Al doilea fapt esential scos in evidenta de filmul lui Errol Morris despre Robert McNamara, „The Fog of the War“, trimite la insasi natura razboiului. In timpul Razboiului Rece, si chiar imediat dupa victoria bolsevicilor in Rusia, din 1918-1920, teoreticienii liberali ai dreptului international au tot mestecat litania „esentei inumane“ a regimului bolsevic, verificate in practica unei finalitati fara etica, tinând de faptul ca fiecarei actiuni politice ii era aplicata zicala „scopul scuza mijloacele“, inclusiv in politica interna, de cand scopul actiunii globale a bolsevicilor devenise realizarea (poiein) „omului nou“. Aceasta diferenta de tratament arata, daca mai era nevoie de inca o demonstratie, stupiditatea si reaua credinta care anima discursul anticomunistilor de opereta din Romania sau de aiurea in fosta Europa de Est (1). Lectura unei singure pagini din „Principele“ ar trebui sa-i invete pe acesti ideologi ce inseamna arta guvernarii oamenilor si arta razboiului!
De pilda: daca un principe, un rege, un stat democratic sau totalitar se lanseaza in actiuni belicoase, atunci o face pentru atingerea unui scop pe care nici negocierea, nici compromisul nu-l mai pot implini. Daca se alege o asemenea cale este pentru atingerea acestui scop sau macar pentru apropierea de el – altfel oamenii n-ar aprinde flacara razboiului, cu hecatombele sale si cu riscurile politice inerente in caz de infrangere. Razboiul fiind manifestarea violentei extreme, sau cu o expresie a lui Schmitt, o patrundere in „ilimitarea violentei“, scopul dreptului international ar trebui asadar sa fie posibilitatea limitarii acesteia(2). Or, pentru ca dreptul sa poata limita violenta razboiului, e nevoie ca fiecare dintre protagonisti sa acorde inamicului calitati umane identice cu ale sale (drept natural), sau sa accepte ca si unul si altul sunt fructele unei esente aflate la frontiera dintre bine si rau (ambiguitate a naturii umane asa cum e postulata in crestinism, de exemplu).
Daca insa aceste calitati ii sunt negate celuilalt, inamicului, atunci acesta inceteaza sa mai fie un adversar cu interese divergente de ale mele – reprezentand resortul declansarii razboiului – si devine un criminal ordinar si o fiinta cu totul si cu totul imorala. In consecinta, razboiul inceteaza a mai fi o forma de actiune politica, aceea a violentei extreme intre fiinte umane de esenta similara, si devine o lupta intre oameni si non-oameni, intre oameni si sub-oameni, intre oameni si bestii, monstri, criminali, asasini – pe scurt, impotriva formelor umane intruchipand negativitatea umana in sine si pentru sine, raul in sine, care trebuie ras de pe suprafata pamantului prin orice mijloace. Asa s-au dezvoltat teoriile politice (de dreapta si de stanga) care caracterizeaza cutare sau cutare regim politic ca prezenta a „raului absolut“.
Asa a devenit razboiul o lupta intre Binele absolut si Raul absolut. Numai ca, in banala si cruda sa realitate, in experienta existentiala pe care o genereaza, razboiul nu este decat o actiune umana, prea umana, universal umana, a-istoric umana: doar oamenii se razboiesc, de la cele mai primitive dintre fiintele umane (3) pana la cele mai tehnicizate; leii si tigrii nu cunosc razboiul: ei vaneaza doar pentru a-si potoli foamea. Razboiul insa e sublunar, terestru, si n-a ajuns inca pana la ceruri decat pentru credinciosii care imagineaza conflicte intre ingeri si demoni! Iar daca razboiul uman trebuie sa eradicheze „Raul absolut“ intrupat si coborat pe pamant, asta nu se poate face decat in numele unui „Bine absolut“ – cu o fata la fel de umana. Atunci se pune intrebarea: „Binele absolut“ este el terestru sau are o natura ideala, oricare ar fi ea? „Binele absolut“ nu poate fi insa o realitate a practicilor umane, dat fiind ca actiunile umane sunt imperfecte, rezultatele aproximative si ca solutiile schioapata adesea, cand nu sunt incununate scurt de esec.
Asta doar daca nu alegem sa ne plasam intr-o versiune teologica a actiunii politice ideale proprie teoriilor cu sursa in Aufklärung, in ideea unui progres etic permanent, care-i invata pe oameni sa actioneze cu masura, in cadrele unei facultati de judecare, numite de greci to métrion. Or, se stie ca in acest caz vorbim de discursuri articulate in jurul unor idealitati private de orice raport cu realitatea, de proiecte ale „pacii eterne“ enuntate ca avanposturi ale Ierusalimului celest; numai ca, vezi cazul anabaptistilor din Münster, in realitate se intampla taman invers: violenta si razboiul triumfa. La fel se întâmpla la vechii greci: in ciuda unui ideal al masurii, razboiul ca realitate a violentei politice era unul extrem si nemilos, chiar intre cetati de aceeasi limba, cultura, si care se inchinau acelorasi zei. Grecii aveau o „conceptie agonistica a omului, a relatiilor sociale, a fortelor naturii“, la baza careia statea „ethosul eroic specific epopeii (…)“ (4). In aceste conditii, daca nu ne-a fost dat pana acum sa ne-ntalnim cu Binele absolut intrupat, n-avem sanse sa ne intalnim nici cu Raul absolut in carne si oase.
Chiar daca de o violenta fara margini la oamenii primitivi si la vechii greci, razboiul nu facuse insa din inamic un sub-om, ci doar un seaman extrem de periculos. De atunci pana azi s-a petrecut insa o dubla deplasare: pe de o parte s-a transformat razboiul in razboi total si democratic, pe de alta, s-a declansat deplasarea semantica moderna a inamicului spre criminal (fapt ce incumba o deplasare a valorii etice), care avea sa schimbe si scala masacrelor comise asupra populatiei civile: de la campania lui Napoleon din Spania pana la Razboiul Civil american si de la frontul rusesc din Al Doilea Razboi Mondial pana la razboiul din Vietnam – toate fiind anticipate de razboaiele religioase. Aceasta dubla deplasare, politico-demografica („razboiul democratic“) si etica se afla in stransa relatie cu generalizarea razboaielor bazate pe inrolarea cetatenilor la o scara nemaiintalnita pana atunci si cu mobilizarea maselor „democratice“ in care civilii, in calitate de producatori, iau si ei parte la actiune. Criminalizandu-si inamicul, puterile democratice au putut asadar sa justifice din start enormele pierderi umane suferite, de vreme ce soldatii cot la cot cu civilii piereau pentru gloria unei „valori“ transcendente superioare intereselor economice si geostrategice – Binele.
Aceste argumente servite maselor nu puteau fi – cum altfel? – decat morale: doar asa fiecare tabara isi putea accepta pierderile, ca necesitate data de natura titanesca a „furtunilor de otel“ starnite in slujba Binelui… Nici vorba sa spui maselor ca sute de mii de oameni au murit pentru o chestiune de control al pietelor! Si Germania nazista, daca vreti, s-a prezentat ca o campioana a Binelui, a unui bine „universal“ – subsumat si restrans la forma sa teuton-ariana, impotriva – desigur – a Raului absolut reprezentat de iudeo-bolsevici si/ sau de plutocrati! La fel, Statele Unite si-au legitimat actiunile din Vietnam ca operatiuni de instaurare a Binelui occidental indepasabil – democratia reprezentativa si capitalismul neocolonial, un „bine“ de altfel impus prin bombardamente strategice masive si prin Yellow Rain – impotriva Raului absolut intruchipat de omuletii galbeni si incapatanati, rabdatori si cruzi, care refuzau sa se supuna ocupatiei democratice a tarii lor!
Si noi, francezii, am promovat Binele paracolonial, practicand tortura sistematica in Algeria, impotriva Raului reprezentat de „teroristii“ care voiau sa ne goneasca de acolo si care, sa nu uitam nici asta, practicau si ei omorul sistematic asupra populatiilor indigene neascultatoare.
Cu toate acestea, Schmitt se inseala, in opinia mea, atunci cand leaga transformarea dreptului public european in drept penal individual si colectiv de nasterea razboaielor moderne de partizani, a caror prima forma s-a manifestat in Spania, cand Joseph Bonaparte a luat puterea, apoi in timpul celui Razboiului Civil american, generalizandu-se apoi odata cu intrarea Statelor Unite in cel de-Al Doilea Razboi Mondial, dar si in timpul Marelui razboi patriotic sovietic, cu luptele de partizani din spatele frontului ocupat. Concept care, gratie victoriei finale, a fost perfect adaptat promovarii unor teorii juridice moralizatoare – bune de pus in locul unei gandirii politice si a practicii aferente (5).
Mai degraba as fi inclinat sa cred ca aceasta mutatie a bazelor dreptului international – a carei prima realizare premoderna a fost Pacea de la Westfalia, coroborata cu sfarsitul razboaielor religioase, razboaie civile prin excelenta – este chiar mai batrana decat premisele sale. Abandonarea acestui tip de drept, chiar daca el a fost restabilit pentru aproape un secol in Europa dupa Congresul de la Viena din 1814, este intim legata de aparitia razboiului democratic si popular (si nu de acelea duse de o democratie aristocratica, nobiliara sau patriciana, ori de o monarhie absoluta, cu trupe profesioniste). Razboiul democratic de masa mobilizeaza in principiu poporul in totalitatea lui, fara diferenta de clasa, poporul Natiunii unitare, al Statului-natiune politica sau etnica – cerand, tocmai de aceea, sacrificii enorme.
Nu mai suntem in vremea bataliei de la Fontenoy, din mai 1745, cand regele Frantei, dupa victoria sa asupra austriecilor, le-a retrocedat acestora posesiunile din Tarile de Jos, pe care cu glorie le cucerise in lupta. Originea criminalizarii inamicului, transformarea sa intr-un monstru insetat de sange se afla si in cantecele de incolonare ale soldatilor in jurul unei patrii-natiune-stat generale, simultan concrete si abstracte: „La Patrie en danger“ s„Patria e in pericol“t. Pentru a o salva, sunteti chemati „Aux armes citoyens“ s„La arme, cetateni“t, pentru a extinde si a aduce si altora virtutea si adevarurile sale universale, dorind „Qu’un sang impur abreuve nos sillons“ s„Un sange necurat s-adape brazda noastra“ – au fost citate versuri ale imnului national francez, „La Marseillaise“, intr-o traducere aproximativa, n. trad.t… Care sa fie acest „sange necurat“ daca nu acela al inamicului real sau imaginar, acela al puterilor care se opun Republicii (ori unui regat constitutional), puterea Tiraniei in sine, lipsita de orice virtute a curajului si a onoarei: la urma urmei, o putere careia ii este refuzata demnitatea umana.
Revenind la Fontenoy, veti intelege perfect aceasta mutatie revolutionara ascultand cuvintele adresate de regele Frantei, Ludovic al XV-lea, fiului sau, Delfinul Ludovic-Ferdinand: „Ia seama ce înseamna pentru un suflet bun obtinerea unei victorii. Sangele dusmanilor nostri e tot sange omenesc. Adevarata glorie, fiul meu, este sa cruti.“. Nu mai ramane nimic de zis.
Vremurile astea au apus de mult. Pentru a fi mobilizate masele rurale, care, a priori, nu prea au chef de mers la niste razboaie mai ucigase decat progresul tehnic (datorate insa progresului fara precedent al tehno-capitalismului), puse in practica, paralel cu exploatarea omului de catre om, prin exterminarea omului de catre om, puterile democratice moderne au inventat manipularea informatiei generatoare de frica si angoasa. Fireste, daca „stindardul sangeros e ridicat“, subinteles fiind stindardul dusmanului poporului-cetatean, atunci „Entendez-vous dans les campagnes/ Mugir ces féroces soldats?/ Ils viennent jusque dans vos bras/ Égorger vos fils, vos compagnes!“ s„Ascultati peste campii/ Cum urla salbaticii soldati/ Ce vin peste voi,/ Copii, femei sa va ucida!“, idemt. Dusmanul, asadar, ne lasa fara copii si fara femei… Sa fie oare niste fiinte umane acesti soldati care se arunca asa asupra celor mai nevolnici dintre civili, asupra copiilor si asupra celor insarcinate cu reproducerea societatii…? (6)
Acesti indivizi nu sunt – in functie de epoca – decat niste salbatici, niste sub-oameni si, asemenea indigenilor care atacau convoaiele „pacifice“ si carutele conduse de „westerners“ sau de „boers“, trebuiau exterminati, fiindca, nu-i asa?, „A good Indian is a dead Indian“… Inca din 1792 se infiripau premisele razboiului total al democratiei de masa (al carui model va servi geneza si dezvoltarea tuturor statelor-natiuni ale Europei Central-Orientale, iar mai tarziu ale statelor din fostele colonii), care nu poate fi conceput insa decat ca razboi moral, ca o forma secularizata a razboaielor religioase, in care Patria-Natiune ia locul unui Dumnezeu trinitar (asa cum in Statele Unite nu va exista decat Dumnezeu si capitalismul, iar in Uniunea Sovietica societatea comunista si implinirea necesitatii).
Razboaiele morale s-ar intensifica, asadar, pe masura ce razboaiele ideologice ale secolului al XX-lea ar deveni marile ordalii ce prezideaza crizele de adaptare ale societatii industriale la hipermodernitatea pe care tot ele o genereaza; apoi, un pic mai tarziu, asa cum aminteste Schmitt, va reaparea figura Partizanului vazut simultan ca razboinic al eliberarii, in toate statele din lumea a treia, dar si ca luptãtorul iesit din canoanele militare si tratat mereu – de catre statele care nu recunosc dreptul de la Geneva (jus in bello) – ca un criminal de drept comun (cu exceptia cazurilor când se întâmplã sã le fie aliat), drept terorist, in fine, drept tot ceea ce denota cuvintele-valiza islamist si Al Quaeda!
Istoria nu se condamna,
se analizeaza
Filmul-interviu despre Robert McNamara este asadar o admirabila lectie de modernitate politica practica, prin faptul ca pune simultan in lumina, cu fiecare articulatie a istoriei contemporane a SUA, aspecte inseparabile in orice tentativa de reflectie asupra lumii in care traim.
La urma urmei, daca regreta cateva dintre deciziile luate, ii lipseste totusi lui Robert McNamara acea altitudine de gandire, acea inaltare spirituala care-i trimitea odinioara pe principi in reculegere si penitenta. Lectia de politica e insa perfecta, daca stii sa privesti, sa asculti, sa pricepi. Pe de o parte, se intelege ca retoricile ce condamna a posteriori istoria ca serie de evenimente intamplate nu sunt in final decat spectacol, praf aruncat in ochii maselor, cu scopul de a semana amnezia si de a oblitera adevaratele ratiuni (sau mai degraba implacabilele nebunii) de dragul carora oamenii au pornit (adesea cu entuziasm) sa se omoare unii pe altii, in trambe de orgii asasine. Asemenea acte de condamnare reprezinta o falsa morala, simulacre fara temelie, moneda calpa in serviciul politicii – fiindca istoria nu da nicio lectie, nefiind decat o succesiune de apax, de vreme ce orice actiune schimba datele si relatiile specifice situatiilor initiale. Ori, daca vreti, intr-un limbaj mai familiar: istoria nu se asaza niciodata in aceeasi farfurie. A o condamna nu inseamna decat a crea un trecut ciuntit de resorturile sale. A condamna istoria inseamna a uita sa plasezi trecutul in contextul sau ori, mai mult, a refuza sa distingi trecutul in posibilitatile de emergenta ale prezentului si, deci, a uita sa faci fata unui prezent dotat cu toate caracteristicile – camuflate sau inselatoare – sursei sale de provenienta. Iata de ce nu istoria trebuie condamnata, daca tinem musai sa pronuntam condamnari etice, ci politica vremurilor noastre.
Or, lectia din spatele acestui film-interviu e foarte potrivita si pentru dascalii anticomunismului de azi. A condamna un regim mort si ingropat (fara a nega catusi de putin cota sa de criminalitate) inseamna a inocula ideea unui pericol iminent – inexistent in realitate – si, pe de alta parte, a promova reducerea la tacere a celor care, mai mult sau mai putin adecvat ori subtil, incearca sa analizeze ce a reprezentat aceasta experienta in cursul devenirii umane. O experienta nici mai mult, nici mai putin cruda decat democratia liberala de masa, cu sistemul sau colonial si neocolonial (sa-i intrebam pe africani, de pilda, ce parere au despre comertul cu sclavi, pe amerindieni ce cred despre Cucerire, pe indieni ce cred despre campaniile de infometare puse la cale de britanici!). Sa-i intrebam si pe vietnamezi ce parere au despre bombardamentele strategice si despre Yellow Rain, sau pe cei 2 000 de panamezi ucisi de Craciun, in 1989, in timpul interventiei SUA… Caci, daca lumea e globala si nu ne mai multumim sa gandim provincial, orizontul nostru nu se mai margineste la Somes, Mures, Dunare sau Don; se intinde pana la tarmurile Amazonului, pana la marile sesuri ale Statelor Unite – unde zac oasele atator triburi de indieni. A condamna comunismul nu-nseamna, am putea zice, decat sa scuipi in vant ori a te comporta ca samanii amerindieni sau ca vracii africani care condamnau ploaia sau seceta, combatand-o prin gesturi si cantece. Ori a actiona precum preotii medievali, care puneau animale sub acuzatie… Apostolii acestor incantatii anticomuniste asta sunt: bieti samani! Le mai lipsesc amuletele, penele, mastile, idolii si spoielile somptuoase de pe fete. In rest, trivialitatea, vulgaritatea si felul din topor al discursurilor lor e in perfecta armonie cu nemaipomenita uratenie a prezentului nostru, careia i se inchina fara preget. Insa realitatea raporturilor politice se impune inainte de toate: cât regimul comunist era in floare, anticomunistii de azi erau niste insi oarecare, cu osebire silentiosi. Acum, ca fortele si-au schimbat locul, se muta si ei, ca valetul dupa stapan; razboiul ramane insa in scena, aici sau dincolo, fara alt printip decat legea celui mai tare…
Traducere din franceza de Teodora Dumitru
Note:
(1) In versiunea sa romaneasca, acest refren a creat un stil grotesc de discurs, animat de o mica trupa – pe care am putea-o numi „Clovnii anticomunismului“: Tismaneanu, Liiceanu, Patapievici, Mihaies & marionetele lor.(2) Pentru cateva clipe, in raspunsurile sale privind razboiul cu Japonia, McNamara sugereaza ca generalul McLay a facut cumva o greseala. Ar fi condus de o maniera exagerata acest razboi aerian, provocand pierderi civile incomensurabile, de vreme ce scopul fusese deja atins inca de la primele bombardamente incendiare, putand fi evitate astfel si bombardamentele atomice.
(3) Privind violenta si frecventa razboaielor in societatile primitive, cf. Lawrence Keeley, „War Before Civilization“, Oxford University Press, 1996. Aceasta lucrare demonteaza toate iluziile rousseauiste ale bunului salbatic, iluziile unei violente moderate a salbaticilor ilustrata in special de lucrarile lui Pierre Clastre si de cele ale suporterilor naivi ai anticolonialismului.(4) „Problèmes de la guerre en Grèce ancienne“ (coord. Jean-Pierre Vernant), Mouton & Co., 1968. „Introduction“ de Jean-Pierre Vernant, p. 10. Trebuie notat ca, la greci, orice raport conflictual este agôn: jocurile sportive, intrecerile poetice, dezbaterile din agora etc.
„Si in epoca clasica, se intampla frecvent ca dusmanii invinsi sa-si dea duhul, masacrati fara mila, pe campul de lupta sau chiar dupa, cand se intorc. Ranitii sunt ucisi. La asedierea unui oras, batranii, femeile si copiii sunt trecuti prin foc si sabie; cei crutati sunt luati robi. Acesta este dreptul pe care-l consacra, ori mai degraba il dicteazã, religia.“, in Robert Flacelière, „La Vie quotidienne en Grèce au siècle de Périclès“, Paris, 1959. Cititorul va fi inteles astfel tot idealismul discursurilor despre masura in ce-i priveste pe vechii greci… La baza oricarei actiuni belicoase sta hybris-ul.(5) In legatura cu acest subiect, piesa de teatru si filmul despre viata dirijorului Furtwängler sunt absolut revelatoare in ceea ce priveste juridismul nord-american obtuz si incult. „Procesul sau de denazificare, din 1946, a facut obiectul unei piese de teatru a lui Ronald Harwood, «Taking Sides», scrisa la Londra, in 1995. Ronald Harwood a semnat si scenariul adaptarii cinematografice realizate de István Szabó (2001). Versiunea frantuzeasca a piesei, pusa in scena de Marcel Bluwal, «À torts et à raisons», a avut un mare succes, plus unsprezece nominalizari la premiile Molière (2000). Rolul lui Furtwängler a fost jucat de Michel Bouquet, cel al ofiterului american, un incult notoriu, de Claude Brasseur“ (cf. Wikipedia). Elementul poate cel mai semnificativ al piesei si al filmului este maniera in care ofiterul sovietic se opune ofiterului american, invocand distanta permanenta mentinuta de Furtwängler in relatia cu nazistii, importanta rolului sau in pastrarea marii traditii muzicale germane, clasice, romantice si neoromantice, Bach, Mozart, Beethoven, Brahms, dar si protectia acordata lui Hindemith.
(6) Si salbaticilor le era familiar acest aspect. Cruzimea razboaielor lor se limita insa doar la capturarea copiilor si femeilor. Barbatii erau ucisi, la fel batranii, de ambe sexe, primii fiind onorati ca dusmani si – prin urmare – mancati (la civilizatiile amerindiene, polineziene si melaneziene), iar ceilalti tratati ca insignifianti din punct de vedere productiv si reproductiv.