Putem oare vorbi de ,,religii politice“? Expresivitatea sintagmei seduce, recunosc, dar ideea poate fi sustinuta cu argumente viabile? In politologie, de stânga sau de dreapta, s-a recurs uneori la aceasta definire semantica fortata, cu valoare sporita de metafora, atunci când a fost vorba de marxism. Marx insusi a fost socotit un farseur al mitului crestin si suspectat ca a pervertit forta dogmei religioase pentru a da putere convingerilor sale in victoria comunismului in lume. Marx folosea cuvântul comunism ca sinonim al celui de socialism (retrospectiv, suntem in fata unei ambiguitati doctrinare) si-i atribuia meritul de a fi stiintific in opozitie cu socialismul utopic imaginat/conceput ca asezare a aspiratiilor sociale pe considerente religioase, morale sau umanitare.
Socialismul este conceput de Marx ca un proces si este fortata interpretarea lui drept o metamorfozare a mitului ontologic crestin. Exista persoane care ne indeamna sa credem ca tehnica raspândirii crestinismului ar fi fost preluata politic pentru a da forta izbânzii comunismului. Mesajul crestin nu poate fi identificat intr-unul politic si, pe fond, respectiva tehnica ar fi fost inoperanta. Daca lucrurile ar fi putut sta asa, marxismul sau liberalismul propovaduit ca anti-marxist ar fi trebuit sa devina ,,biserici politice“ universale. Si nu au devenit. A fost Marx un nou Christos? A dainuit ,,crestinismul marxist“ doua milenii precum religia crestina? Marxismul a fost contestat chiar de unii dintre apropiatii lui Marx, a se vedea opiniile Rozei Luxemburg de la aparitia Manifestului Partidului Comunist, 1848. In cele câteva decenii de aplicare a lui in politica de stat, marxismul a stânjenit pe cei care si-l asociau ca doctrina politica si, de aceea, ignorat deliberat. Americanii l-au studiat pe Marx cu mai multa aplicatie decât ideologii comunisti. Marx nu a propovaduit iubirea de oameni, nici ideea puterii divine absolute, precum au facut-o primii crestini, ci a crezut in prabusirea unui sistem politic si in necesitatea dictaturii celor multi, a proletarilor. Lucrurile stau antinomic, in ultima instanta. Nici o dogma politica, de dreapta sau de stânga, nu a ramas nemodificata in intervale istorice scurte. Crestinismul dainuie de doua milenii. Diferenta intre ,,religie“ si ,,religiile politice“ este evidenta iar expresia ,,religii politice“ tine de o terminologie care frizeaza blasfemia pentru ,,omul religios“ si lipsa de suport pentru ,,omul politic“. Chiar si pentru cei preocupati de instituirea tribunalelor politice, speranta unui spor de expresivitate in sustinerea procesului comunismului nu cred ca are de câstigat printr-o astfel de extrapolare. Comunismul este o etapa istorica, iar istoria isi are metodele ei de judecata. Nu merita sa ,,strivim corola de minuni a lumii“ pe altarul convingerilor politice. Unei priviri ,,de sus“ nu i se poate substitui o privire materiala ,,de jos“. Iesim din cultura umanista si intram in zona intolerantei politice unde riscul incompletei intelegeri sau, mai neplacut, al erorii in actul de judecata devine mare. Nimeni nu a contestat interferenta dogmelor religioase – crestinismul, iudaismul si islamismul – in istoria umanitatii. Asimilate cu convingere si hranite de substanta originara a credintei, dogmele religioase isi au consecintele lor in viata individului sau a colectivitatilor. Dar daca ar exista ,,religii politice“ de ce sa nu acceptam ca exista si ,,politici religioase“, cu consecintele lor cu tot?
Singura, Biserica ne ofera tarâmul pacii eterne? Desigur ca nu. Cu câteva secole in urma, in spatele steagului credinciosilor sânge nevinovat stropea pamântul binecuvântat de Dumnezeu pentru ca ideile religioase erau interferate in ratiunile Puterii. Omul modern isi pune si astazi intrebari in privinta influentei dogmei/dogmelor religioase chiar si la popoarele preponderent laice. Raspunsurile sunt diferite. Papa Benedict al XVI-lea, dupa vizita la Paris din vara lui 2008, s-a intors cu o convingere pe care nu a evitat sa o exprime public: indepartat de Dumnezeu, omul modern s-a indepartat de valorile umanismului. Un erou al lui Tolstoi spunea cu un secol in urma: ,,Dumnezeu ti-a daruit o unealta sfânta ca sa cunosti adevarul; e singurul care ne poate uni. Insa noi nu avem incredere in el“. Teologii de azi ai islamului nu ezita sa-si puna intrebari privind intelegerea mersului lumii. Semne de innoire au inceput sa apara in interiorul comunitatilor islamice care traiesc in contact direct cu lumea crestina sau laica a Europei si care reclama nevoia reformarii islamului. Unii vorbesc de un nou islam care s-ar profila nu pe fondul puseelor si radicalismului ci pe compromisul pragmatic cu Occidentul si lumea crestina. Pornind de la ipoteza ca Biblia, Evanghelia si Coranul sunt trei carti concordante, ei sustin nevoia relativizarii diferentelor intre lumea crestina si cea islamica. Mai mult, unii cred in ziua când oamenii se vor bucura de lumina cunoasterii si vor face sa dispara tenebrele si ignoranta. Ziua aceea, sustine un profesor arab din Franta, va veni atunci când cele doua mari religii, crestinismul si islamul, se vor pretui reciproc si-si vor intinde mâna. Este un indiciu imbucurator privind accentuarea nemultumirilor aparute in lumea islamica fata de alimentarea politica a intolerantei religioase. Numai ca, pentru altii, timpul este inca incremenit in Evul Mediu. Nu pentru ca islamul nu se opreste la frontierele unei identitati nationale sau statale, ci pentru ca nu accepta, nici ca ipoteza, preeminenta individului.
Parerile evreilor despre Biblie au si ele importanta in acest context. Intr-un interviu dat revistei pariziene ,,Le Point“, marele rabin al Frantei afirma: ,,Orice apropiere de religia evreiasca trece prin textele biblice. Ea este cartea inspirata care constituie sursa tuturor invatamintelor noastre, cadrul nostru de viata si baza gândirii noastre“. Este, desigur, un mare adevar.
Dar un crestin nu este pregatit sa reziste socului când, in acelasi interviu, la intrebarea ,,totusi, nu va indoiti de anumite intâmplari?“, marele rabin a raspuns: ,,A crede in Dumnezeu, inseamna sa te indoiesti in fiecare zi, spun inteleptii nostri“. Iata o diferenta de interpretare. O anume labilitate a principiului crestin face ca chipul lui Mesia sa-si schimbe contururile: pentru unii el este aproape, pentru altii ceva mai departe sau diferit. Principiul poate fi inteles si, chiar daca nu este acceptat, cel putin trebuie respectat. Dar, sa retinem, in multe cazuri, când dogma religioasa se interfereaza in politica, se naste cu multa usurinta intoleranta. Istoria Orientului Apropiat o dovedeste. In sec XIX, Theodor Herzl, vienez de religie iudaica, impresionat de cunoscuta ,,afacere Dreyfuss“ din Franta, a deschis calea crearii unui stat evreu. Un stat care trebuia sa asigure protectie impotriva oricarei forme de persecutie a evreilor. In 1897 are loc la Basel, in Elvetia, primul congres al sionistilor – Sion este una dintre denumirile traditionale ale Ierusalimului – acestia, adica sionistii devenind, prin patru valuri succesive de emigratie, numerosi si, mai ales, puternici, cu mare influenta. In timpul celui de-al cincilea val, petrecut intre 1932-1939, au emigrat in ,,Tara promisa“ alti 250 000 de evrei care fugeau de persecutiile hitleristilor. Sosirea lor a declansat numeroase conflicte in Palestina intre arabi si evrei. Marea Britanie a preluat controlul asupra regiunii, dar speranta de a fi oprit conflictul a ramas in van. Nici sub mandatul ONU, intervenit in 1947, Palestina nu si-a regasit linistea. Un an mai târziu, Consiliul de Securitate hotaraste crearea a doua state, unul evreu, altul arab. Cel evreu a luat fiinta in 1948, cel arab nu este ,,functional“ nici astazi. Restul inseamna, dupa cum se cunoaste, perpetuarea conflictelor si a razboaielor. In ,,Afacerea Israel. Istoria politicii expansioniste a statului Israel“ Roger Garaudy, un comunist francez raspopit, sustine ca ,,departe de a fi «primii ocupanti», evreii sunt o parte componenta, printre multe altele, ale amestecului de popoare din regiunea fertila a Palestinei. (Ei) nu pot in nici un caz sa revendice un loc exceptional in aceasta lunga istorie. Sionismul politic se preteaza la traversarea si manipularea sistematica a faptelor atunci când manualele scolare israeliene, ca si propaganda externa, nu retin ca date importante in istoria Palestinei decât rarele momente in care evreii au jucat un rol“. Cartea lui Garaudy a stârnit reactii, nu dintre cele blânde, evident. Nu intru in detalii. Am adus-o in discutie preocupat de usurinta cu care este confundata religia cu ,,religia politica“. In ,,Afacerea Israel“ este revelatoare perceptia dogmatismului religios ca factor politic. Garaudy scrie: ,,Traditia bogata a iudaismului contine, ca si crestinismul si islamul, curente contradictorii si, asa cum exista un «constantinism crestin» si un integrism crestin, asa cum exista integrism musulman si o inchidere in ijtihad, (jihad n.n.) exista si in istoria iudaismului tendinte integriste si de izolare exploatate intr-un iudaism in care cea mai mare parte dintre ei nu cred… Ceea ce denuntam este tocmai aceasta lectura selectiva a Bibliei si a traditiei evreiesti, care o izoleaza de celelalte popoare. Nu uitam nici un moment ca, in marea traditie a iudaismului si in minunatul sau aport la evolutia spirituala a omenirii, exista, in fata zbaterilor mortii, fermentul unei impliniri divine a vietii: prin temele aliantei si promisiunii, alianta si promisiune la care sunt chemate sa participe «toate popoarele pamântului» – umanitatea intreaga –, ia nastere in forma umana o noua exigenta, cea pentru om (pentru toti oamenii), de a cauta in orice moment al existentei sale sa inteleaga calea lui Dumnezeu, planul divin, si sa i se supuna pentru a-l aduce la implinire, asa cum a facut-o Avraam prin sacrificiul sau, relativizând astfel invataturile si morala noastra. Pentru ca, credinta incepe acolo unde ia sfârsit ratiunea“.
Raportul dintre politica si religie pe care il deducem din acest rationament tine de straturile sensibile ale speculatiei filosofice. Are dreptate, oare, Roger Garaudy!? Isi spune si el o parere. Ca si Nichifor Crainic despre biserica ortodoxa. Ca si Cioran despre Dumnezeu. Ca si Eliade despre calatoriile omului in cosmos. In 2005, Academia Româna, Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta si Fundatia Templeton din Statele Unite au organizat la Bucuresti un colocviu pe tema ,,Stiinta si ortodoxie“. Concluziile specialistilor prezenti mergeau spre ipoteza coabitarii stiintei si religiei. O idee pe care am gasit-o intr-un raspuns dat de Mircea Eliade când a fost intrebat daca ajungerea omului pe Luna – adica, dincolo de lumea creata de Dumnezeu pe Pamânt, cum si-o inchipuie omul crestin – nu infirma natura divina a Creatiei. Nu, (reproduc din memorie) a raspuns savantul. Ajutat de stiinta, omul ar putea sa ajunga si in alte spatii, dar infinitatea dumnezeiasca nu o va atinge niciodata.
Coabitarea religiei si stiintei nu este tot una cu extrapolarea politicii la religie si cu socotirea doctrinelor si ideilor sociale drept ,,religii politice“.
Nu exista, cu adevarat, decât religii. Ele isi au meritele lor in modelarea omului. Nu cred, insa, ca trebuie sa existe ,,religii politice“. Exista politici. Politici care, adesea, atunci când il amesteca pe Dumnezeu in mesajul lor, duc la intoleranta.
Individul nu trebuie sa fie condus prin religiozitate spre o idee politica.