Michel Tournier, Fecioara si capcaunul, traducere de Tereza Culianu-Petrescu, Bucuresti, RAO Publishing Company, 2011
Nascuta în Lorena, la Domrémy, într-o familie modesta cu mai multi copii, si ajunsa, datorita curajului si hotarârii sale, pâna la Chinon, în fata lui Carol al VII-lea, pe care îl va ajuta sa fie încoronat si recunoscut ca rege al Frantei în 1429, la Reims, Ioana d’Arc reuseste sa dea contemporanilor sai, cel putin pentru o perioada de timp, impresia, transformata (gratie nestramutatei credinte în adevarul spuselor ei) în convingere, ca glasul inimii sale e totuna cu vointa divina. Astfel încât, îmbracata în haine militare si dovedind ca stie sa mânuiasca si spada, nu doar cuvântul, Fecioara din Orleans va conduce trupele franceze spre importante victorii, oferindu-i ezitantului Rege Carol o legitimitate nesperata, dar, deopotriva, primejduindu-si viata din momentul în care vocile ce-o ghideaza se aud tot mai rar, iar interesele cercurilor religioase din jurul regelui încep sa fie altele decât interesul national. Abandonata de toti protectorii, uitata de Carol si chiar de poporul care o venerase cu putin timp înainte, Ioana va fi judecata si condamnata la ardere pe rug, în 1431, fiind reabilitata abia dupa ani buni si canonizata doar în 1920.
O fecioara si un capcaun
Scriind microromanul „Gilles et Jeanne“ („Fecioara si capcaunul“, 1983), Michel Tournier încearca sa ofere mai multe raspunsuri la o întrebare care a preocupat generatii întregi de francezi si nu numai: Cum poate fi (oare cum ar trebui sa fie) interpretata adecvat figura Ioanei d’Arc, devenita, de-a lungul timpului, deopotriva istorica si legendara? Caci, daca unii cercetatori au manifestat tendinta de a-i evidentia latura faimoasa si publica si de a o considera reprezentativa pentru capacitatea de a cuceri un rege si un întreg popor, altii au accentuat elementele rationale, mizând mult pe dorinta ei de a elibera si de a uni o natiune mult prea divizata si saracita de Razboiul de o Suta de Ani. Cunoscând aceste puncte de vedere, stiind sa le treaca implicit în revista, dar sa se si detaseze de ele, Michel Tournier o priveste pe Ioana din perspectiva laturii ei umane (fara a uita nici elementele care demonstreaza iluminarile si revelatiile ei), dar si utilizând o tehnica de natura a o evidentia profund, si anume apropierea sfintei de un monstru. Iar acesta este Gilles de Rais, maresal al Frantei, cavaler celebru în epoca, tovarasul ei de lupta si, nu în ultimul rând, ars el însusi pe rug, în anul 1440, dar pentru fapte extrem de grave: sodomie, pruncucidere, necromantie si alte practici vrajitoresti.
Scriitorul umple cu grija golurile – deloc putine! – din istoria Ioanei d’Arc, având adesea în vedere perspectiva lui Gilles de Rais si modul în care aceasta o percepe pe tânara venita la Chinon, pentru a confirma, prin prezenta, spiritul sau de sacrificiu si uluitoarea generozitate, convingerea care exista deja în Franta ca razboiul trebuie sa se încheie, iar regele sa-si regaseasca recâstige legitimitatea mult prea adesea pusa sub semnul întrebarii chiar de el însusi. Acceptata de Delfin alaturi de el, Ioana e pusa sub protectia ducelui d’Alençon si a seniorului de Rais, care izbuteste sa întrevada în ea ceea ce multora le scapa: „Întreaga ei carne are o inocenta vadita si asta descurajeaza cu desavârsire cuvintele necuviincioase. E vorba de o inocenta copilareasca si de înca ceva: o lumina care nu-i de pe pamântul asta.“ Iar daca, dupa veacuri, numele Ioanei va fi asociat cu sacrul si cu ideea de daruire generoasa si dezinteresata pentru cei multi, cel al lui Gilles de Rais va duce, în general, spre malefica imagine a lui Barba Albastra, a capcaunului si a monstrului din fata caruia nu exista scapare pentru inocenti, fiind, pentru demersul narativ al lui Michel Tournier, contraponderea cea mai potrivita pentru un personaj atât de fascinant si de inefabil cum e Ioana d’Arc.
Lecturi, relecturi
„Ucenicia unui scriitor implica în primul rând lectura“, spunea Tournier, convins ca operele literare se nutresc unele pe altele si unele din celelalte, fiind, de pilda, imposibila evaluarea adecvata a romanelor lui Flaubert în absenta relecturii textelor lui Balzac, ori interpretarea coerenta a poeziei lui Valéry fara experienta liricii lui Mallarmé. Si, cum fiecare lectura presupune o alta, anterioara, la capatul acestui drum se afla, adesea, mitul sau o naratiune mitic-întemeietoare, pe care, dupa cum scriitorul a subliniat nu o data, „fiecare o cunoaste si la îmbogatirea semnificatiilor careia fiecare poate contribui.“ De aceea, opera romanesca a lui Michel Tournier (încununat cu prestigioase premii literare, de la Premiul pentru Roman al Academiei Franceze, în 1967, pentru „Vineri sau limburile Pacificului“ la Premiul Goncourt, în 1970, pentru „Regele arinilor“) înseamna, în primul rând, reluarea unor teme cunoscute ori a unor subiecte consacrate, pentru a le da posibile noi interpretari.
Citit din aceasta perspectiva, concentratul roman „Gilles et Jeanne“ are mai multe surse: mitul, legenda, istoria si textele sacre. Caci Ioana cea razboinica, neînfricata pe cal, duce cu gândul la mitul amazoanelor, în vreme ce domeniul legendei e ilustrat de convingerea pe care Ioana o repeta, dar pe care o au si alte personaje, anume ca Franta, distrusa de o femeie, va fi salvata de o fecioara. Pe de alta parte, Gilles de Rais devanseaza legenda, în sensul ca el însusi va sta, în imaginarul popular, la baza ulterioarei constituiri a înspaimântatoarei istorii a lui Barba Albastra, asa cum o cunoastem din versiunea lui Charles Perrault. Însa si povestea lui Degetel are drept (o posibila) sursa tot figura seniorului de Rais, în timpul ultimilor ani ai vietii. De altfel, Tournier, pasionat de tehnicile intertextuale, include / repovesteste în chiar textul romanului sau întâmplari din viata lui Degetel: „Povestea începe în bordeiul amarât al familiei unui taietor de lemne. Înauntru misuna sapte copii, trei perechi de gemeni si un mezin asa de plapând, încât i se spune Degetel.“ Dar daca, în versiunea lui Perrault, nefericitii copilasi ajungeau în prejma capcaunului, în romanul lui Tournier, sfârsitul le e în castelul lui Gilles de Rais, fumul gros care parca nu vrea sa se risipeasca ramânând semnul tragicului masacru al inocentilor.
Cu toate acestea, începuturile lui de Rais nu sunt nici pe departe atât de întunecate cum contemporanii sai au lasat sa se înteleaga – sau, cel putin, Michel Tournier ofera cititorului, prin aceasta carte, o alta (din nou, posibila!) versiune a existentei unui personaj extrem de controversat din istoria Frantei. În tinerete, Gilles se lasa – se simte – înconjurat de semnele si glasurile spiritelor: „Si eu cred, ca si tine, îi spuse el Ioanei într-o noapte, ca traim înconjurati de îngeri si sfinti.“ La rândul ei, Ioana vorbeste despre „Copacul Doamnelor“, de la Domrémy, caruia unii îi spun si „Copacul Zânelor. În fond, chiar daca trait si exprimat altfel, Ioana are, asemenea lui Gilles, sentimentul prezentei tutelare a supranaturalului, ascultând, pe drumul destinului sau, de glasurile sfinte ale sfintilor (Sfântul Mihail, Sfânta Ecaterina si Sfânta Margareta). Numai ca, daca Ioana percepe sacrul în toate formele sale de manifestare, Gilles are, de pe acum, mai ales intuitia demonicului. Întru câtva si pentru a-l tine la distanta, Gilles simte nevoia apropierii de sacralitatea Ioanei, aflându-se el sub protectia ei, mai degraba decât ea sub protectia lui. De aici si legatura de sânge, replica a unui complicat pact pe care seniorul de Rais îl încheie sarutând rana sângerânda a Ioanei: „M-am împartasit din sângele tau. De-acum înainte am sa te urmez oriunde te-ai duce. În cer sau în infern.“
Însa, cum sfârsitul Ioanei e aproape, dupa nedreapta ardere pe rug, Gilles îsi începe coborârea în infern, metamorfozându-se într-un soi de înger infernal. Prelatul Blanchet, confesor al lui de Rais, porneste catre Italia, în încercarea de a aduce de acolo o consolare pentru stapânul sau si, întâlnindu-l pe demonicul Prelati, îi va spune acestuia, vorbind despre companionul Ioanei d’Arc: „Carnea lui nu se schimbase. Nu, la mijloc era sufletul lui. Ceea ce îl desfigura era reflexul sufletului în trasaturi. Un chip îndoliat.“
Pretextul intertextualitatii
Tema mitica si imaginea corespunzatoare a capcaunului se impusese deja în romanul anterior al lui Tournier, „Regele arinilor“ (1968), unde trimiterile de aceasta natura aveau în vedere realitatea teribila a nazismului. Gilles de Rais, însa, e un capcaun diferit ca structura si ca manifestare: obsesia sa maladiva pentru Ioana, fata-baiat, sfânta luptatoare, luminoasa fecioara-zâna îl face monstruos si-i denatureaza orice ratiune, transformându-l în chip îngrozitor. În copiii nevinovati pe care-i aduce la castel si pe care sfârseste prin a-i ucide, el o cauta doar pe Ioana si, negasind-o, le provoaca suferinte inocentilor. Nici maretul spectacol intitulat „Misterul asediului de la Orléans“ pe care îl finanteaza – si care aproape îl ruineaza – nu are alt scop decât acela de a-l ajuta sa descopere printre actorii amatori unul care sa fie Ioana. Nu sa semene cu ea, ci sa fie ea – aici e greseala tragica pe care o comite Gilles: pastrarea cu orice pret a convingerii ca, de fapt, Ioana ar putea, în orice clipa, reveni pe pamânt, alaturi de el. Si, mai ales, ca ea, doar ea, l-ar putea mântui.
La un deceniu dupa aparitia acestei carti, Tournier publica „Le Mirroir des Idées“, un text în care autorul exploreaza si exploateaza pe larg „formula bipolara“, cum o numeste el, si pe care o utilizase deja în mai multe creatii de pâna atunci, prin intermediul a 114 concepte-cheie explicate prin contrariile lor, pentru a marca transferul de la particular la universal (de exemplu: barbat – femeie, apa – foc, divin – diabolic). Scriitorul demonstreaza, aici, cum conceptul izolat ofera reflexiei sale antitetice o arie larga de posibile reinterpretari, facilitând întelegerea adecvata a unor realitati care, altfel, amenintau sa ramâna cantonate la nivelul perceptiei schematice sau simplificatoare. În „Fecioara si capcaunul“, sfintenia Ioanei evidentiaza latura malefica a lui Gilles – si invers. Dovada a convingerii lui Tournier ca negativul pune în lumina pozitivul, dându-i completa forta dramatica si eficacitate estetica de care, altfel, ar fi lipsit. Revelatia apropierii, fie si pasagere, a sfintei de monstru si a capcaunului de fecioara consacra, în conformitate cu convingerile lui Michel Tournier, posibilitatea readucerii în actualitate a naratiunii mitice, a notelor de legenda si a datelor istorice, în cadrul unui demers creator cautând la tot pasul sa ilumineze din interior structurile profunde ce caracterizeaza uneori existenta si cel mai adesea literatura.