Sari la conținut
Autor: FLORI BALANESCU
Apărut în nr. 333

Repere ale înfometarii în timpul regimului comunist din România

    Înfometarea este un mijloc de constrângere politica prin foame, exercitata asupra unui grup de indivizi sau comunitati (popoare, populatii etc.). În spatiul românesc sunt cunoscute Marea Foamete din Moldova organizata de regimul comunist, gândita si coordonata de regimul sovietic în anii 1946-1947 si politica de înfometare la care au fost supusi detinutii politici din România, cu precadere în perioada 1948-1964. În ambele cazuri, modelul a fost cel sovietic. Folosit întâi în Rusia (1919-1921), scenariul înfometarii planificate a fost apoi aplicat popoarelor înglobate în URSS. Fenomenul a cunoscut punctul maxim în perioada 1932-1933 în Ucraina (Holodomor), unde numarul estimat al victimelor a atins cifra de 4 milioane (unele estimari sunt de 3-3,5 milioane, altele indica peste 4 milioane). Teroarea înfometarii, dupa expresia lui Robert Conquest, a fost folosita ca mijloc de intimidare si supunere, de obtinere a controlului total. Aceeasi politica a fost aplicata si în Basarabia. Jurnalista Larisa Turea („Cartea foametei“) considera ca „Nu seceta – care a mai avut loc în Moldova, fara însa a duce la canibalism generalizat! –, a provocat dezastrul, ci metodele de guvernare staliniste, dorinta de a construi viitorul luminos fara a tine cont de pretul platit în acest scop. Taranii basarabeni au fost condamnati cu buna stiinta la înfometare din doua considerente: ca dusmani de clasa, dar si ca etnici români, «tradatori si aliati ai Germaniei naziste».“
    Un alt român basarabean, Alexei Vakulovski, si-a intitulat volumul de marturii ale supravietuitorilor „În gura foametei“: „Au trecut ani de la foamete, dar consatenilor nu li s-a potolit durerea. Ei nu se sfiesc când li se împainjenesc ochii sau când le tremura vocea. (…) Ei sunt copiii razboiului si ai foametei, sunt cei care au avut taria, curajul si norocul sa înfrunte acel cosmar si sa ramâna oameni“. Eudochia Oprea si familia ei de patru persoane, locuitori din satul Antonesti, au reusit sa supravietuiasca foametei, desi armata sovietica si statul le-au luat tot, iar vecinii cu care vorbeau seara, a doua zi erau deja morti, indiferent de statutul social pe care îl aveau: „Egalitate. I-au nivelat pe toti atunci, în vremea foametei, dar si dupa foamete… sSovieticiit Veneau, îti luau tot ce gaseau, te lasau plângând si plecau râzând. Ce aveai sa le faci, daca era vremea lor? Iar noi – cu ale noastre ramâneam. Chiar daca puneam câte un cartof-doi în bors, îi curatam, uscam cojile pe plita, le macinam si le puneam în mamaliga. Nimic nu azvârleam în timpul foametei. Cum sa azvârli ceva, daca poti muri de foame?“.
    Înfometarea colectiva la care au fost supusi românii basarabeni a fost documentata recent cu date provenind din arhiva de stat a fostei URSS tinuta secreta. Astfel, functionarii sovietici si membrii CC al PCUS au consemnat în rapoarte interne stadiul inuman în care au fost adusi basarabenii de politica premeditata a statului: cadavrele erau împrastiate pe drumuri, oamenii nemaiavând loc, timp si dispozitie pentru înmormântare, mureau cu zecile pe zi în fiecare localitate, dupa expresia plastica a activistilor sovietici comunisti – „mor ca mustele“. Un bilant sinistru al functionarilor sovietici: „Oamenii manânca oameni“.
    Diferenta ideologica dintre foame si foamete consta în sublinierea ostentativa a termenului foame (un sens vag) de catre propaganda oficiala, care a pus situatia pe seama secetei din 1945-1946 si a ocupatiei „fasciste“. În realitate, în primavara anului 1947 grâul a rasarit singur pe câmp, fara sa fi fost semanat, ceea ce indica în unele locuri o recolta macar acceptabila a anului 1946 si o înfometare voita. Ideea este sustinuta faptic de masurile luate în toamna anului 1946 de catre comisarii sovietici care au golit, efectiv, hambarele si podurile taranilor, luându-le ultima graunta din recolta verii 1946, recolta care i-ar fi putut ajuta sa supravietuiasca. Memoria colectiva a înregistrat pentru desemnarea situatiei din 1946-1947 (care a durat aproximativ zece luni) termenul foamete. Nu întâmplator, Stalin a pus în practica înfometarea românilor basarabeni în timpul desfasurarii Procesului de la Nürnberg, în care au fost judecati criminalii de razboi (nazisti), pentru a da un exemplu „fascistilor“ români, fosti aliati ai Germaniei si a-i pedepsi. Marea Foamete a fost o încercare criminala planificata de catre statul sovietic pentru reeducarea colectiva prin înfometare a milioane de oameni. Pe baza surselor provenite din arhivele sovietice, cercetatorul Valeriu Pasat a estimat numarul mortilor din RSSM (fara Basarabia de Sud – Bugeacul) la aproximativ 200 000. Alte surse au estimat numarul mortilor la 400 000. O comisie condusa de Alexei Kosîghin (unul dintre comunistii influenti aflati în preajma lui Stalin, viitor prim-ministru în epoca Leonid Brejnev) avea sa confirme în februarie 1947 situatia extrema din Basarabia, exprimând-o în termeni eufemistici, pentru a menaja umorile lui Stalin: foarte multi basarabeni erau „distrofici“. Expresia l-a distrat atât de mult pe Stalin încât l-a supranumit pe Kosîghin „distrofcic“.
    Raportul delegatiei parlamentare a Republicii Moldova, condusa de Ana Gutu, la Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei privind Holodomorul (2010) a stabilit drept cauze ale foametei din anii 1946-1947 actiunile „inumane, criminale ale regimului stalinist, ale functionarilor de partid si de stat“. Conform documentelor oficiale si marturiilor supravietuitorilor, în perioada 1944-1949 CC al PC din Moldova, Consiliul de Ministri al RSSM, „sub presiunea biroului pentru Moldova al CC al PC din toata Uniunea au adoptat cca 100 de hotarâri prin care obligau organele locale sa impuna taranimea la predarea obligatorie la stat a produselor agricole. Astfel, anume institutiile nominalizate au organizat predarea obligatorie catre stat a putinelor produse agricole obtinute în gospodariile taranesti în conditii de seceta“. Comisarii au extorcat efectiv populatia Basarabiei de toate produsele alimentare, de grâu „pâna la ultimul bob“. În cele zece luni în care românii basarabeni au murit de foame, regimul sovietic a exportat aproximativ 1,7 milioane de tone de cereale.
    Consecintele cele mai drastice ale înfometarii populatiei au fost doua – una implicând starea sanatatii populatiei pe termen lung, cealalta denaturarea fiintei umane la impactul cu masuri ideologice inumane: 1. distrofia – datorata consumului de ierburi (troscot, stir etc.), frunze, radacini. Conform unor date partiale stabilite de institutiile de sanatate publica, la 25 decembrie 1946, în RSSM erau înregistrati 53 000 de distrofici al caror numar a atins la 1 februarie 1947 – 190 000, iar la 1 martie deja 238 000. În decembrie 1947, în câteva raioane ale Republicii Moldova, cota distroficilor atingea între 25 si 30 % din populatie, iar în alte locuri (cu precadere în raionul Cimislia) numarul lor atingea pâna la 80 %; 2. antropofagia – o reactie extrema datorata imposibilitatii de a mai gasi ceva comestibil. Unul dintre martorii acestui fenomen a fost chiar Alexei Kosîghin, care a vazut într-o casa din preajma Capitalei (Chisinau) cum era pregatit un cadavru în vederea hranirii.
    În 1949, supravietuitorii înfometarii au început sa fie ridicati de autoritatile sovietice si deportati în Siberia. Erau reluate astfel planurile de dinainte de foamete. Masura deportarii a zeci de mii de familii basarabene a facut parte din planul de înfrângere a rezistentei la colectivizare. A fost si cazul familiei Oprea, ridicata în iulie 1949: „Dupa 18 zile am ajuns în regiunea Kurgan, unde ni s-a dat un ferestrau, un topor, câteva hârlete si ne-au dorit în bataie de joc spor la munca. Si am avut în Siberia spor la munca sapte ani; acolo ni s-au nascut înca patru copii. Acolo s-a îmbolnavit Stefan; din boala aceea i s-a tras si moartea mai târziu, când eram acasa, în Moldova, în Antonesti“ („În gura foametei“).
    Foametea din Basarabia a cunoscut cazuri extreme în care fiinta umana a fost împinsa spre limitele de jos ale conservarii biologice. Spaima, frica, oroarea, angoasa au determinat stergerea dimensiunilor sociale si culturale din comportamentul oamenilor. Aceasta realitate terifianta este sintetizata de un supravietuitor al înfometarii la care au fost supusi indezirabilii din URSS, izolati pe insula Nazino din Siberia: „Voi înfometati poporul. Ei, bine, noi ne mâncam unii pe altii!“ („Insula canibalilor“).
    Scenariul înfometarii, fabricat în laboratoarele ideologiei comuniste de la Moscova, a fost unul criminal, inuman, si a împins cinismul social si politic pâna dincolo de orice limita a verosimilului. Înfometarea practicata de URSS în spatiul sovietic a fost un adevarat „genocid de clasa“. Marea Foamete a fost conjugata cu alte proiecte ideologice – Marea Teroare (lichidarea în masa a elitelor din teritoriile ocupate, 1939 1941), deportarile de popoare (1944 1945), masuri copiate ulterior la scari diferite, cu note specifice în functie de zona si tara, de catre noile „democratii populare“, între care si România comunista. Numai în intervalul 1932-1938, foametea si teroarea au ucis între 5-7 milioane de oameni în URSS. În opinia cercetatorilor Joël Kotek si Maxime Steinberg, despre Marea Foamete „se stie astazi ca a fost orchestrata perfect de Stalin. Oricât de ucigasa si mai ales de criminala a fost ea – cinci milioane de morti, dintre care cel putin patru milioane de ucraineni – aceasta foamete organizata nu a avut drept obiectiv sa suprime pâna la ultimul om pe taranii din Ucraina, ci sa le zdrobeasca coloana vertebrala. Prin asta, Marea Foamete este episodul cel mai tragic al victoriei minoritatii rosii (bolsevice) asupra poporului rus, luat aici în sensul larg, format în majoritate din tarani“. Cei doi cercetatori compara tipurile de ideologie – comunista si nazista – din perspectiva dreptului juridic si al drepturilor omului: „Cum am putea sa nu comparam sutele de mii de copii morti de foame, pe de o parte, în ghetourile din Europa de Est, pe de alta, în satele ucrainene? În ambele cazuri trebuie sa vorbim despre crime de masa sau, adoptând terminologia tribunalului de la Nürnberg, «crime împotriva umanitatii».“
    Tot crima împotriva umanitatii este si înfometarea la care au fost supusi sutele de mii de detinuti politici din sistemul penitenciar românesc, de dupa al Doilea Razboi Mondial. Alaturi de conditiile inumane de detentie (programul, cvasi-absenta asistentei medicale, imposibilitatea unor conditii igienice, munca fortata, teroarea fizica si psihica exercitata prin batai, amenintari si injurii, izolare etc.), înfometarea a fost metoda de reeducare, de înfrângere a vointei si de stergere a individualitatii detinutului. Se cunosc multe cazuri de fosti detinuti politici (în special barbati) care au suferit cumplit din cauza foamei în închisori si în coloniile de munca fortata, unii dintre ei acceptând colaborarea cu administratia pentru ca nu-si puteau stapâni senzatia de foame. Este ceea ce unii medici-detinuti au numit „foamea celulara“, resimtita pâna la nivelul celulei organice, o înfometare endemica din care individul nu se mai poate salva.
    Femeile au rezistat mai usor, din considerente ce tin de diferente de structura fiziologica, mentala si culturala. O perspectiva a efectelor înfometarii a fost rememorata de Dina Bals: „…am plâns pentru prima si ultima oara în puscarie si aceasta a fost într-o dimineata când pe gratiile canalului de scurgere… am vazut si am vrut sa iau cozile verzi de ceapa aruncate acolo printre gunoaie… Mi-au tâsnit literalmente si saliva si lacrimile deodata… Foamea aceea nu este aceeasi cu foamea pe care o simti zilnic, când se apropie ora mesei… Când a venit primavara, într-un ungher al curtii batatorite de pasii nostri, scapase de uzura talpilor un coltisor în care rasarisera câteva fire de iarba pe care le culegeam si le bagam în ciorba de prânz… Tot din cauza foamei probabil pierdeam memoria unor lucruri elementare. În ziua când nu mi-am putut aminti numele mamei mele am intrat într-o panica nebuna. O noapte si o zi mi-am tot rascolit mintea cu fel de fel de nume feminine, pâna ce din întâmplare una din fete a vorbit de Ioana d’Arc. Slava ei, atunci mi-am amintit ca pe mama mea o chema Ioana“.
    Detinutii recurgeau, în functie de conditii si împrejurari, la tot felul de solutii pentru compensarea nivelului caloric si proteic al mâncarii: consumul de ierburi, frunze, insecte, serpi etc., de legume pe câmp (în cazul celor dusi la munca în puncte de lucru agricole), sustragându-se atentiei gardienilor etc. Aveau organismul foarte slabit si simteau nevoia sa consume proteine, vitamine, fier, calciu si minerale. Urmarile înfometarii si nevoile determinate de aceasta pot fi explicate nu doar psihologic, prin ceea ce multi martori numesc „foamea psihologica“, ci si fiziologic. Unul dintre efectele generale si cel mai vizibil a fost slabirea, pierderea în greutate, astfel încât au fost cazuri în care barbati înalti si solizi, care într-o viata cu regim alimentar normal ar fi trebuit sa cântareasca în jur de 75-90 de kg, au ajuns la 35-40 de kg în timpul detentiei. Slabirea brusca, în conditiile unei alimentatii precare si improprii, a cauzat vulnerabilizarea generala a organismului, expus astfel la contractarea de boli transmisibile (cea mai frecventa în închisoare fiind tuberculoza). În plus, la femeile de vârsta întâi si a doua s-a instalat, fara exceptii, amenoreea (încetarea ciclului menstrual), explicata prin perturbarea functionarii glandei hipofizare, ca urmare a stresului, suferintei si alimentatiei necorespunzatoare. La înfometare au fost supusi, de asemenea, copiii-detinuti nascuti în închisoare de mame detinute politic. Acestia au primit automat statutul mamei si au fost tinuti în detentie pâna în jurul vârstei de 11-14 luni, când o parte au fost preluati de rude, altii de orfelinate.
    Fenomenul înfometarii a avut efecte dure, atât pe termen scurt, cât si pe termen lung. În cazul înfometarii unei comunitati nationale, cum a fost cazul românilor basarabeni, conform analizei Larisei Turea, urmarile tin de resorturi complexe, psihologice si istorice: „Se anihilau reflexele comunitare, individul plonja într-un vacuum global, unde nu exista liant social, ci doar frica, densa, condensata, paralizanta. Nu exagerez: pâna astazi, pe noi, insectele totalitarismului bolsevic, ne tin fixati, rigizi, imobili în timp însasi identitatea noastra, mentalul, axa interioara, crescuta milimetru cu milimetru, imperceptibil, ca o stalagmita, în anii de teroare (…) Daca nu ar fi fost trecuta prin foametea din anii 1946-1947, Moldova dintre râuri ar fi fost de mult în Europa, alaturi de Republicile Baltice. Or, schimbarile de mentalitate, caracteristicile inoculate în acei ani ne tin pe loc“.
    Din perspectiva supravietuitorilor înfometarii penitenciare, urmarile au fost psihice si fiziologice. Conform marturiei medicului-detinut Emil Capraru, detinutii din colonia de munca fortata Salcia traiau „cosmarul îndestularii“. Unii dintre ei au reusit sa reziste tentatiilor, asa încât si în libertate au suportat mai usor afectiunile provocate de munca, bataie si înfometarea la care au fost supusi pe perioada detentiei. Având în vedere conditiile inumane, cea mai eficienta si ultima forma de rezistenta în închisoare s-a dovedit a fi cea morala: „Toata noaptea visai ca manânci, iar când stam linistiti toti vorbeau despre mâncare. Seara aveam, din cauza prafului si muncii pe dig, senzatia ca mestec pamânt. Eu cred ca saptamâni de zile nu scuipam decât noroi. Aveam impresia noaptea ca ma înec mâncând noroi. Deci, munca asta la diguri cu praful din Baragan plus lipsa de mâncare constituiau un chin permanent. Când am ajuns sla Salciat am avut vreo 36-38 de kilograme. Eram scheletici toti. (…) mi-am propus, printre altele, sa nu fiu robul blidului. Se-aducea mâncarea pe brigada si prin rotatie, a doua zi, primeam, daca era, un supliment – un castron cu zeama. Niciodata n-am acceptat acest lucru, adica, mi-am impus treaba asta, sa fiu categoric“.
    În ambele cazuri ale înfometarii – din Basarabia si din sistemul concentrationar românesc – una din consecintele grave a fost cresterea morbiditatii. La polul opus se situeaza înfometarea deliberata prin greva foamei, un drept si o forma extrema de protest la care au recurs detinutii politici, individual sau în grup. Ei au obtinut rareori respectarea (fie si pe termen scurt) a unora dintre revendicari, prin discutii purtate cu directorul/ comandantul închisorii sau cu un procuror, dupa cum impunea regulamentul. De cele mai multe ori, administratia a recurs la alimentarea fortata a detinutilor, asadar la încalcarea flagranta a drepturilor. Administratia penitenciarelor se temea de greva foamei deoarece era o forma de exprimare a libertatii individului, fie si în închisoare, unde regimul comunist considera ca „dusmanii poporului“ nu au drepturi.
    În anii 1980 ai guvernarii comuniste România a fost atinsa de spectrul foametei si înfometarii la nivel general. Cartelizarea alimentatiei de baza, pe criterii „stiintifice“, „rationale“, i-a transformat pe români în robi ai asigurarii strict materiale a zilei de mâine, pe multi determinându-i la artificii si cedari. Lupta pentru supravietuire în ultimul deceniu al regimului comunist din România aproape ca a anihilat vointa românilor, cea mai vizibila forma de constatare a situatiei dezastruoase în care ajunsese majoritatea populatiei fiind Revolta muncitorilor de la Brasov (15 noiembrie 1987). Înainte de a deveni o miscare anticomunista, revolta a avut ratiuni economice si sociale. Mijloacele prin care guvernul comunist încerca sa economiseasca materie prima si bani, în vederea onorarii împrumuturilor externe, contractate de un regim megaloman, devenisera insuportabile. Una din primele lozinci strigate de convoiul muncitorilor a fost de natura sa zguduie constiinta populatiei Brasovului: „Noi nu mai vrem sa mâncam laturi!“, o expresie cu conotatii evident morale, trimitând atât la starea economica precara a populatiei, cât mai ales la gradul de suportabilitate a poporului, prin raportare la un regim ilegitim si criminal. Sistemul represiv a reusit, însa, anihilarea acestei revolte de masa care constituie un pas important în anuntarea esecului final al comunismului în România.
    Scriitorul Ion D. Sîrbu, fost detinut politic, a trait din 1964 în regim de domiciliu obligatoriu în orasul Craiova, pâna la sfârsitul vietii (septembrie 1989), si a reusit sa surprinda esenta traiului în comunism într-o maniera ce transcende realitatea prozaica a ultimei perioade a regimului comunist, stapânita de cei 3 „F“ – Frica, Foamea, Forta. Viziunea sa asupra tarelor comunismului este una libera de orice forma de cenzura, scriitorul tinând în anii 1980 un jurnal ascuns de vigilenta Securitatii; el surprinde natura represiva a ideologiei comuniste: „Ne mutam de pe ancestrala frica de Dumnezeu pe frica de vecin, prieten, militian. De pe foamea de adevar, pe foamea de mâncare; de pe speranta în mâine, pe speranta în pâine. Poate ca în strafunduri are loc o ruptura în ADN-ul speciei, se separa miseii de sfinti, victimele de calai, oamenii Alfa de subhominienii Beta. Deocamdata, nu vad decât o imensa si confuza masa intermediara, în care miselia se sfinteste si sfintenia se miseleste, din motive tactice si strategice“.
    Reeducarea la scara nationala prin frica-foame-forta (represiune), subminarea individului de catre „omul nou“, convertirea constiintei în reactie la comanda au fost urmarile a 45 de ani de comunism, în care înfometarea a avut un loc important. Reducerea românilor la supravietuirea biologica în anii 1985-1989, la care i-a determinat regimul ideologic comunist, a cauzat o coborâre a poporului „sub conditia în care inteligenta si cuvântul mai functioneaza normal. Spiritul e un mamut surprins de o subita glaciatiune“, nota Ion D. Sîrbu în iarna 1986-1987, în plina teroare represiva si înfometare practicate de regimul Nicolae Ceausescu.

    Bibliografie selectiva: Dina Bals, „Drumuri pustiite“, Ed. Cartea Româneasca, Bucuresti, 1993; Emil Capraru, „Dreptul de a muri“, în „Arhivele Totalitarismului“, an III, nr. 2/1995, pp. 164-176; Robert Conquest, „Recolta durerii. Colectivizarea sovietica si teroarea prin foamete“, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2003; Stéphane Courtois, „Pata oarba a memoriei europene (23 august 1939: alianta sovieto-nazista)“, Fundatia Academia Civica, Bucuresti, 2009; Joël Kotek, Maxime Steinberg, 1941. „<Solutia finala> a problemei evreiesti: o solutie dictata de ideologie“, în Stéphane Courtois (coord.), „O noapte atât de lunga. Apogeul regimurilor totalitare în Europa, 1935-1953“, Ed. Vremea, Bucuresti, 2008, pp. 343-374; Valeriu Pasat, „Calvarul. Documentarul deportarilor de pe teritoriul RSS Moldovenesti. 1940-1950“, ROSSPEN (Rossiiskaia Politicheskaia Entsiklopediia), Moscova, 2006; Ion D. Sîrbu, „Jurnalul unui jurnalist fara jurnal“, vol. I-II, Ed. Institutului Cultural Român, Bucuresti, 2005; Ion Stafi, „Spovedaniile Basarabiei“, f. ed., Chisinau, 2006; Larisa Turea, „Cartea foametei“, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2008; Ion Turcanu, „Foametea din Basarabia în anii 1946-1947“, f.ed., Chisinau, 1993; Alexei Vakulovski, „În gura foametei. Marturii ale supravietuitorilor“, INST, Bucuresti, 2011; Nicolas Werth, „Insula canibalilor. 1933, o deportare-abandon în Siberia“, Ed. Vremea, Bucuresti, 2007; „Raportul conducatoarei delegatiei parlamentare a Republicii Moldova, Ana Gutu, la APCE privind Holodomorul, prezentat la sesiunea de primavara a APCE“, la http://politicom.moldova.org/news/foametea-din-transnistria-19321933-i-din-basarabia-19461947-208704-rom.html (20.06.2010)

    Un comentariu la „Repere ale înfometarii în timpul regimului comunist din România”

    Comentariile sunt închise.