Peste 10 ani studentii la stiinte politice vor învata despre valul de revolutii din lumea islamica din 2011. O serie de revolutii legate printr-o structura comuna politica suscita o explicatie
teoretica. Seriile de revolutii nu sunt un lucru rar în istorie, dar asta nu presupune nici ca o
revolutie poate fi exportata automat (aici a fost primul esec al revolutiei bolsevice,
imposibilitatea de a extinde
revolutia la nivelul mondial). Exemple clasice de valuri
revolutionare ar fi revolutiile din 1989 sau cele de la 1848. Comparatia cu situatia din 1989 nu poate fi evitata pe tarâmul românesc, de aceea e bine sa vedem care sunt punctele comune si daca aceste
puncte comune sunt doar de suprafata sau daca ele
spun ceva despre idealul urmarit de ambele valuri
revolutionare.
Armata e cu noi!
Prima imagine vazuta la TV cu piata libertatii din Egipt, cu oamenii care s-au adunat sa strige pentru înlaturarea presedintelui „dictator“ (fara sa stii multe lucruri despre tipul de regim politic din Egipt poti sa deduci ca avem de a face cu un regim autoritar din simplul fapt ca Mubarak e presedinte de 30 de ani) si mai apoi stirile despre civilii ucisi în momentele în care îsi cereau libertatea m-au facut sa îmi aduc aminte de momentul Timisoara si sa fiu sentimental de partea poporului egiptean. Uite dom’le, s-au gândit si ei ca nu e bine sa fie numai unul la putere, un frumos semn de democratizare! Deja dupa comparatia cu cazul revolutiilor anticomuniste în capul meu s-a format urmatoarea schema: presedinte rau si exploatator vs. popor bun cu idealuri nobile democratice. Cum sa fii împotriva unui popor care îsi cere drepturile democratice, împotriva unei dictaturi exercitate de un singur partid? Împotriva unei tari care permite discriminariile pe motive religioase (mai ales împotriva crestinilor), discriminarea femeilor si în care sistemul juridic este inspirat din sharia, dupa cum o anunta articolul doi din constitutia Egiptului. Cetatenii egipteni cer armatei sa fie de partea lor, sa îi protejeze. Din nou povestea ne aduce aminte de un slogan cunoscut noua „Armata e cu noi!“.
Opozitia cere unui lider politic sa paraseasca puterea la presiunea cetatenilor sai, ce poate fi mai firesc? Nu e asta regula democratiei – guvernarea poporului? Nu trebuie ca un popor sa aiba dreptul sa îsi exprime revolta? Sa aiba libertatea de a se exprima, libertate cenzurata adeseori de regimul lui Mubarak? La o prima privire, revolutia din Egipt seamana cu o încercare de instituire a democratiei, cu protestele care duc la autodeterminarea politica a unei tari – calea spre instituirea unui regim politic stabil si democratic. Iar noi, ca români cu amintiri revolutionare destul de proaspete, putem spune: oamenii au dreptul sa iasa în strada sa protesteze; daca regimul nu le da acest drept, ei trebuie sa si-l ia singuri; evident situatiile revolutionare sunt periculoase pentru ca sunt ocazia unor abuzuri de putere politica, de influenta economica si, cel mai grav, împotriva drepturilor omului, dar revolutiile sunt sansa schimbarii. Mai ales pentru categoria, din ce în ce mai subtire, a anticomunistilor, modul în care noi am iesit de sub comunism poate sa para un bun argument pentru a sustine revolutia din Egipt.
O asemanare de suprafata
Asemanarea cu revolutiile anticomuniste este însa una strict de suprafata, se limiteaza la paralelisme ce tin de gruparea la nivel de sir revolutionar – Algeria, Tunisia, Egipt, Siria – asa cum altadata statele din estul Europei au fost si ele grupate, si de revolta reala a maselor fata de un lider autoritar. Principiul de domino poate într-adevar ca fie motivat de o asemanare ideologica între tipurile de regim – asa cum tarile din Europa de Est erau unite de o ideologie comunista si revolutia a fost una de tip anticomunist, tarile arabe sunt descrise unitar de un sir de regimuri autoritare laice, împotriva carora se ridica o opozitie motivata ideologic de valorile islamice. Într-adevar, nu putem avea un sir de revolutii atâta timp cât nu avem un mesaj comun, iar acest mesaj trebuie sa aiba o forta de coagulare a societatii. Diferenta de esenta fata de revolutiile din 1989 este aceea ca nu cei de la putere au ideologia, ci opozitia, cei de la putere au doar abuzurile. Din aceasta perspectiva, revolutiile din lumea araba sunt exact opusul revolutiilor din Europa de Est, or, atâta timp cât exista o structura ideologica capabila sa sustina un demers revolutionar, acest demers are toate sansele sa ajunga la putere, dar asta e departe de a însemna evolutia pe calea democratiei.
Iluzia comparatiei cu revolutiile din ’89 tine exact de presupunerea unei legaturi necesare între democratizare si revolutie. De fapt, implicatia democratizarii în urma unei revolutii e una destul de rara, în ciuda legaturilor pe care gândirea de stânga le face între proiectul de emancipare si revolutie. De fapt, sa luam termenul însusi de revolutie folosit de presa: revolutia presupune trecerea de la un sistem politic la un altul, or, în momentul în care scriu acest articol, nu s-a petrecut nici o schimbare de regim, iar în termeni strict tehnici avem de a face cu o revolta a populatiei, e adevarat, una consistenta numeric, dar statistica nu o va face sa treaca de la revolta la revolutie, ci doar capacitatea de a schimba institutiile politice ar putea avea acest efect.
Daca schimbarea de regim va reusi, vom fi avut de-a face cu o revolutie. Paradigma revolutiei este Revolutia Franceza, schimbarea de regim prin violenta, instaurarea terorii, uciderea sistematica dar arbitrara a membrilor vechiului regim. Modelul ei este urmat cu sfintenie de revolutia rusa. În ce masura aceste revolutii au dus la democratizare? Daca privim pe termen lung, drumul de la Revolutia Franceza pâna la democratizarea Frantei a tinut o suta de ani, pâna la a III-a Republica, ce începe în 1870. Timp de o suta de ani Franta a schimbat sapte regimuri politice, trei monarhii, doua republici, doua imperii, asta da stabilitate politica! Daca dau aceasta umila marja de eroare de 100 de ani, se prea poate sa spunem ca si Revolutia Rusa a dus la democratizare, doar ca ea a fost principala cauza a contrarevolutiilor din 1989.
Nu cred însa ca relatia cauzala pe care se asteapta sa o vada observatorii fenomenului din Egipt este cea dintre revolutia din 2011 si democratizarea tarii în 2111. Lumea spera ca revolutia sa duca la democratizarea dupa modelul occidental, înteleasa prin domnia dreptului, schimbari neviolente de regim si participarea tuturor cetatenilor la procesul decizional. Mai corect spus, asta spera occidentalii sa vada în democratizarea Egiptului, probabil ca cetatenii tarii spera pur si simplu la un trai mai bun, ceea ce au visat si românii în 1989. Sa vedem ce sanse are Egipul sa ajunga la aceasta democratizare! Schimbari nonviolente de regim, pe astea deja le-au ratat! În momentul în care scriu, la Cairo au loc lupte de strada între sustinatorii presedintelui si cei ce vor demiterea sa si presa anunta peste 300 de victime. Domnia dreptului? bine-bine, dar care drept? Deja constitutia Egiptului ia ca sursa de inspiratie sharia si „Fratia Musulmana“, liderii opozitiei, au ca proiect socio-politic promovarea valorilor musumane. Ca aceste valori musulmane presupun sau nu lupta împotriva necredinciosilor e discutabil, e însa cert ca prin valori musulmane ei înteleg tipul de familie traditionala în care femeia este supusa autoritatii masculine. Acest lucru e suficient pentru ca islamul sa fie incompatibil cu democratia. Eu nu sustin ca tipul de familie musulmana nu este unul viabil, nici ca sotii în islam îsi bat sotiile, pot foarte bine sa existe familii musulmane în care sotul îsi iubeste sotia si are grija de ea. Doar ca aceasta conceptie asupra femeii este incompatibila cu conceptia despre cetatean, liber si responsabil pentru actele sale.
Amenintarea ideologiei islamice
Democratia presupune dreptul fiecaruia de a-si sustine public valorile, mi se va spune, si prin urmare atât timp cât aceste valori sunt vointa majoritatii, nu trebuie sa ne opunem lor. Daca egiptenii vor un regim politic condus de o grupare islamista, cine suntem noi sa ne opunem vointei poporului? Nu ma întelegeti gresit, prin grupare islamista nu înteleg grupare terorista, ci un tip de partid politic cu opinii bine definite asupra a cum trebuie sa arate societatea, mai clar conturate decât în partidele politice clasice, pentru ca sunt inspirate din Coran. Islamul este o teologie politica, o structura în care religiosul, politicul, socialul si juridicul se amesteca. Nu exista o distinctie între sfera puterii temporale si sfera bisericii, asa cum exista în cultura crestina.
Regimul lui Mubarak a marginalizat acest tip de grupari pentru ca era o dictatura laica, ce exclude religiosul din sfera puterii temporale. Nu cred ca trecerea de la o dictatura laica la o dictatura cu baze religioase e un pas catre democratizare. O sa mi se spuna ca exagerez si ca asa ceva nu mai e posibil în ziua de azi. Europenii au obiceiul de a crede ca ceea ce petrecere la ei acasa e regula, dar acest lucru e o iluzie. Iranul poate constitui un bun exemplu de urmat pentru Egipt si nu doar pentru acesta, ci si pentru Tunisia, Algeria sau pentru alte tari foste colonii, care au simtit mirosul democratiei în departari, dar au preferat pastrarea unui fond traditionalist religios. Un sir de revolutii care, sub justificarea democratizarii unei tari, trece de la dictatura laica militara la o ideologie dominanta, dar aleasa democratic îmi aminteste de povestea alegerii prin vointa majoritatii a lui Hitler si ma face sa am dubii în ceea ce priveste acest criteriu formal de stabilire a democratiei: vointa majoritatii. Daca egiptenii odata reintrati la casele lor vor dori sa voteze pentru schimbarea de regim si vor acorda votul lor „Fratiei Musulmane“, constituita în opozitie, criteriile formale ale democratiei vor fi satisfacute, dar nu si fondul ei.
Oricum, pâna la acest punct mai este, deocamdata avem de a face cu un conflict de strada în care oamenii îsi „rezolva“ disputele politice aruncând cu pietre! Iar armata refuza sa intervina ca sa nu creasca numarul de victime. Ce rost mai are un stat daca nu e capabil sa asigure cel putin securitatea cetatenilor sai si daca nu mai are monopolul violentei?