Oricât ar vrea China ca lumea întreagă să îl ignore pe Dalai Lama, se pare că faptul este imposibil de realizat. Este, în momentul de faţă, probabil unul dintre cei mai influenţi lideri religioşi ai lumii, ca şi, evident, Papa Francisc I. Cu doar câteva luni în urmă, de exemplu, în cadrul unei conferinţe susţinute la Kolkata, Dalai Lama a reluat o idee lansată, în 2011, la Minneapolis: „Sunt un marxist, dar nu un leninist!“. De data aceasta, fraza ca atare a sunat astfel: „Trebuie să avem o abordare umanistă. În ceea ce priveşte teoria socio-economică, sunt un marxist!“.
Acum, privind cu obiectivitate ceea ce se întâmplă în China „comunistă“, cu siguranţă am putea spune că Dalai Lama este în mai mare măsură marxist decât diriguitorii celui mai populat stat al lumii. De altfel, chiar liderul budist a adăugat: „Mulţi conducători marxişti sunt, acum, capitalişti în gândire“.
Nu încerc, aici, să scriu un articol de politologie, aşa că nu am de gând să reiau disputa păguboasă prin care s-a încercat o demarcare a răului absolut, fie în ipostaza capitalismului, fie în cea a socialismului, cu tot cu aberaţiile sale abisale, cum au fost dictatura lui Enver Hoxa sau regimul condus de Pol Pot. Vreau doar să remarc faptul că, după un sfert de veac de la prăbuşirea Cortinei de Fier şi a regimurilor de emanaţie sovietică, există, în societate, o încercare de a vorbi, din nou, despre Marx şi despre marxism, sine ira et sudio. Desigur, nu mă refer aici la maimuţărelile organizate de unii dintre primarii României, care îmbracă nişte copii în pionieri şi îi pun să asculte cânte patriotice din „iepoca de aur“, cu ocazia sărbătoririi zilei de 1 Mai. Aceşti ignoranţi nu ştiu că 1 Mai este sărbătorit în întreaga lume, fie ea comunistă sau nu, şi că a fost o sărbătoare confiscată – ca atâtea altele – de politicienii comunişti, nu atât una cu adevărat comunistă. Am văzut, ce-i drept, în ultima săptămână, şi o manifestare serioasă, muzeală, care a fost organizată de Muzeul de Istorie „Paul Păltănea“ din Galaţi: Incursiune în cotidianul comunist – o expoziţie care nu porneşte de la asumarea unui punct de vedere ideologic, deşi ar trebui să fii „orb“ ca să nu înţelegi calamitatea pe care a reprezentat-o guvernarea comunistă pentru România. Totuşi, expoziţia nu foloseşte retorica anticomunistă din textele apărute în ultimul sfert de veac, inclusiv pe simezele muzeelor, mărginindu-se la prezentarea unor obiecte sau (ca în cazul reconstituirii unui magazin alimentar de acum 30 de ani) a lipsei acestora. Expoziţia, realizată de Mihaela Damian şi Alexandru Zăinescu, ar putea fi un exemplu de abordare muzeografică a unei teme istorice.
Se pare că, spre deosebire de muzeografii istorici, artiştii îşi pot permite mult mai multe libertăţi.
La Bienala de Artă de la Veneţia, în acest an, curatorul acesteia, criticul de artă, scriitorul şi profesorul nigerian Okwui Enwezor (trăitor la New York, de altfel), şi-a propus să invite artişti din întreaga lume să participe la un „parlament al formelor“. Unii dintre artiştii invitaţi nu au mai luat parte, vreodată, la un eveniment de o asemenea anvergură, precum celebra La Biennale. Enwezor şi-a intitulat demersul curatorial All the World’s Futures (ceea ce nu poate fi tradus în română, deoarece viitor, spre deosebire de trecut, este un cuvânt defectiv de plural). Cu toate acestea, deşi vom trăi – cei care vom trăi – într-un singur timp al viitorului, în mod evident, viitorul nostru nu va fi identic. Iar Enwezor îşi alege drept citat diriguitor pentru întreaga sa trudă un pasaj dintr-un autor care (cel puţin, pentru mine) este emblematic în cea mai mare măsură pentru gândirea umană din secolul trecut: Walter Benjamin. În Teze cu privire la filozofia istoriei, publicată de genialul Benjamin în 1940, acesta face o referire la o lucrare a lui Paul Klee, Angelus Novus. Benjamin descrie lucrarea şi constată că îngerul figurat de Klee este „îngerul istoriei“, cu privirea întoarsă spre trecut, unde noi vedem doar un lanţ de evenimente, în timp ce el contemplă o singură, mare catastrofă. Dar, spune Benjamin, o furtună s-a dezlănţuit cu o asemenea forţă, încât îngerul nu îşi mai poate închide aripile pentru a acoperi trecutul, propulsându-l, pe înger, în viitor: „Această furtună este ceea ce numim progres“. Enwezor – un om care a văzut destule la viaţa lui (este născut în 1963) – constată că Benjamin a scris eseul său într-o vreme în care, ca şi astăzi, teologia violenţei este prezentă peste tot, umanismul se află în criză, iar catastrofa înghite milioane de vieţi; Benjamin ne-a făcut să înţelegem cum arta poate să vadă mai mult şi mai departe, dincolo de prozaica aparenţă a lucrurilor – pe care o poate constata oricine. Ei bine, în acest moment al expozeului său (pe care am încercat să îl sumarizez aici), curatorul nigerian îl aduce în scenă pe Marx. Filozoful german, care a încercat să găsească o logică a evenimentelor istorice, în haosul dezvoltării umane, este citat pentru gândurile sale, prin care istoria socială este văzută drept un mecanism cu legi imuabile. Enwezor, care pare să agreeze unele dintre ideile marxiste, se întreabă cum de noi putem fi atât de orbi încât să repetăm ideile înaintaşilor. Nigerianul se referă, cu subiect şi predicat, la perioada de „orbire“ a celor două decenii care au urmat celui de al Doilea Război Mondial, când singura preocupare a oamenilor părea să fi fost aceea de a uita tragedia prin care lumea trecuse… Da, aşa este; aşa s-a întâmplat şi în 1945, ca şi în 1919. Enwezor pare să uite, el însuşi, că uitarea este o formă de vindecare, după o mare traumă, că oamenii nu sunt mecanisme care să funcţioneze doar după legile fizicii. Dar spaima pe care curatorul Bienalei o are în faţa hecatombei care pare de neoprit, la care suntem contemporani, îl aduce pe acesta la gândul întoarcerii la raţiune şi umanism, aşa cum ele au fost văzute de Jean-Jacques Rousseau şi Karl Marx. Desigur, Enwezor nu este atât de naiv încât să îşi imagineze că cei doi filozofi ne-ar fi oferit soluţii cu valoare universală şi de necombătut. El ne roagă, doar, să îi recitim, să reflectăm asupra celor scrise de ei, să nu îi clasăm în cadrul rebuturilor istoriei doar pentru că experimentele sociale făcute pe seama modelelor imaginate de ei au eşuat într-o măsură mai mare sau mai mică. Nu, nici un om nu este Dumnezeu. Dar, pentru Dumnezeu – pare a spune Enwezor – trebuie să ne întoarcem la umanism, la umanitate!
Expoziţia din pavilionul central al Bienalei este interesantă fie doar şi pentru că multe dintre lucrări au fost comandate special pentru ea. Desigur, există şi opere ale unor „clasici“, de la Bruce Nauman la Serghei Eisenstein şi de la Walker Evans la Fabio Mauri (excepţionale imagini cu Pier Paolo Pasolini!). Dar accentul cade pe opere ale unor artişti selecţionaţi, în sfârşit, cam de pe toate continentele – iar unele dintre opere sunt, pur şi simplu, surprinzătoare prin prospeţimea abordării vizuale şi a discursului intelectual. Avem a ne mândri cu prezenţa lui Victor Man printre artiştii aleşi de curator să reprezinte subiectul în cauză, cu nişte lucrări din anii 2014-2015.
Aş exagera mult dacă aş spune că tot ce am văzut este excepţional (din punctul meu, subiectiv, de vedere), dar, cu siguranţă, poetul-curator a reuşit să îşi impună viziunea asupra stării de fapt a lumii. Şi tocmai acesta este farmecul opţiunii personale pe care un creator (iar curatorul este un creator) o are: ca lucrările artiştilor, opţiunea lui artistică este parte a viitorului patrimoniu muzeal, este creatoare de patrimoniu…
Victor Man nu este singurul artist român prezent, în acest, la Bienală. Adrian Ghenie, Michele Bressan, Carmen Dobre-Hametner, Alex Mirutziu, Lea Raszovsky, Ştefan Sava şi Larisa Sitar sunt reprezentaţi în cele două galerii de care dispune România (în Pavilionul din Giardini şi la Institutul Român pentru Cultură şi Cercetare Umanistică), Mihai Ţopescu expune la Palazzo Bembo, iar Mircea Kantor în Pavilionul Azerbaidjanului. Despre calitatea lucrărilor lor vor vorbi, desigur, persoane calificate. Eu nu vreau decât să constat că România a reuşit să fie prezentă, la un nivel înalt, şi de această dată, în pofida unor dificultăţi pe care numai cei care au lucrat, nemijlocit, pentru aceasta (şi mă refer la curatorii Mihai Pop şi Diana Marincu – alături de echipe numeroase de specialişti, în domenii foarte diverse –, dar şi la comisarul Monica Morariu şi vicecomisarul Alexandru Damian) le cunosc. Spre nemulţumirea mea, sunt nevoit să constat că, din an în an, dificultăţile administrative par să fie tot mai mari, iar sprijinul Statului tot mai precar. Şi uite aşa ajung oamenii să devină nostalgici după epoci apuse şi să caute leacuri pentru bolile prezentului într-un trecut pe care, probabil, nu îl cunoaştem suficient de bine, şi pentru un viitor despre care nu ştim, de fapt, nimic.
Uitasem ceva: am admirat mândria afişată de artista Maria Papadimitriu, care expune în Pavilionul Greciei. Mesajul său pare a fi „mândri, în mijlocul dezastrului“ (fără referinţe la sloganurile electorale din România!). Papadimitriu încearcă să salveze, prin propriul său efort, prestigiul unei ţări pe care nişte politicieni proşti, ignoranţi şi corupţi l-au făcut praf (şi continuă tot aşa). Şi în Grecia, ca şi în Ungaria şi în alte câteva ţări, aceşti politicieni se pun acum (şi mă refer strict la Bienală!), ca păduchele, în frunte, pentru a culege laurii muncii adevăraţilor creatori: artiştii. Este un spectacol jenant, pe care cred că Okwui Enwezor nu l-a avut în vedere.
Autor: Virgil Ştefan NIŢULESCUApărut în nr. 516