Reforma în educatie: între actualitate politica si déjà-vu istoric

pentru o (re)analiza a învatamântului românesc

Douazeci de ani de tranzitie postcomunista nu par a fi de ajuns pentru a se realiza un sistem educativ care sa corespunda societatii românesti. Încremenirea în proiect – iata principala meteahna a României. Ca o prelungire a crizei sistemului educativ românesc se remarca si lipsa unei intelectualitati bine ancorate si legitime în societate. Idolii forului (1) – lucrare care a iscat numeroase controverse – scoate la iveala chiar sterilitatea peisajului intelectual românesc, criticând perpetuarea imaginii intelectualului enciclopedic, care este capabil sa ofere solutii – panaceu problemelor sociale, politice, economice. Evident, reînnodarea tentatiilor paseiste a atins si acest domeniu: scoala se facea numai pe vremea lui Ceausescu sau numai în perioada interbelica România a putut sa creeze o intelectualitate de anvergura mondiala. Dar oare chiar asa au stat lucrurile atunci?

Educatia reprezinta pentru fiecare societate o temelie a identitatii, o refortificare a legaturii dintre cetateni si stat si o modalitate de inoculare a apartenentei la un contract social, politic si identitar. Abordarea unei astfel de problematici reprezinta o tema istorica, ce poate deveni sursa detectarii resorturilor intime ale mentalului colectiv dintr-o anumita epoca si care poate conduce la mutatii sociale, economice si politice (2). Totodata reprezinta si o tema de actualitate, în contextul în care România nu îsi gaseste o linie coerenta de abordare a reformei sistemului educativ. Astfel, sondarea trecutului se poate dovedi benefica pentru limpezirea reperelor prezentului.
De ce perioada interbelica?
Doua evenimente istorice cu însemnatate majora pentru istoria românilor marcheaza aceasta epoca. Primul, anul 1918, reprezinta, incontestabil, apogeul creatiei politice a României moderne, înscriindu-se pe o linie ascendenta ce debuteaza în 1859 – Mica Unire –, se prelungeste cu etapa dobândirii independentei – 1877-1878 – pentru a se încheia apoteotic cu realizarea statului national unitar, gratie instaurarii în Europa a principiului nationalitatilor, considerat drept sursa unui izvor al pacii europenilor. Cel de al doilea reper cronologic, 1939, marcheaza debutul celei de a doua conflagratii mondiale, care va pune capat echilibrului politic si ideologic, ce îsi dovedise fragilitatea mai ales dupa 1933.
E, cred, necesara si o reasezare, o reanalizare a perioadei interbelice, care ramâne la nivelul perceptiei publice ca o borna a Istoriei, ce poate fi redata prin formula România felix. Pentru multi detractori, aceasta perioada e, pe de alta parte, una a imposturii, a impotentei si a prelungirii moravurilor politice caragialiene. Este adevarat ca prin perspectiva cataclismelor istorice ce i s-au succedat, epoca interbelica ramâne o lumina ce parca s-a stins prea repede, rapindu-i societatii românesti sansa de racordare la civilizatia europeana, provocând un soi de viziuni paseiste, angrenându-ne într-un joc al ucroniei. Dar istoria nici nu acuza si nici nu scuza; Istoria explica.
Despre istorie, memorie
si natiune
Daca scopul nationalismului este cel de a transforma hazardul istoric în destin, educatia si alfabetizarea nu putea decât sa înlesneasca fundamentarea unui ansamblu social în care cetatenii sa devina partasi ai unor vremuri unice. Din aceasta perspectiva, interesant este raportul dintre istorie, memorie si natiune, mai ales, pentru demersul de fata, în ceea ce priveste perioada interbelica româneasca. De ce? Pentru ca „istoria nationala poate fi un rezumat fidel al celor mai importante evenimente care au modificat viata unei natiuni. (…) Exista evenimente nationale care modifica în acelasi timp existenta tuturor. Acestea sunt rare, dar pot oferi tuturor oamenilor dintr-o tara puncte de reper în timp“ (3). Evident ca pentru cazul nostru un astfel de moment rar este anul 1918. si, daca vedem istoria ca fiind nu tot trecutul, ci o istorie vie ce se perpetueaza si se reînnoieste de-a lungul timpului (adica memoria colectiva), putem lesne întelege manipularea prospectiva a istoriei de catre elite. Altfel spus, se vor realiza mutatii importante la nivelul mentalitatii colective prin accentuarea unui discurs nationalist practicat în toate palierele societatii. Proces usor de implementat, daca tinem cont de faptul ca gândirea umana se împarte între torentul impresiilor personale si diferitele curente de gândire colectiva (4).
Privit din perspectiva mesajului, observam ca necesitatea unui discurs nationalist era în interbelic una bilaterala: atât din partea intelighentiei (emitator), constienta de misiunea de a refortifica, recondensa o noua identitate largita odata cu realizarea idealului national, cât si din partea maselor (receptorii), care, sub impactul amintirii clare, proaspete a momentelor anului 1918, erau atrase într-un cadru de preocupari specific perioadei. Amitirea multimilor se umplea de o semnificatie istorica, asteptând din partea elitelor o redefinire a destinului istoric post 1918, o redesenare a liniilor directoare pentru o societate care parea ca atinsese apoteoza. Cum se putea face mai simplu acest lucru daca nu prin reluarea si amplificarea discursului nationalist? Iar scoala devenea un laborator indispensabil pentru implementarea acestui discurs.
Analiza manualelor scolare se poate dovedi un barometru fidel al gradului de nationalism din România interbelica. Pentru ca manualul scolar constituie, pe lânga un instrument pedagogic, „un vehicul ce raspândeste prescriptiile cuprinse în programe, an anume sistem de valori, o ideologie, o cultura, reprezentând astfel principalul mijloc de îndoctrinare a noilor generatii carora li se adreseaza“ (5). Daca manualele scolare de istorie, literatura româna, geografie au exercitat o anume putere asupra colectivitatii, la fel de adevarat este ca aceasta putere de seductie a provenit si din „afinitatea publicului românesc fata de sacralizarea trecutului si a valorilor nationale“ (6).
Educatia – motor al
nationalismului românesc?
Daca pornim de la premisa ca identitatea nationala înseamna o suma ce cuprinde mitologia istorica (7), simbolurile nationale si sarbatorile nationale, e important sa urmarim discursul public prilejuit de astfel de momente. Modelul identitar modernist de inspiratie postpasoptista (model specific statului natiune) a cultivat imaginea figurilor istorice reprezentative pentru efortul de mentinere sau de recucerire a independentei statale, mai putin pe a celor care au militat pentru libertatile presupuse de afirmarea comunitatii cetatenesti (8). Ideile moderniste occidentale s-au tradus în cultura româna printr-un amplu efort de construire a unui trecut istoric mitologizant care sa graviteze în jurul ideilor de unitate si libertate, transformate ulterior în mituri istoriografice care, desi false, erau adevarate în logica imaginarului.
Acest mod de raportare la trecut explica popularitatea unor figuri istorice medievale (Mihai Viteazul, Vlad Tepes, Stefan cel Mare), supravietuirea traditionalismului fiind o cauza a transformarii traditiei în model arhetipal (9). Nu exista nicio îndoiala ca discursul identitar nationalist va patrunde si în sistemul educativ interbelic ca o modalitate de renegociere si impunere a unui nou model de civism, care, de aceasta data, se va baza pe latura sa nationalista. Chiar Dimitrie Gusti afirma în introducerea la „Enciclopedia României“ ca „trecutul istoric (…) este parte integranta, natiunea însasi în mers, pe drumul realizarii de sine, ca destin si misiune“ (10). Daca mai adaugam si faptul ca imaginea noii identitati românesti se construieste în jurul taranului român, în antiteza cu orasul cosmopolit si decadent (11), si ca factorului identitar i se subjuga si latura religioasa, putem întelege mai bine succesul din perioada interbelica a discursurilor traditionaliste, pasesiste, cu idealuri agreste si ortodoxiste.
Starea de fapt: inconsecventa si politicianism
Studiul nostru ar urmari sa surpinda si starea de fapt a sistemului de învatamâmt interbelic, unul ce reunea toate provinciile istorice locuite de români. În 1925, la 7 ani dupa realizarea idealului national, Onisifor Ghibu, personalitate marcanta a Marii Uniri realizeaza o prima critica a sistemului de învatamânt românesc. „Nu cred sa existe tara în care sa se fi adus, de 60 de ani încoace, atât de multe si de grave critici organizatiei si administratiei tuturor ramurilor de învatamânt si în care, din cauza politicianismului, sa fi fost mai putine directive statornice si mai putina continuitate în dezvoltarea învatamântului, ca Vechiul Regat român. Schimbarea vertiginos de deasa a ministrilor instructiei publice, a inspectorilor, a revizorilor, a directorilor de scoli, ca si a legilor, regulamentelor si programelor a facut aci cu neputinta ca initiativele sanatoase (…) sa prinda radacini adânci si sa rodeasca dupa trebuinta“ (12).
Care este motivul acestei nemultumiri? Ghibu critica prima statistica realizata de Ministerul Instructiunii Publice, pentru ca în aceasta statistica „(…) România nu se prezinta ca o tara unitara, ci ca niste provincii izolate, care n-au a face nimic una cu alta“ (13). Aceasta publicatie realizata de minister nu devine decât o „oglinda fidela a dezastrului produs în viata scolara de politicianismul fara suflet, care a întronat pretutindeni numai interesul personal sau de partid, ambitia, incompetenta, superficilalitatea, risipa si toata droaia de consecinte fatale ale acestora“ (14). Autorul condamna tratarea Transilvaniei ca o provincie de mâna a doua, desi avea mai multe scoli decât Vechiul Regat (15), si lipsa de abordare holistica a sistemului. Din aceasta analiza Ghibu constata ca „România nu o vedem nicairi“ (16).
Scopul sistemului educativ este formulat chiar de catre dr. Constantin Angelescu, chiar din 1918, când era ministru al instructiunii publice: „Marirea tarii noastre si unirea tuturor Românilor impun României viitoare îndatoriri noui si pe teren cultural. Pozitiunea câstigata prin succesele armelor nu poate fi mentinuta decât daca poporul este pregatit ca sa sustina cu succes lupta si pe acest teren. (…) Avem deci datoria imperioasa a chema la lumina straturi cât mai întinse ale populatiunii, a le da cunostintele care înarmeaza cât mai bine pe om pentru nevoile vietii moderne; a întinde binefacerile culturii mai înalte si la fratii nostri liberati de sub jugul strain si a construi în orientul Europei un focar de cultura, care sa ne asigure aci, în pragul peninsulei balcanice, rolul de frunte, pe care suntem datori sa ni-l pastram“ (17).
Angajarea într-un astfel de demers este cu atât mai interesanta, cu cât elitele politice si culturale ale României încercau sa conecteze spatiul cultural românesc la exigentele occidentale prin forjarea unei noi identitati, cea de Belgie a Orientului (18), desi pentru occidentali spatiul românesc pastra un aspect exotic, un soi de melanj cultural orientalo-occidental. Iar Orientul ar fi o inventie europeana care nu a facut altceva decât sa ajute la definirea Europei (sau mai degraba a Occidentului) ca fiind contrastul propriei imagini, idei, personalitati, experiente. Orientul este parte a culturii materiale europene, dar orientalismul exprima discursul ce legitimeaza suprematia occidentala (19).
Asadar, în spatiul mioritic, reforma, si mai ales reforma învatamântului nu e un lucru nou, inventat dupa 1990; ea este, peste arcul de timp al perioadei comuniste, un fel de sfârsit continuu.

NOTE:
1. Sorin Adam Matei (coord.), „Idolii forului“, Bucuresti, Editura Corint, 2010.
2.Printr-o astfel de analiza vom putea întelege si de ce liderii comunisti, dupa o perioada de stalinism (1948-1964), vor prefera sa impuna nationalismul ca si forma de obtinere a unui consens social. Tot astfel ne va fi mai usor sa întelegem succesul, în prima faza, al national-comunismului impus de Nicolae Ceausescu.
3. Maurice Halbwachs, „Memoria coelctiva“, Iasi, Editura Institutul European, 2007, p. 126.
4. Ibidem, p. 106.
5. Lucian Nastasa, „Suveranii universitatilor românesti (mecanisme de selectie si promovare a elitei intelectuale)“, Cluj Napoca, Editura Limes, 2007, p. 527.
6. Ibidem, p. 528.
7. Pentru Nicolae Iorga istoria devine „Biblia moderna a fiecarui popor“.
8. Nicolae Iorga afirma ca statul este o constructie politica, ce a fost acceptata de români de-a lungul istoriei nu ca o forma, ci „pentru ca era reprezentat printr-un om care este bun, drept si viteaz – trei lucruri care se cer neaparat“, în „Enciclopedia României“, vol. I, P. 38.
9. Vintila Mihailescu, „Complexul stramosului“, în „Dilema“, 1997, nr. 211, p. 14.
10. Dimitrie Gusti, „stiinta natiunii“, în „Enciclopedia României“, vol. I, Bucuresti, Editura Fundatiilor Regale, 1938, p. 18
11. Nicolae Iorga, „Originea, firea si destinul neamului românesc“, în op.cit., p. 37: „În orasele noastre, care s-au transformat cu totul – unul vine dintr-o parte, altul din alta parte, numai în mahalale se pastreaza vechii locuitori – în orasele acestea de ce multe lucruri nu se pot face? Pentru ca sunt oameni care sunt vecini, dar nu sunt consângeni. Acestia din sate sunt însa acelasi trup omenesc“.
12. Onisifor Ghibu, „Cea dintâi statistica a învatamântului din România întregita“, Cluj-Napoca, Editura Revistei „Societatea de mâine“, 1925, p. 22.
13. Ibidem, p. 10.
14. Ibidem, p. 22.
15. Din totalul de 475 p lucrarea aloca Vechiului Regat 262 p, Basarabiei 118 p, Bucovinei 64 p, iar Transilvaniei doar 18p. Ibidem, p. 10.
16. Ibidem. De asemeni, autorul condamna confuzia grava dintre nationalitate si cetatenie p.23.
17. Apud „Enciclopedia României“, p. 458.
18. Laurentiu Vlad, „Pe urmele Belgiei Orientului. România la expozitiile internationale sau universale de la Anvers, Bruxelles, Liège si Gand“, Bucuresti, Editura Nemira, 2004.
19. Maria Todorova, „Balcanii si balcanismul“, Bucuresti, Editura Humanitas, 2000.