Ray Loriga, Cazuti din cer, traducere de Florin Galis, Bucuresti, Editura Curtea Veche, 2010
Nascut în 1967, la Madrid, privit, înca de la debutul cu romanul „Lo peor de todo“ (1992), drept reprezentantul prin excelenta al unei noi generatii de scriitori spanioli si afirmat, apoi, si în calitate de regizor ori de scenarist (realizeaza, împreuna cu Pedro Almodóvar, filmul „Carne trémula“ si îsi adapteaza el însusi pentru marele ecran unele dintre scrieri), Ray Loriga este autorul câtorva romane care socheaza conventiile sociale (si de lectura!) ale deceniilor trecute, iar acest fapt este evident de la „Heroes“ (1993), „Días extraños“ (1994) si pâna la „Tokio ya no nos quiere“ (1999). Tânarul scriitor este considerat, tocmai de aceea, nu doar unul dintre cei mai cititi autori contemporani din Spania, ci si „un adevarat star rock al literaturii europene“ sau chiar purtatorul de cuvânt al unei întregi noi generatii.
Romanul sau „Cazuti din cer“ („Caídos del cielo“), publicat în anul 1995, ajunge rapid la o imensa celebritate, cu atât mai mult cu cât, în scurta vreme (1997), acesta este ecranizat, iar pelicula, intitulata „La pistola de mi hermano“, e regizata de însusi Loriga. Atât cartea, cât si filmul accentueaza preocuparile esentiale ale autorului, si anume evidentierea destinului crud al fiintei umane în mijlocul unei societati de consum preocupate exclusiv de interesele financiare si (mai cu seama!) întotdeauna gata sa creada tot ceea ce televiziunile – gata mereu sa transmita în direct – prezinta drept adevar. Existenta omeneasca tinde sa se transforme, astfel, într-un spectacol pentru uzul celorlalti, al telespectatorilor si al cititorilor tabloidelor, iar viata însasi devine, cumva, mediata, veridicitatea sa fiind data, în aparenta, de trairea indirecta, de fascinatia oamenilor pentru imagini si reprezentari jurnalistice. Pelicula din 1997 urmeaza, în principiu, textul cartii, de aceea romanul lui Ray Loriga a si fost comparat de unii exegeti cu o veritabila adaptare (translatie la nivelul literaturii) a unui excelent road-movie… Protagonistii sunt doi frati adolescenti, ale caror nume ne ramân necunoscute. Fratele mai mare are un pistol cu care ucide un agent de paza de la un magazin, iar apoi fuge de la locul faptei, furând o masina din parcarea aflata în apropiere, constatând abia apoi ca, pe bancheta din spate, se afla fiica proprietarului masinii – pe care o sechestreaza si împreuna cu care fuge vreme de trei zile de autoritati, încercând sa scape de consecintele faptelor sale, de urmaritori, de teama de el însusi, de ipocrizia generala. În cele din urma, politia îl împusca pe adolescentul rebel pe plaja unde acesta se adapostise, fata ajunge din nou la familia ei, iar fratele mai mic încearca, dupa ce toate aceste întâmplari se petrec, sa înteleaga sensul lor – si sa-si cunoasca, astfel, pentru prima data fratele. De ce nu, si pe el însusi…
Desigur, subiectul rezumat astfel distruge în mare masura farmecul cartii si îi anuleaza forta expresiva. Dar, cu siguranta, e clar unul dintre modelele la care Ray Loriga s-a raportat, si anume romanul „Pe drum“ al lui Jack Kerouac, „Cazuti din cer“ având chiar un epigraf preluat din maestrul recunoscut ca atare al Generatiei Beat: „Prefer sa fiu slabanog decât sa fiu celebru“. Numai ca, daca în versiunea pentru marele ecran accentul cade, asa cum e, de altfel, de asteptat, pe reactiile, starile si sentimentele fratelui mai mare si, implicit, pe un tip specific de cunoastere centrata pe demersul propriu al subiectului implicat, care se confrunta cu o anumita realitate, în roman cititorul ia act de toate întâmplarile prin intermediul fratelui mai mic, cel care devine vocea narativa a textului si din perspectiva caruia sunt analizate toate tragicele evenimente. În paranteza fie spus, acesta a fost motivul pentru care unii interpretau cele doua creatii, „Caídos del cielo“ si „La pistola de mi hermano“, ca fiind independente ca produse culturale, opera cinematografica având în roman doar rolul unui pretext sau, cel mult, al unui punct de plecare. Caci, spre deosebire de realitatea cinematografica, unde protagonistul era implicat în actiunile pe care le savârsea, în roman fratele mai mic este cel care încearca, post factum, sa descopere si sa înteleaga pâna la capat ce a determinat actiunile atât de violente si ce rol au avut, în toate acestea, pe de o parte, societatea privita în ansamblu, iar pe de alta, televiziunea, vazuta drept o coordonata esentiala a unei lumi a spectacolului (nu întotdeauna de buna calitate!) si a spectaculosului primitiv. Caci acesta e contextul în care un tânar încearca sa se înteleaga pe sine si, fara sa reuseasca în mijlocul unui univers preocupat doar de aparente, ajunge sa ucida si sa doreasca, apoi, de-a dreptul sa evadeze din lumea în care simtea ca nu mai e capabil sa traiasca. Dincolo de încercarea unor critici de a condamna atitudinea adolescentului rebel, pe temeiul ca acesta nu ar fi decât un criminal si un delincvent incorigibil – exegetii de felul acesta pierzând din vedere ca avem de-a face cu un text literar, iar nu cu o relatare din pagina de omoruri a vreunei publicatii obscure –, acesta ramâne un personaj literar care tinde sa scape analizelor schematice, câta vreme, desi ajunge sa ucida, protagonistul lui Ray Loriga nu e lipsit de umanitate, e fascinat de natura si îndragostit de mare, are nevoie de afectiune si nutreste idealuri care sunt, în fond, ale oricarui adolescent… Si-atunci de ce se pierde pe si de sine, de ce se înstraineaza de societate într-o asemenea masura, încât sa comita faptele pe care le comite? Cititorii cartii lui Loriga pot încerca (trebuie sa încerce) sa gaseasca un raspuns la aceasta întrebare si la multe altele, la capatul lecturii acestui text.
Însa demersul scriitorului se îndreapta si spre alte coordonate, el încercând sa clarifice de ce fratele mai mic îsi doreste atât de mult sa restabileasca – macar pentru sine – adevarul cu privire la actiunile care i-au îndoliat familia. Astfel, cautând putinii martori care vor sa-i raspunda sau care accepta sa-i vorbeasca, recitind relatarile din presa si recompunând din memorie ultimele zile pe care le petrecuse alaturi de fratele sau, el va ajunge sa abordeze una dintre preocuparile de seama ale specialistilor zilelor noastre în teoria comunicarii: si anume, sa evalueze cu luciditate diferentele imense între ceea ce este adevarat si ceea ce doar e clamat astfel. În fond, nimic altceva decât sa stabileasca linia de demarcatie între o imagine privilegiata (impusa de mijloacele de informare în masa) si adevar, între iluzie si realitate, între veridicitate si fictiunea creata pentru a satisface setea de senzational a unui public prea ocupat sau prea obosit pentru a mai si reflecta asupra reportajelor televizate servite mereu drept „adevar-adevarat“ al faptelor… Critica facuta societatii e, implicit, la fel de dura, caci, desi nu încearca sa descopere vinovatii, si cu atât mai putin tapii ispasitori ai tragicelor întâmplari, fratele mai mic reuseste sa smulga mastile care nici macar nu sunt întotdeauna extrem de frumoase de pe chipul actorilor sociali mereu la ordinea zilei… Vocea narativa din „Cazuti din cer“ intuieste si rosteste, finalmente, un dureros si necrutator rechizitoriu adresat tuturor celor din jur, caci pericolul caruia un adolescent rebel si derutat nu a mai stiut cum sa-i faca fata a fost acela al anularii cunoasterii reale si al adoptarii punctului de vedere al celorlalti, pe temeiul ca, daca lumea spune ceva, atunci înseamna ca acel ceva trebuie sa fie si adevarat. De aici tensiunile care, la un moment dat, îl afecteaza atât de tare, încât ajunge sa comita violentele de care nimeni nu l-ar fi crezut în stare. Societatea spectacolului televizat functioneaza, însa, si dupa moartea vinovatului – caruia i se neaga din capul locului orice prezumtie de nevinovatie. Astfel, pentru a se realiza interviurile (si ele transmise tot în direct) cu familia sa, mama trebuie sa poarte anumite haine, fratelui mai mic i se cere sa joace un anumit rol fara a se abate de la regulile impuse, ba pâna si vechile fotografii de familie sunt trucate – sau, dupa caz, modificate: poza facuta cu ani în urma copiilor de bunica lor e în asa fel „procesata“ de specialistii în comunicare si imagine, încât pe ecran se va vedea doar o parte din ea, adica doar aceea în care apare „criminalul“, fratele mai mic fiind exclus, pentru ca, în acest fel, publicul telespectator sa-l perceapa pe „subiect“ ca pe un monstru, incapabil (ori chiar nedemn) de a fi asezat alaturi de o alta fiinta umana: „Au aratat poza lui la televizor. Era o fotografie în care eram amândoi. La televizor nu apaream eu. Aparea doar el. Ma scosesera din poza“.
Televiziunea este, practic, demascata în acest fel si acuzata a fi reprezentanta prin excelenta a falsificarii adevarului în functie de necesitati, singurul zeu în fata caruia realizatorii de emisiuni în direct se mai închina în zilele noastre fiind, desigur, rating-ul… Reporterii încearca sa impuna, pe sticla, un singur adevar: nu cel al perceptiei lor, ci acela menit a le mari, eventual, salariile sau a prinde în mreje mai multi spectatori indusi în eroare de viata care, din ce în ce mai des, „bate filmul“. Comunicarea în direct este, practic, mereu luata drept adevar, dar acesta, transmis prin intermediul unor imagini trunchiate (atunci când nu sunt trucate cu totul!) se dovedeste, daca e privit cu un pic mai multa atentie, a nu fi altceva decât minciuna grosolana. Caci „teribilul criminal“, asa cum i se spune, „monstrul adolescent“, nu e nici homosexual, nici hot, nici violator, nici autist – toate atributele acestea aparând, în anumite momente ale transmisiunilor televizate, drept adevaruri menite a ajuta publicul sa-l cunoasca si, desigur, sa se fereasca de el. Numai ca fratele mai mic, în ciuda aparentei sale lipse de experienta, e singurul capabil sa vorbeasca despre asasinatele comise ca despre niste fapte complexe si care marcheaza o serie de conflicte si tensiuni determinate de însusi mecanismul social si de modul în care opinia publica ajunge sa actioneze uneori tocmai împotriva celui aflat în dificultate, chiar si atunci când se clameaza ca i se vrea doar binele – poate mai ales atunci. Televiziunea este, fara îndoiala, atotputernica în epoca prezenta, ea cunoaste realitatea si toate mecanismele sale chiar înainte ca acestea sa se manifeste în vreun fel si creeaza, în goana dupa senzational, propriul adevar, cel mai adesea aflat la foarte mare distanta de acela al faptelor. Realitatea oferita ca atare publicului captiv în fata micilor ecrane nu are legatura cu conceptul de adevar, însa acesta e, desigur, doar un amanunt pe care oamenii îl ignora cel mai adesea, fiind mai comod sa nu meditezi la ceea ce te pune prea mult pe gânduri.