Mircea Păduraru, Reprezentarea Diavolului în imaginarul literar românesc, Editura Universităţii „Al.I. Cuza“, Iaşi, 2012, 270 p.
(Relativ) Tânărul etnolog şi universitar Mircea Păduraru gândeşte şi scrie cu o luciditate şi vână rare. Cartea sa e ca un articol foarte bun (aşa de fluent şi congruent se ţine) şi-ţi trebuie disciplină mentală, concentrare şi bun organ dialectic ca să-i poţi ţine piept prin lectură. Căci spre radicală deosebire de mulţi alţi etnologi sau folclorişti, al căror scris poate fi întrerupt, la lectură, cam oricând (căci colajează informaţii, propoziţii şi parafraze fără deplină coerenţă intelectuală), întregul volum Reprezentarea Diavolului în imaginarul literar românesc curge ca un fluviu care trebuie urmărit în proximitatea fiecărui detaliu. Este evidentă în această scriitură deloc facilă experienţa şcolii, disciplinei sau literaturii germane, iar lucrul acesta iar este o raritate de admirat.
În problema reprezentării Diavolului, Mircea Păduraru trece cu fler critic şi superioritate teoretică peste simplismul „Fârtat/Nefârtat = dacism/precreştin“, respectiv „Diavol/drac = creştinism“. Pentru el, „imaginea Diavolului în imaginarul literar românesc este dată de suma imaginilor Diavolului existente în literatura română“ (p. 93). Însă nu copiază sau redă ca un povestaş folcloristic toate versiunile şi ocurenţele vastei terminologii draconice aparţinând poporului anonim sau literaţilor savanţi. Mai întâi, Păduraru încearcă să facă niţică ordine sistematizând cu acribie jungla zicerilor folclorice (de gen major sau minor). Astfel, el observă că în „folclorul major“ sau matur (basmul, legenda), diavolul este o făptură nocturnă, antropogenă, caricaturală, simplistă şi comică, surclasată sau chiar înfrântă de isteţimea umană; în vreme ce în „folclorul minor“ sau mărunt (cel al poveştilor superstiţioase, al memoratelor, fragmentelor de confesiune sau comentare cotidiană), gândirea ţărănească tradiţională ilustra un Diavol mult mai teribil şi terifiant, implacabil malign, doar excepţional sau prin ştiinţe/practici exacte putând a fi evitat, împiedicat ori alungat de către om.
Păduraru identifică în chip durandian paradigma aceasta din urmă drept diurnă (spre deosebire de prima paradigmă, a Diavolului nocturn). Faptul acesta îl ajută apoi să identifice momente, tipologii şi grade de penetrare a literaturii culte de către folclor aşa cum n-a făcut-o niciun alt critic literar. Căci, clarifică Păduraru, literatura cultă românească preia din folclor fie via ethnologica, fie via analogica – adică fie preia tale quale şi dezvoltă, fie construieşte prin analogie/similitudine propriile aproximări/imagistici – teme şi imagini pentru propria procesare. Oricum, Mircea Păduraru observă faptul extraordinar că toţi autorii culţi au preluat sau rescris din folclor doar pe acel Diavol nocturn, antropogen, caricatural, prostănac şi vincibil, ignorând aproape cu totul pe acela care, pentru ţărani, e mai degrabă diurn şi cotidian, pe Diavolul relativ invincibil, Alteritatea şi Răul absolut, pentru care toate naraţiunile orale evită orice happy-ending facil, suspendându-şi finalul sau morala în anxietate, neputinţă, dezastru sau boală. Analiza acestui volum îi identifică pe Creangă, Caragiale, Galaction, Pavel Dan, V. Voiculescu în clasa autorilor care reproduc folclorul (paradigma nocturnă); pe P. Dan şi Agârbicieanu în categoria celor care inserează personajul fantast în realism; iar pe Cezar Petrescu, Bogdan Popescu şi Mircea Cărtărescu în clasa/tipologia autorilor care „violentează cel mai radical“, prin detalieri sau dilatări excesive, acelaşi model primar-folcloric. În plus, Păduraru şi explică (dar nu scuză) apariţia diavolului în literatura românească cultă doar în episoade şi genuri scurte (nuvela, povestirea). şi critică celebra critică literată de cabinet care, în privinţa comentariului asupra reprezentării Diavolului, s-a adeverit bizar de ignorantă faţă de complexitatea mentalului oral-folclor.
Cele trei seturi de concluzii din finalul cărţii ar trebui citate in extenso (şi nu altminteri), fiindcă sunt pagini de o coerenţă, luciditate şi subtilitate hermeneutică exemplare.