Război liberal

Crezi că e pace? Nu, nu e. Nu auzi lătratul mitralierelor, nu simţi miros de sulf şi pucioasă, nu vezi ruine în jurul tău. E adevărat, slavă Domnului! Dar pace nu este. Războiul a fost mult timp o soluţie pe care un stat o avea la dispoziţie pentru a-şi ţine sub control populaţia pe cale de a creşte dincolo de limitele resurselor sale economice, un exces de omenime care-l stânjenea şi îngreuna şi care trebuia în acest fel extirpată. Doar ipocrizia i-a făcut pe conducători să nu vorbească despre câştigul reprezentat de „pierderile de vieţi omeneşti“ din rândul propriilor armii. Nimeni nu-şi doreşte să piardă un război dar pierderile suferite într-un război nu sunt niciodată atât de dureroase pe cât pretind unii belicoşi mai simţitori. Ele ajută o naţiune să nu fie sufocată de propria-i progenitură. Şi cum de cele mai multe ori omul a acţionat într-un mod extrem de frust, şi războaiele au urmărit eradicarea puietului uman excedentar, căci primii şi cei mai mulţi dintre cei mobilizaţi au fost dintotdeauna tinerii. Umanitatea a evoluat – mai ales după dezastrele celor două războaie mondiale – în sensul umanismului şi astfel nu mai avem, cel puţin deocamdată, până le vom uita de tot, conflagraţii atât de violente.
Cu toate acestea, în această tulbure vreme de pace se desfăşoară un război nevăzut, silenţios, „paşnic“ şi chiar mizericordios. Este războiul „luptei pentru supravieţuire“, darwinismul social impus de către liberalism peste tot în lume, inclusiv în România, ca doctrină de stat. Indiferent de „culoarea politică“ toate partidele aderă acum (mai ales de când cu prăbuşirea sistemelor socialiste care, chipurile, a dovedit falimentul socialismului) la principiile fundamentale ale liberalismului – iniţiativă, competiţie, autopromovare, intervenţia minimală a statului în reglarea bunăstării economice a individului şi a societăţii. (Nu e elocvent că susţinătorii statului minimal, ai statului neasistenţial promovează cu exaltare şi vehemenţă un singur fel de asistenţă „socială“: moartea asistată?) Fiecare pe pielea lui. Nu te descurci, nu ai bani, nu ai reuşit să-ţi găseşti o slujbă? Nu e nimic câtă vreme eşti liber. În acest caz liber să mori de foame, liber să-ţi declari falimentul, liber să-ţi legi o piatră sau o funie de gât. Vei fi privit cu aceeaşi răceală cu care în alte vremuri sergenţii îşi numărau cadavrele secerate într-o bătălie.
Rămân de fiecare dată înmărmurit când văd cum se cer donaţii pentru efectuarea unei operaţii „în străinătate“ câte unui copil lovit de o năprasnică boală. Şi dacă nu adună acei bani? Dacă cheta, colecta publică nu dă nici un rezultat, atunci…? Atunci acel copil va muri – sub privirea câinoasă a statului de esenţă liberală, dar şi a sufletelor noastre din ce în ce mai cinice, din ce în ce mai liberale… Lupta pentru supravieţuire îşi cere tributul. Cei mai bine adaptaţi, cei mai bine dotaţi, cei mai bine plasaţi – supravieţuiesc, iar cei mai năpăstuiţi, mai slabi, mai bolnavi trebuie să piară. Asta e politica firii, viziunea liberală a a naturii – deci trebuie să ne plecăm în faţa ei. Cine se descurcă trăieşte, cine nu, piere!
Partea bună a acestei stări de lucruri este că, în această junglă în continuă expansiune, omul a devenit o raritate, un exotism absolut. Căutătorii de aur sunt mult mai norocoşi decât căutătorii de oameni, iar dacă Diogene ne-ar putea vedea, din butoiul lui antic, în ce penurie trăim astăzi ar avea mult mai puţine motive de nefericire. „Resursa umană“ – cum se spune – a devenit atât de secătuită încât e de sute de ori mai probabil să te împiedici de diamante şi să-ţi spargi capul într-o piatră preţioasă decât să pui mâna pe vreun om.  De aceea aş propune economiştilor noştri ca – exclusiv din punctul de vedere al rarităţii lor, căci din toate celelalte puncte de vedere sunt complet inutili – să folosească oamenii ca pe o valoare de referinţă, ca pe o acoperire a banilor pe care-i emit, ca pe o ciudăţenie plăcută, ca pe un suprem lux pe care natura în nesăbuita ei productivitate îl mai lasă să apară din când în când.