Foarte interesante sunt în România literară ştirile tot mai multe despre trecutul nostru necunoscut rămas în lada cu scrisori a bunicilor: necunoscut, dar e un trecut a cărui actualitate întrece tumultuosul şi incomparabilul nostru prezent. Surpriza numărului 38 al revistei (12 septembrie 2014) o furnizează paginile de corespondenţă ale Generalului State Leonte, scrisori de acum o sută de ani date publicităţii de dna Liana Tugearu, cu ocazia iniţiativei Europeana 1914-1916, când în fiecare ţară a continentului nostru s-au strâns mărturii despre acea perioadă. Căsătorit cu Angelica Leonte, născută Mitchievici, sora bunicului matern al dnei Liana Tugearu, viitorul general provenea dintr-o familie săracă şi cu foarte mulţi copii: ajunge, din copil de trupă, general şi Inspectorul Intendenţei Armatei Române, odată cu retragerea şi refugiul în aşa-numitul „triunghi al morţii“ în cele trei judeţe din nordul Moldovei. La antipodul ofiţerului cu suflet şi comportament cazon din schiţele caustice ale maiorului Gh. Brăescu, din arhiva generalului State Leonte, om cu largă deschidere intelectuală, suflet brav şi filantropic, s-au păstrat scrisori emoţionante, pline de gratitudine, de la intelectuali şi artişti care s-au bucurat de iniţiativele lui umanitare în timpul anilor de refugiu. Generalul se bucură de preţuirea şi respectul afectuos al unor mari artişti, cărturari şi oameni de ştiinţă. I. G. Babeş îl felicită „din toată inima“ pentru „iubirea de ţară şi de neam“ concretizată în acte de generozitate faţă de cei în suferinţă şi semnează „Al Dv. Devotat serv, I.G. Babeş„, Nichifor Crainic îi mulţumeşte generalului pentru că „printre multiplele sale strădanii rodnice în slujba patriei găseşte totuşi vreme să aprecieze şi munca noastră intelectuală“, generalul Berthelot, şeful Misiunii Militare Franceze în România, îi mulţumeşte generalului român pentru broşura trimisă membrilor Misiunii, în 750 de exemplare, în care se reproduce articolul lui N. Iorga închinat Celor pe care nu îi vom uita, francezii căzuţi pe câmpurile noastre de luptă. Marea actriţă Artistitzza Romanescu, bolnavă, refugiată la Iaşi, trimite familiei generalului Leonte scrisori sfâşietoare cu cele mai călduroase mulţumiri pentru „căruţa cu lemne“, pentru „puţină şuncă, slănină, puţină untură, pesmeţi, griş, câteva cutii de conserve şi puţină cafea“ trimise bătrânei artiste în exilul din „triunghiul morţii“ şi primite, mai scrie ea, cu „mare bucurie că ţi-ai amintit de mine cu oarecare plăcere şi interes“. Iată scrisoarea, strigătul sincer şi disperat aproape resemnat cu neagra sărăcie a fostei glorii a teatrului românesc: „Sunt foarte fericită că cineva îşi mai aminteşte de mine pe vremurile astea triste. Sunt aici, refugiată şi eu, adusă de nepoatele mele. Bolnavă (bolnavă sunt de câţiva ani) în lipsă de toate aproape. Aici tremur de frig, neavând lemne, stau pe întuneric, fără gaz, eu care am avut oroare de întuneric şi de care se zicea că răspândesc lumină. Nu am voie să mă alimentez decât cu legume şi nici cartofi nu găsesc… am plătit până la 15 lei suta de chile şi acum numai găsesc. Am scris la toţi cunoscuţii de altădată, dar acum se vede că războiul de acum a făcut pe toată lumea egoistă, căci toţi mi-au făgăduit şi nimeni nu mi-a dat nimic. Pot oare spera că Dta ai putea să ne ajuţi puţin? Mi-ai face un mare bine, pentru că din nenorocire trăiesc, şi trăiesc cât se poate de mizerabil. Eu, când am putut, am ajutat pe mulţi cu ce-am putut, azi însă pe mine nu mă ajută nimeni, căci ce am fost numai însemnează nimic. Te rog mult, dacă poţi şi vrei, cred că s-ar putea face ceva la Dvoastră. Aşa am auzit şi deşi mi-e greu să cer, mă adresez Dtale ca unei persoane culte, care m-a cunoscut pe alte vremuri mai bune şi vei avea oarecare bunăvoinţă pentru aceea care a fost odată Aristitzza“. În toiul tragediei, expedierea scrisorii către soţia generalului State Leonte urmează calapodul nemuritorului „lanţ“ al lui Caragiale: „P.S. Dl maior Ionescu e şeful nepotului meu Vasile Tipoia care ţine pe o nepoată a mea Melania Dimitriu de la Focşani“. Şi „lanţul“ nu rămâne mut şi fără răspuns, spre bucuria bătrânei foste glorii a Teatrului Naţional: „Scumpă Doamnă, Ieri am primit lemnele pentru care-ţi mulţumesc din tot sufletul şi restu de tot ce mi s-a trimis. Mi-ai dat căldură, lumină şi mâncare. Dzeu să-ţi dea bine. Dă (…) adăpost pentru câtva timp. Dacă mai trăiesc până s-o face vremea bună şi voi putea să ies din casă, o să viu să te văz o clipă, să-ţi mulţumesc, n-o să stau mult, numai să te văz, căci acum sunt foarte obosită, n-aud şi abia văz. Eşti o fiinţă rară… cu toată recunoştinţa primeşte salutările mele pentru Dta şi Dul Colonel“. Şi „Iubită Doamnă Leonte, Nu am cuvinte să-ţi mulţumesc… M-ai răsfăţat şi-am mulţumit lui Dzeu că s-a găsit o persoană aşa de rară… Mulţumesc asemenea Domnului Colonel şi bună voinţei ce a avuto. Aştept nota pe cari rog de a mi se trimite ca să achit toate bunătăţi ce mi-aţi trimis, mulţumindu-vă încă odată din toată inima. Aristitzza Romanescu. P.S. Rog iartă-mi scrierea dar abia văz şi e mare greutate pentru mine de scris.“ Şi încă: „Te rog dar mult, acum când nu mai avem nici de unele, trimite-ne şi nouă puţină şuncă, slănină, am auzit că la depozit la Dvs sunt apoi puţină untură, pesmeţi, griş câteva cutii de conserve şi puţină cafea, dacă aveţi, am căutat peste tot şi nu găsesc. Nu uita te rog şi pentru gaz, stau pe întuneric. Cu cele mai adânci mulţumiri şi salutări distinse Dtale şi Dlui Colonel. Dumnezeu să-ţi dea bine, pentru tot binele ce mi-l faci“. Răspunsurilor pline de afecţiune şi generozitate la apelurile disperate ale bătrânei artiste în acea vreme de restrişte li se adaugă fapta exemplară a aceluiaşi ilustru general al Armatei Române consemnată într-un „Proces verbal. Astăzi 3 maiu 1927“: „Comitetul de iniţiativă pentru adunarea fondurilor necesare în scop de a se cumpăra marelui nostru artist şi maestru C. Notara o casă ca adăpost şi mângâiere a bătrâneţilor sale, cu prilejul împlinirii a unei jumătăţi de veac în serviciul artei dramatice şi pe scena teatrului nostru naţional din Bucureşti, s-a întrunit spre a hotărî definitiv asupra iniţiativei ce s-a luat“. Iniţiativa constă în depunerea la banca comercială română din Bucureşti sub titlul de fondul „Căminului Notara“ a unei sume de bani „pusă la dispoziţia maestrului Notara spre a-şi înlesni atât nevoile unei locuinţe mai bune decât aceea pe care acum ca chiriaş o ocupă la o mansardă din str. Regală – cum şi a ajuta în viaţă“. O adresă în regulă, respectivul proces verbal cu putere executorie „se va înmâna maestrului Dlui C. Notara“, iar un exemplar se va da Dlui general State Leonte, preşedintele comitetului de iniţiativă.
…De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii – cei de demult, de-acum o sută de ani. Atât într-o vreme de restrişte, sărăcie şi mari neajunsuri cum a fost aceea a refugiului din „triunghiul morţii“, cât şi în anii de la începutul unei perioade faste, în care semnele prosperităţii băteau, timid, la poarta unei Românii aflate într-un mai primăvăratic anotimp social: când un general îşi făcea datoria faţă de o mare artistă şi, mai apoi, când acelaşi inimos general îl muta pe maestrul scenei româneşti dintr-o mansardă de pe Regală într-o „locuinţă mai bună“.
…Iară noi, noi, epigonii? În noii ani ai prosperităţii, epigonii noştri nu doar că n-au o căruţă de lemne pentru fosta glorie a artei româneşti sau o locuinţă mai bună pentru „maestrul“ scenei şi culturii naţionale rebegit în mansarda de pe Regală, – dar le iau acestora, în bloc, şi ceea ce mai aveau, „căruţa cu lemne“ şi mansarda, căldura recunoştinţei şi „casa“ în care scriitorii trăiră de bine de rău, până mai ieri, în comunism.
Şi, după ce i-au dat afară din „casă“, le răpesc acestora şi mormântul – muzeul în care odihneau oasele şi tot ce a mai rămas de pe urma lor. Ce să spunem despre aceşti răpitori mai mult decât că ei sunt ca nişte profanatori de morminte: care trec în pas de front pe sub arcul de triumf al nemerniciei lor?! Răscolitoare, paginile de corespondenţă publicate de dna Liana Tugearu în România literară sunt veritabile acte de acuzare la adresa unei actualităţi mute, surde şi oarbe, nevrednice de trecutul ei: una în care strămutaţii din „triunghiul morţii“ de acum o sută de ani nu se mai întorc din refugiu. Un veac de singurătate …
Autor: C. StănescuApărut în nr. 4872014-10-02