Ca sa stie toata lumea ca trupele americane pleaca de adevaratelea din Irak, autoritatile SUA au facut mare caz, zilele trecute, in legatura cu retragerea brigazii a patra Stryker, din a doua divizie de infanterie. Cu ea, ultimele formatii de lupta, in fata camerelor televiziunilor din intreaga lume, treceau granita cu Kuweitul marcand, cel putin pe hartie, sfarsitul unui razboi care a durat sapte ani si jumatate, a costat Statele Unite patru mii patru sute de vieti…si cam trei mii de miliarde de dolari, ca sa nu mai vorbim de costurile politice si morale, mai putin cuantificabile. Acesta e numai bilantul americanilor, de partea Irakului vorbindu-se de mult mai mult de o suta de mii de morti.
Dar inseamna asta, intr-adevar, sfarsitul razboiului si acea mission accomplished pe care militari americani cu dinti colgate il rostesc ritos in atatea filme? E greu de dat vreun raspuns univoc la aceasta spinoasa intrebare. Si e greu din mai multe motive.
In chiar ziua retragerii ultimelor trupe combatante, in capitala Irakului, Bagdad, un kamikadze a facut mai mult de cincizeci de victime si 120 de raniti. Bilantul lunii iunie, de partea irakiana, nu e nici el prea incurajator, dimpotriva: mai mult de 500 de morti. Multe sunt vocile care sustin ca numarul victimelor va creste considerabil dupa dezangajarea militara americana. Si, se preconizeaza, va fi chiar mai rau dupa ce si cei 50 de mii de americani necombatanti, ramasi sa instruiasca doar armata si fortele de politie irakiene se vor retrage, la randul lor, pana in decembrie 2011.
Actiunea inceputa sub presedintele Bush, Iraqi Freedom e astfel incheiata, si incepe actiunea New Dawn desi, daca se poate recunoaste lesne ca Irakul a scapat de tenebre, e mai greu de afirmat ca ar fi gasit deja…zorile noi si atat de dorite! Va pleca armata regulata americana si vor invada Irakul contractorii, asa cum s-a intamplat in Afganistan, unde nu sunt doriti deloc de presedintele Karzai. Societatile private se arata foarte interesate de posibilitatile de a investi si a castiga in Irakul, sa-i zicem liber, iar cele mai atragatoare obiective sunt, desigur, extractiile de petrol. Sigur ca ei, investitorii, vor avea grija ca nu cumva sa-si puna capitalul sau castigurile in pericol. Pentru asta e insa nevoie de o tara care a acceptat suprematia legii si promite, cat de cat, spectrul unei democratii.
Tocmai aici e buba! Irakul ofera o realitate paradoxala: a trecut deja prin mai multe alegeri libere… dar nu reuseste nici pana astazi sa aiba un guvern. S-au scurs mai bine de sase luni de la ultimele alegeri, care s-au distins printr-o participare deosebit de masiva, in ciuda amenintarilor teroriste. Insa nici Nouri al-Malaki, nici adversarul sau, Ayad Allawi, cei doi candidati care au terminat cu cel mai mare numar de voturi, nu si-au putut asigura majoritatea absoluta, asa incat sunt in cautare de aliati care sa le permita formarea unui guvern! Parlamentul, constituit, a incetat orice forma de adunare si dezbateri. Tara este profund scindata, iar diviziunile nu se refera doar la cele trei principale grupuri etnico-religioase: sunitii, siitii si kurzii. Sciziunea se proiecteaza adanc in chiar interiorul fiecaruia dintre aceste grupari, prin rivalitati personale sau tribale, de interes etc. Iar de aceste scindari profita din plin forte externe. Atentatele sunt atribuite in atatea randuri fortelor Al Qaeda, adica „strainilor“, cand de fapt nu e nevoie de prea mult pentru a convinge grupuri extremiste sunite sa-i loveasca pe siiti. Sau pe sunitii tradatori, rezultati din insurectia armata, sa se dedea la acte teroriste impotriva siitilor majoritari. Atentatele sunt apoi si de sorginte iraniana, sau indeplinite de grupuri siite disidente aflate sub influenta Teheranului.
America isi retrage acum fortele combatante; intr-o zi, destul de curand, se va retrage de tot, dar Irakul ramane! Si, tot asa, si Iranul! Iar acesta isi va accentua treptat influenta, chiar inca inainte de retragerea totala a americanilor – iata ce se repeta tot mai des la Bagdad, dar si in cercurile refugiatilor (Tarik-Aziz, fosta mana dreapta a lui Saddam Hussein, a spus-o clar intr-un recent interviu, de la Londra). Iranienii l-ar prefera pe Maliki ca presedinte, un siit ca si ei, care a captat voturile siite, dar nu suficiente pentru majoritate; nu le-ar conveni, evident, Allawi, siit si el, dar care a obtinut multe voturi de la suniti, exprimandu-se explicit pentru o laicitate neutra. Americanii il prefera pe Allawi, poate si pentru ca se bucura de simpatia unui aliat, Arabia Saudita. Toate aceste influente externe, uneori greu de descifrat si interpretat, contribuie la criza irakiana, la imposibilitatea formarii unui guvern.
America paraseste, asadar, o tara neguvernabila. Scopul initial al razboiului fusese acela de a-l captura pe Saddam Hussein si a descoperi armele e distrugere in masa pe care acesta le-ar fi avut. Odata destramat mitul acestor arme, scopul prezentei americane in Irak a devenit acela de a construi o democratie. Insa orice democratie are nevoie de un stat pe care sa se bazeze. Iar in tara de pe malurile Tigrului si Eufratului acest stat nu exista inca. The Stryker Brigade lasa in urma o armata irakiana de doua sute de mii de oameni, al carei comandant, generalul Zebari, ca sa poata garanta situatia interna si cea legata de siguranta granitelor tarii, cere permanenta prezentei militare americane cel putin pana in anul 2020. Americanii mai lasa in urma si o economie subreda, care are mari probleme sa decoleze, o productie de petrol ce nu reuseste inca sa atinga cota de dinainte de inceputul razboiului (cand, de fapt, era sub embargo) si o tara privata de aproape doua milioane de cetateni, intre care si cei mai bogati si calificati profesional, care nu intentioneaza sa se reantoarca intr-un loc atat de instabil.
Se speculeaza, si poate pe buna dreptate, ca aceasta retragere are mult mai putin de a face cu Irakul, si mult mai mult cu ceea ce se petrece in America. E un razboi prea lung, nejustificat, a costat prea mult poporul american, atat in bani cat si in vieti omenesti. Asta e de inteles! Dar de ce retragerea hic et nunc? In fond situatia asta dureaza de ani de zile. Pentru ca presedintele Obama a promis retragerea la aceasta data inca din timpul campaniei electorale, 2010 e an de alegeri pentru Senat si Casa Reprezentantilor, iar presedintele nu-si poate calca cuvantul intr-una dintre, sa recunoastem!, atat de putinele promisiuni pe care guvernarea lui le-a implinit pina acum. E insa prea putin probabil ca aceasta manevra sa poata salva majoritatea democratica in noiembrie: deficitul american a crescut astronomic sub Obama, la fel somajul, iar refacerea economica inainteaza cu pasi de melc.
Un razboi se castiga sau se pierde, nu exista meci nul! In cazul Irakului nici macar strategii care au condus armata americana in operatiunea Iraqi Freedom, precum Ray Odierno, de pilda, nu se hazardeaza sa afirme ca aceasta retragere inseamna ca America a invins. Chiar si cei mai infocati suporteri ai retragerii neconditionate – caci, asta e, de fapt, ce se intimpla! – nu gasesc cuvintele potrivite pentru a clama o victorie de care, se pare, numai ei sunt convinsi. O victorie, cand intr-adevar este, se constata de la sine, nu are nevoie de prea multe explicatii. E drept ca retragerea ordonata a trupelor combatante a scutit America de rusinea si haosul parasirii Saigonului, iar conceptul de irakizare a razboiului ar putea da rezultate mai bune decat acel dezastru care s-a numit vietnamizarea conflictului de acum de mai bine de patru decenii…
Se spune ca victoria are o multime de parinti, cata vreme infrangerea s-a nascut orfana. Operatiunea de retragere din Irak nu prea are multi parinti care sa iasa in fata. Pare a fi mai mult o fiica a anonimatului.
Pingback: DUMITRU RADU POPA: Retragerea din Irak | vetiver
Comentariile sunt închise.