele decenii“. („L’Express“, 7 noiembrie 2012)
China schimba garda
Europenii recunosc adesea ca au dificultati sa înteleaga filozofia politica a chinezilor. Uriasele progrese pe care China le-a facut în ultimele decenii au adus acest mare stat pe locul doi în lume ca putere economica; previziunile arata ca în 2016 va ocupa chiar primul loc. În aceste conditii, declaratia facuta de actualul presedinte Hu Jintao la congresul Partidului Comunist din noiembrie socheaza: „Daca nu vom reusi sa tratam corect coruptia, ea s-ar putea dovedi fatala“ si ar putea sa provoace „prabusirea partidului si statului“. Pentru declansarea revolutiei culturale de catre Mao, cu o jumatate de secol în urma, au fost invocate tot pericole care pândeau statul si partidul. Avertismentul lui Hu Jintao merge în aceeasi directie? Cine poate sti? Mao se razboia pe tarâmul închis al ideologiei, Hu pe cel al liberalismului economic, tot mai deschis, echivalent cu o îndepartare de maoism. În momentul de fata, China îsi schimba garda iar Hu Jintao tine sa-si angajeze autoritatea de presedinte pentru alegerea la conducerea statului a unui lider capabil sa continue noul curs politic: moderat ideologic, ponderat în liberalismul economic. Formula este exersata de doua decenii, rezultatele sunt excelente dar acestea au stimulat mirajul îmbogatirii si au declansat fenomenul coruptiei. Lupta pentru putere s-a transferat de pe tarâmul ideologic pe cel economic. Hu Jintao si-a pregatit succesorul si a reusit sa-l impuna la congresul partidului. Xi Jinping, desemnat liderul partidului, va ocupa, din martie anul viitor, functia de presedinte al Chinei. Impunerea lui a fost facilitata de înlaturarea prealabila de la putere a lui Bo Xilai, membru al Biroului Politic, nu pe motive ideologice, ca alta data, ci pentru acte de coruptie. Miracolul progresului economic al Chinei vine si de la capacitatea de amendare din mers a ideologiei comuniste. Totul sub controlul partidului. Un partid care numara 80 de milioane de membri. Întrebat care este forta comunistilor chinezi într-o China ce ni se înfatiseaza tot mai liberala, un sinolog american a raspuns: „Care comunisti? În China sunt mai putini comunisti decât în Franta“. Cum stiam ca în Franta nu prea mai sunt comunisti, m-am întrebat câti vor mai fi ramas în China. Iata, mi-am spus, pâna si cei care se considera specialisti sunt derutati de schimbarile de garda din China. Si, totusi, acestea curg dupa un ritual anume si în cadrul unei discipline. Alegerea lui Xi Jinping a stârnit nedumiriri în rândul mediei internationale care l-a încremenit deja într-o formula comoda: printul rosu. Improvizatiile nu mai contenesc: necunoscut, fiu de lider comunist apropiat de Mao, rasfatat în copilarie, trait în necazuri ca adolescent dupa ce tatal lui a fost trimis la munca de jos. În realitate, Xi Jinping este noul tip de politician chinez care urca în ierarhia politica îndepartându-se de maoism cu prudenta si, evident, cu sprijinul grupului care domina armata. Xi Jinping si-a asigurat un astfel de sprijin. Cei care l-au cunoscut îl considera mai charismatic, mai pragmatic si mai putin dogmatic decât predecesorul lui, Hu Jintao. Fostul cancelar Helmut Schmidt spunea recent: „Mâine, chinezii vor produce nu numai avioane si masini, ci si idei“.
Putin reformeaza armata
Rusia este a treia latura a triunghiului puterii mondiale, celelalte doua sunt închise de Statele Unite si China. Dupa ce a stopat dezastrul economic produs sub veselul Eltin, Putin a urmarit constant refacerea puterii armatei. Înca din timpul mandatului lui Madvedev, ca prim-ministru, el a declansat reformarea fara precedent a complexului militaro-industrial rus. Avea în vedere investitii de 500 de miliarde de euro, constructia a 600 de avioane, peste 1000 de elicoptere, 100 de nave de razboi, submarine nucleare etc. Revenit la Kremlin ca presedinte, constatând ca reforma nu a fost bine sustinuta, Putin a acuzat conducerea armatei de coruptie, l-a demis pe ministrul Apararii si pe seful Statului Major si a numit în locul acestora oameni de încredere. Schimbarile intervin într-un moment ceva mai delicat al relatiilor Moscovei cu partenerii occidentali, datorat fie obstructionarii în Consiliul de Securitate a unei rezolutii care ar fi putut pune capat razboiului din Siria, fie activarii unor probleme mai vechi, de ordin strategic, cum ar fi cele legate de instalarea scutului antiracheta. Este interesat de constatat ca ori de câte ori Putin s-a ocupat de chestiuni militare simpatia lui în Occident a avut de suferit. Cel care încheiase în primul mandat parteneriate de colaborare cu NATO si Uniunea Europeana a devenit treptat-treptat tinta acuzatiilor de autoritarism, încalcarea drepturilor omului etc. Graficul evolutiei/involutiei simpatiei lui în Occident este influentat în primul rând de atentia pe care el o acorda refacerii puterii militare a Rusiei si dovezilor ca nu se da în laturi sa recurga la aceasta putere. Cum a fost în cazul razboiului din Georgia, din 2008. Acum, coruptia este luata drept pretext pentru o noua interventie în problemele armatei. Ca si Hu Jintao în China, Putin considera coruptia armatei o grava amenintare a statului. Si tot ca în China, armata în Rusia este fundamentul puterii politice.
Opiniile lui Kagan
sunt amendabile
Revin la opinia politologului american privind eliminarea confruntarilor militare directe în conditiile hegemoniei Statelor Unite. Într-adevar, nu au mai existat astfel de confruntari dar asta nu înseamna ca lumea a fost scutita de conflicte. Putini sunt anii de dupa cel de Al Doilea Razboi Mondial, în care marile puteri sa nu fi fost implicate în razboaie. Le redau în ordine cronologica: Franta (Vietnam, 1946-1954,), Statele Unite, Japonia, China, Uniunea Sovietica (Coreea (1950-1953), Franta (Algeria, 1953,) Marea Britanie si Franta pentru Canalul de Suez (Egipt, 1954), Statele Unite (Vietnam, 1957-1975), China (India, 1962,), Uniunea Sovietica (Afganistan, 1979-1988), Statele Unite (Irak, 1990 si 1999 – pâna recent si Afganistan, 2001 – pâna azi). Kagan are doar pe jumatate dreptate: marile puteri nu s-au mai aflat în confruntari militare directe, dar în conflicte da! Si toate au fost declansate, ca si razboaiele, pentru reîmpartirea sferelor de influenta, Ritmul acestora s-a accelerat în prezent iar violenta istoriei nu a încetat niciodata în epoca postbelica. Definitia „pace înseamna absenta razboiului“ trebuie luata ca o butada.
Autor: GEORGE APOSTOIUApărut în nr. 400