Modul nostru de viata din prezent ridica o serie de semne de întrebare. Traim sub impactul unor mutatii extraordinre, care au intervenit si intervin zilnic în existenta noastra. De asemenea, am fost scosi din drumul nostru prin catastrofalele urmari ale celui de-al Doilea Razboi Mondial, când visul României Mari s-a destramat, dar mai ales – luându-ni-se libertatea individuala si cea nationala – am fost opriti dintr-un proces de evolutie fara îndoiala promitator. Unde am fi fost astazi, daca România Mare interbelica nu si-ar fi vazut existenta întrerupta?
Miracolul României interbelice
Am pornit în decembrie 1989 un proces de reconstructie. De atunci a trecut aproape un sfert de veac si suntem departe de a fi multumiti de ceea ce s-a întâmplat, de starea noastra de astazi si mai cu seama de noi însine. Noi nu prea mai suntem noi! Am avut o buna baza de pornire în acest început de drum nou, dar n-a mai fiintat entuziasmul pe care l-a avut generatia celor care, dupa Primul Razboi Mondial, au rezidit România, la care se adaugasera noile provincii, devenind astfel o tara în care se strânsese întreaga natiune româna.
Greutatile au fost atunci foarte mari, aparent insurmontabile, dar românii au fost în stare sa demonstreze, în cursul a mai putin de doua decenii, ca desavârsirea unificarii statale era fireasca, necesara si deplin posibila. A avut loc unficarea legislativa si administrativa, iar România a devenit într-adevar un stat institutional unitar. Înfruntând greutatile economice cauzate de razboi si de urmarile sale, ca si Marea criza din 1929, ne-am reluat cursul ascendent la mijlocul anilor treizeci. Fabricam automoare si vagoane excelente, avionul de vânatoatre IAR a fost capabil sa se întreaca în timpul razboiului cu avioanele Messerschmitt, eram înca cel de-al saselea producator de petrol al lumii, iar, pe plan cultural, carturarii si scriitorii nostri se situau pe o treapta înalta, cu nimic mai prejos decât cei ai altor state europene.
Generatia aceea, care a dat si atâtea jertfe pe câmpul de lupta, si-a facut pe deplin datoria. În bilant a intrat si cea mai de seama reforma agrara (sase milioane de hectare distribuite taranimii), introducerea votului universal si, în ansamblu, o reformare a societatii, în paralel cu reconstruirea statului în noii sai parametri.
În absenta unei cauze
Dar este cazul sa ne punem întrebarea ce am facut noi, cei carora le-a revenit misiunea sa realizeze din nou o opera de reconstructie, dupa 1989? Ceva s-a facut. Nu accept rationamentul ca totul a ramas la fel, ca nimic nu s-a schimbat! În realitate, s-a realizat câte ceva, mutatii au avut loc, dar în ansamblu procesul n-a mai repetat nici calitativ, nici cantitativ ceea ce s-a întâmplat în perioada interbelica, sau – pentru a lua alt exemplu –, în cele doua decenii urmatoare lui 24 ianuarie 1859. A lipsit un plan diriguitor prin care sa se actioneze neclintit într-o directie sigura, si au lipsit o vointa si o dorinta unanima. A dominat prea mult haosul, necinstea, si, mai ales, a lipsit un lucru esential: daruirea pentru o cauza!
Ne-am purtat ca niste pasari scapate din colivie, care încotro într-o goana nebuna a libertatii – ceea ce era si bine, si explicabil –, dar am uitat si nimeni nu ne-a amintit, ba chiar dimpotriva, ca nu eram doar darâmatorii unei orânduiri, ci aveam datoria fireasca a reconstructiei constiente, dorite si harnice. Nimeni nu ne-a atras atentia în suficienta masura asupra datoriei pe care o aveam sa nu ne gândim numai la noi. Putini au fost aceia care au gândit si au facut altfel în acest proces de zidire. Fiecare a fost preocupat prea mult de propria împlinire, de propria reconstructie a vietii, fara a avea simtamântul necesar si firesc al apartenentei noastre la un tot, la o natiune, si al datoriilor pe care le are fiecare cetatean fata de tara sa.
Am aruncat hainele de pe noi, ne-am despartit de o orânduire pe care am dorit-o înlaturata, dar ne-a preocupat prea putin ceea ce urma sa aiba loc din punctul de vedere al reconstructiei generale. Am privit prea nepasatori cum necinstea s-a instalat, cum cei din afara au venit si au facut ceea ce ne revenea noua a face, luându-si, însa, firesc, „partea leului“, cum anumite lucruri se destramau inutil si fara a se pune altceva în loc. Reactia noastra a fost prea slaba sau chiar inutila. Visurile minunate de la mijlocul zilei de 22 decembrie 1989, neuitata atmosfera de fericire si fratie am lasat sa fie destramate.
Astazi, în ceasul al doisprezecelea, acest proces de reconstructie este mult mai dificil de realizat. Cu toate acestea, o putem face, daca vom întelege ca trebuie sa actionam ca cetateni constienti ai unei tari, preocupati nu numai de situatia noastra personala, ci de cea de ansamblu. Trebuie sa ne regasim solidaritatea si mai ales sa retrezim în noi simtamintele înalte ale dragostei de patrie, dorinta ca România sa depaseasca situatiile nefericite si ca ea, si în primul rând cetatenii ei!, sa se dovedeasca capabili de a se afirma si de a continua ceea ce nedrept ni s-a luat cu trei sferturi de veac în urma, când tara noastra a fost scoasa de la locul firesc pe care-l ocupa pe continent si în lume. Loc pe care, din pacate, înca nu l-a recâstigat!
Autor: DAN BERINDEIApărut în nr. 376