Vrâncean fiind – si iesean de o jumatate de secol –, Ardealul este provincia care îmi da sentimentul ca sunt român întreg. Nu vreau sa devin patetic, dar cred ca fara Ardeal noi românii nu am mai merita sa contam în istorie ca natiune. Ar fi, cu vorba lui Blaga, un boicot al propriei noastre istorii. Ceea ce ne-ar descalifica si ne-ar deligitima pentru totdeauna. Ardealul nu e doar geografie, istorie, cultura, existenta tragica, Horea, Ioan Inochentie Micu-Klein, Avram Iancu, Slavici, Goga, Rebreanu, Blaga si atâtia alti „pazitori ai solului vesnic“, cum zicea Calinescu. Ardealul este toate acestea si mult mai mult. Este inima, este sufletul românismului. Iata-l pe N. Steinhardt fascinat de lumina inconfundabila a unei dimineti în spatiul cosmic si moral al Ardealului, acel tarâm unde – noteaza el în „Jurnalul fericirii“ – „au fost dureri si au cântat pasari triste, dar n-au ramas urme de mâl turcesc, nimic levantin, hâd, desucheat, care sa aduca aminte de mistocari, de giamparale, de chirpici, de isarlâc… La ora matinala totul e înca proaspat si neîntinat, totul pare mai vast, mai pur, mai pus la punct, mai integrat în civilizatie si în Mitteleuropa. Românismul cu fata spre apus, cu asezari rurale unde precumpaneste piatra, cu stiinta îndaratniciei de a dura în demnitate. Analecte, thesaure, chrestomatii, Petru Rares, Aurel C.Popovici… Fiori de patriotism, în vreme ce, solemn si negrabit, punctual si tantos, ca tot peisajul, se ridica un soare de pe acum matur, cu pântec de domn notar“.
Aproape tot ce intra sub ochiul si sub pana monahului de la Rohia este nu numai reflectie si subiect de reflectie, ci si literatura: fie ca e vorba de o fiinta umana ori de un peisaj din natura, de mediul concentrationar sau de pacea si linistea unei strazi din Bucurestiul interbelic, într-o dupa-amiaza de vara; de o reuniune prieteneasca încarcata de spiritualitate a unor intelectuali; de o gara ori de o manastire unde timpul are alt ritm si alt sunet decât cel din care vii apasat de bunele si relele omenesti; de un eveniment, o figura istorica sau o capodopera a artei universale, precum „Chemarea Sfântului Matei“ a lui Caravaggio, ce nareaza un tulburator eveniment biblic, sau de un vis într-o noapte la Jilava transfigurat într-un poem în proza de o rascolitoare metafizica, amintind de marii poeti mistici ai lumii: „Ma «trezesc» în plin vis. Sunt cuprins într-o lumina cu desavârsire alba si stralucitoare, ce ma înconjoara din toate partile. Am senzatia ca ma aflu asa de mai mult timp însa ca abia acum realizez situatia. Dintr-odata stiu si înteleg ce e lumina aceasta, ca e lumina Taborului si, fara sa aud cuvinte, pricep ca domnul îmi spune: Eu sunt. Lumina nu numai ca ma înconjoara, ma si poarta, ma leagana, ma copleseste. O fericire nespusa ma ia întreg în stapânire. si creste din clipa în clipa; se revarsa asupra-mi în valuri din ce în ce mai mari, mai irezistibile. Din toate partile lumina si fericirea scânteiaza, pulseaza si nu-mi dau ragaz sa rasuflu. Din fiecare percepere a unei încântari supreme ele fac în clipa urmatoare neant si nimicnicie si-mi deschid noi praguri unde totul este neasemuit mai luminos si mai ametitor. Dupa un popas de o clipa valurile de lumina si de fericire se pun serios pe treaba, cu nadejde si temei, si se pornesc a ma desfiinta, a nu lasa nimic din mine si a ma contopi cu desavârsire în neaua aceea care acum trece prin toate culorile curcubeului, e rosietica, e albastruie, e azurie, e de un verde aproape imperceptibil, spre a redeveni iar alba, de un alb nou, greu, consistent care apoi se destrama si se preface într-un fel de nesfârsita pulbere luminoasa. Eu sunt, repeta fara cuvinte vocea; si nu mai cunosc nimic altceva decât fericirea care – în sfârsit – nu se mai înversuneaza asupra-mi, dar nu înceteaza totusi de a se dezvalui mereu alta, mai nebanuit de intensa, mai alb luminoasa. Încetez de a fi, ma pierd în lumina“.
Acest film oniric al unei ascensiuni în mai multe trepte catre marea revelatie, catre mântuire motiveaza, el singur, pe deplin insolitul titlu al unei scrieri fermecatoare, complexe si aproape imposibil de prins într-o formula definitorie. S-a spus ca „nimeni (ca N. Steinhardt – nota mea) nu a mai privit închisoarea ca o mântuire“ (N. Manolescu). E adevarat, cel putin la noi este si din acest punct de vedere singulara. În alte culturi, cea rusa de pilda, sunt destule cazuri oarecum asemanatoare. Soljenitîn, si el un spirit eminamente religios, privea închisoarea ca pe un dar: „Binecuvântata fii, închisoare, pentru ca ai venit în viata mea!“. O binecuvântare ce venea si din perspectiva scriitorului, nu numai a omului moral. De altfel, daca citim cu atentie memoriile primei sale sotii, care i-a stat alaturi înca din adolescenta si pâna la expulzarea din Uniunea Sovietica a celui ce dezvaluise lumii imaginea terifianta a gulagului, observam ca experienta recluziunii era privita de Soljenitîn mai ales ca un catalizator puternic al vocatiei sale de scriitor. Cu alte cuvinte, Soljenitîn era constient de faptul ca nu ar fi devenit scriitorul care este fara aceasta experienta si, în ultima instanta, fara tema lagarului. O tema, asa-zicând, traita dramatic.
Tot Nicolae Manolescu scrie în a sa „Istorie critica…“, referitor la „Jurnalul Fericirii“, ca Steinhardt „n-are spaima revenirilor, e mai degraba insistent decât seducator, dar nu neaparat fiindca ar urmari sa provoace convingeri ori macar adeziuni, ci fiindca e un predicator înnascut“. E adevarat. Totusi la lectura noii variante (a treia) a Jurnalului, Steinhardt mi se pare de-a dreptul seducator nu numai prin nervul ideatic, cu sintagma aceluiasi critic, si prin metafizica, ci si prin scriitura, cea mai importanta carte a sa ilustrând un mare talent de scriitor, de portretist, de memorialist, de narator, ca în aceasta secventa, deja amintita în treacat, ce îmi evoca stilul romanelor de tip balzacian sau calinescian: „Revad, în strada Armeneasca, o dupa-amiaza de iunie (pe atunci verile începeau devreme, erau fierbinti si durau pâna spre sfârsitul lui septembrie, la deschiderea anului scolar. Nu se grabeau; s-ar fi zis ca anotimpurile, având fiecare ritmul si domnia sa, nu se stinghereau între ele si nu-si calcau hotarele). E, asadar o dupa-amiaza calda, toropita si pe strada nu trece nici tipenie de om. Eu stau în gradina, ascuns de pomi, si vad cum în fata casei doamnei Boerescu se opreste o caruta. Surugiul se da jos si suna îndelung la poarta. O jupâneasa si un om de serviciu aduc o multime de cufere, geamantane, saci, cutii de palarii, valize, pachete si boccele pe care le încarca toate pâna ce vehiculul se umple de tot. Bagajele sunt asezate frumos si proptite cu grija de laturele carutei care porneste spre gara pe drumul lung, în sudul strazii./ Dupa mai bine de un ceas, când începe a se simti ceva din racoarea serii, apare tot în fata casei de peste drum o prea frumoasa trasura, cu roti de cauciuc gros si mânata de un vizitiu muscal. Trasura, caii si birjarul stralucesc de curatenie. Doamna Boerescu si domnisoara Florescu, îmbracate în rochii de matase (ori asa mi se pare mie) gri, prinse pe talie, purtând palarii cu boruri late si voaleta de culoare mov, se urca în trasura. Toti servitorii casei le-au însotit pâna la poarta. Jupâneasa si omul de serviciu aduc saculete; le instaleaza cu mare bagare de seama si dichis în jurul posetelor, si ele plasate deferent alaturi de stapânele lor. Dupa ce totul orânduit, birjarul pocneste festiv din bici, luând-o spre gara pe calea scurta, adica pe bulevard. Strada a ramas pustie, cufundata în tacere, în caldura, în taina ferestrelor închise si a jaluzelelor trase. Încetisor de tot, se porneste a sufla – aproape imperceptibil – o adiere de vânt blând“.
Asemenea pagini – si nu sunt deloc putine – fac din „Jurnalul fericirii“ o opera literara de manual.