Sari la conținut
Autor: VIRGIL STEFAN NITULESCU
Apărut în nr. 286

Reconstructia: primii pasi

    Spuneam acum câteva saptamâni ca muzeul românesc a inceput sa fie reconstruit, institutional, acum 20 de ani, dupa mai multe decenii de instrainare fata de propria sa cauza. Reconstructia a pornit gradual si a inceput cu problemele stringente pentru muzeografi, nu cu cele importante pentru public. Practic, primii cinci ani de dupa 1989, au fost consumati, ca in mai toate cazurile, in România, cu organizarea de structuri asociative dintre cele mai diverse, cu impartiri si reimpartiri administrative, cu atribuiri si reatribuiri de patrimoniu muzeal si cu dezbateri interminabile despre legislatie.

    Au fost ani in care cei mai indrazneti dintre directorii (vechi sau noi) ai muzeelor din România au obtinut cel mai mult: recunoasterea importantei institutiei, salarii mai mari, patrimoniu mai bogat, promisiuni de investitii. Dar au fost ani in care câtiva dintre ei au si inteles ca nimic nu se poate pastra, daca nu este câstigat publicul. Or, publicul era foarte greu de (re)câstigat. In frenezia primilor ani de libertate, chiar si impatimitii muzeelor preferau alte locuri decât linistea salilor „noastre“ de expozitii, pe care, oricum, le stiau de multa vreme: strada – ca loc al demonstratiilor si revendicarilor –, camera cu televizorul – in care se putea sta, din nou, pâna spre dimineata -, dar si strainatatea, cu mirajul magazinelor si muzeelor ei. Ocupati cu problemele lor, adultii (profesori si parinti, deopotriva) au pierdut din vedere ca vizitarea muzeelor este o indeletnicire care se deprinde din copilarie. Apatia lor a fost, cel mai adesea, bine primita de insisi muzeografii, satui de ghidajele facute, ani la rând, in fata miilor de copii „adusi cu scoala“ la muzeu. In acei ani, din pacate, muzeele românesti au pierdut un public pe care abia acum se chinuie sa il recâstige: este vorba despre cei aflati atunci pe bancile gimnaziilor si liceelor. Acel public, aflat acum la vârste cuprinse cam intre 30 si 35 de ani, este cel care calca in anii din urma cel mai rar prin muzeele tarii. Este un public ce a ramas doar la stadiul de… potential, tocmai pentru ca a fost privat de educatia muzeala pe care o primisera generatiile de dinainte.
    Schimbarea propriu-zisa a muzeelor, vizibila si pentru public, a inceput cu muzeele de arta, etnografie, stiinte naturale si tehnice, pentru ca ele erau cel mai putin afectate de indoctrinarea comunista, astfel incât reorganizarea expozitiilor a fost mai usoara, in toate aceste cazuri. Balastul cel mai greu atârna, insa, nu doar sub forma sutelor de citate atribuite lui Ceausescu, ci prin intreaga conceptie tematica, in salile muzeelor de istorie – in mod evident, cel mai grav mutilate de „viziunea“ ceausista asupra patrimoniului cultural. Desigur, prima schimbare a fost facuta in primele zile de dupa prabusirea regimului comunist: in vreme ce expozitia cu darurile primite de cuplul prezidential, de la Muzeul National de Istorie, numita pe scurt „omagiala“ (numele utilizat de muzeografi, cu referire la ea, era insa… onagiala), a fost, pur si simplu, inchisa; in toate celelalte muzee, mai intâi a fost eliminat numele dictatorului, fara a se renunta si la citate. Astfel, textele ceausiste au putut fi citite, in unele cazuri, pâna prin 1997, chiar daca numele (sters) al autorului prezumat putea fi vazut in umbra lasata de literele din plastic pe catifeaua sau pânza rosie de lânga vitrine. Expozitiile de istorie au fost reorganizate, incet-incet, dupa cât i-au lasat pe muzeografi ideile si bugetele, unele dintre ele ramânând fara expozitii permanente pâna in ziua de astazi. Desigur, cazul cel mai notoriu este chiar al celui mai important muzeu de istorie al tarii, Muzeul National, unde, in pofida unor nenumarate discutii despre cum va sa arate viitoarea expozitie permanenta a Muzeului, aceasta nu este nici pâna astazi  nici macar proiectata, desi cauzele tin aici de cu totul alte probleme, legate de conflictul intre firma care consolideaza cladirea si minister.
    Dar nu era vorba numai despre expozitiile permanente. Muzeele trebuiau sa isi schimbe intreaga abordare fata de public, sa il trateze ca pe adevaratul destinatar al programelor sale, sa ii dedice o mare parte din timpul si energia cheltuite de specialistii sai.
    Avantajate de profilul tematic suficient de „neutru“, dar si de o garnitura de directori cu talente manageriale de exceptie, muzeele de etnografie (mai ales cele cu expunere in aer liber) au fost primele care s-au adaptat noului mediu concurential (expresia nu este deloc gratuita, pentru ca, din 1990 incoace, a inceput sa fie vorba despre o adevarata concurenta culturala!). Asa cum am spus, muzeele sunt facute de oameni. Si oamenii care s-au aflat atunci, intre 1990-1991, la conducerea muzeelor de etnografie sunt cei care au reusit sa intoarca muzeele la menirea lor, catre public: Horia Bernea (la Muzeul Taranului), Corneliu Bucur (la Muzeul Astra), Razvan Ciuca (la Muzeul Agriculturii), Ioan Godea (la Muzeul Satului), Tiberiu Graur (la Muzeul Etnografic al Transilvaniei), Mihai Dancus (la Muzeul Maramuresului) si altii ca ei au reusit, fiecare in felul sau, sa aduca publicul inapoi, in muzeele pe care le conduceau sau/si pe care le-au (re)infiintat si (re)inventat. Am spus „in felul sau“, pentru ca ideile lor erau diferite, viziunile lor despre cum trebuiau sa se prezinte muzeele lor erau originale sau, cel putin, dedicate unui anumit segment de public. Fara discutie, Horia Bernea a reusit sa surprinda, prin ceea ce a initiat la „MTR“ (dupa cum, foarte repede, a ajuns sa fie identificat muzeul) pe mai toata lumea, specialisti si nespecialisti, deopotriva. Ideilor si efortului sau le voi dedica mai multa atentie, intr-un alt articol.
    Ce au facut, de fapt, toti acesti oameni? Au inteles, inaintea altora ca, desigur, importante sunt si legile, si organizarea, si salariile si asociatiile. Dar nimic nu are rost daca publicului nu ii este prezentat patrimoniul, in toata splendoarea sa. Splendoare am spus, si nu gresesc, pentru ca fiecare obiect este unic si asemenea trebuie sa fie si muzeele: fiecare trebuie sa fie usor identificat printre toate celelalte si fiecare trebuie sa gaseasca acea cale catre public pentru a fi admirat. Cu alte cuvinte, prima „generatie“ de manageri (inca nu se utiliza, pe atunci, acest termen) de muzeu a fost (cu deosebire, in cazul muzeelor de etnografie) compusa din cei care au dat un inteles palpabil specificului local si care, mai ales, s-au straduit sa creeze. Spre norocul lor si al nostru, acest lucru a devenit, atunci, posibil.