Raspuns lui Sorin Preda (I)

Prozatorul Sorin Preda, nepotul lui Marin Preda, pregateste o carte de convorbiri/ interviuri despre autorul „Morometilor“, gândindu-se, probabil, ca peste câteva zile se vor implini 30 de ani de la disparitia lui. Mi-a pus si mie câteva intrebari despre omul Marin Preda, acela pe care generatiile mai noi de cititori nu-l cunosc sau il cunosc numai din relatarile facute de adversarii sai (in culori, se intelege, negative). Cum arata Marin Preda?, ma chestioneaza interlocutorul meu, ca si când el, personal, nu l-ar fi intâlnit niciodata. Accept provocarea si ii raspund: Marin Preda nu era  mare, dar nici mic de stat, nu voinic, nu voluminos, dar nici slab la trup; cu mersul domol, lasând impresia ca nu se grabeste niciodata; cu parul rarit – când l-am cunoscut eu prin anii ’60 – pe care il aranja meticulos atunci când intâlnea o oglinda (de pilda, la intrarea de la restaurantul „Capsa“); cu ochii ageri, taiosi, ascunsi sub eternii ochelari cu lentile groase; privirea lui era scurta si penetranta, lasând impresia ca transeaza rapid, de pilda: sa vada cât cântareste omul din fata lui, daca merita sau nu sa continue sa stea de vorba cu el; nu l-am vazut niciodata uitându-se mult timp la un interlocutor, mai degraba ii evita privirea, vorbea cu el adresându-se, parca, altcuiva… Era, in felul lui, un om rusinos, timid, politicos (indeosebi cu femeile); numai atunci când il jignea cineva (si erau destui care-i purtau sâmbetele!) devenea necrutator, adica ii spunea agresorului câteva propozitii dure si apoi ii intorcea spatele. Uneori, pentru ani in sir sau chiar pentru totdeauna.
Revin la portretul pe care incerc acum sa-l reconstitui din memorie: mergea, repet, incet pe strada, fara sa fie atent la cei din jur; nu voia sa atraga atentia, desi, probabil, multi il cunosteau din cartile de scoala sau de pe coperta cartilor sale. Daca il aborda cineva, se oprea, discuta putin cu el si pleca repede. Nu se grabea, repet, dar nici nu-i placea sa-si piarda timpul, asa, ca Mitica, simbolul trancanelii valahe, modelul (simpatic, de altfel) al lumii noastre târgovete de la Sud. Pe adevaratul Marin Preda il intâlneai si-l cunosteai nu in public, ci in intimitate (in relativa intimitate, pentru ca Marin Preda era un om secret, anumite lucruri le pastra numai pentru el, nu-i placea sa-si puna, cum se zice, sufletul pe masa, sa faca multe confidente; rareori dezvaluia ceva si totdeauna numai pe jumatate), când luai cu el, de pilda, un prânz la Capsa sau te invita la o plimbare la „Lacuri“, adica in Herastrau. Atunci scriitorul acesta cu spiritul concentrat asupra lui insusi devenea volubil, amical, povestea istorii amuzante si asculta cu mare pofta istorii vesele. Statea de vorba cu oamenii simpli (de pilda, cu paznicii de la Mogosoaia sau cu soferii de taxi) si asculta de la ei fel de fel de intâmplari din viata lor… Preda era un om sincer, direct, nu-i placeau „oamenii de vorbe“, palavragii… Era foarte atent la comedia umana si nu incuraja, când era vorba de literatura, pe „facatorii de cuvinte“, cum le-a zis el odata… „Domnule – imi amintesc ca i-a spus unui tip (un scriitor) in timpul unui prânz la Capsa – domnule, Dumneata stii ca eu sunt un om serios?!“. Individul povestea fel de fel de lucruri neinteresante, râdea singur de ceea ce spune, fara sa-si dea seama ca Preda, care isi consuma in liniste portia de sarmale, nu avea chef deloc de sporovaiala individului din fata lui.
Folosesc inadins termenul de sporovaiala pentru ca Marin Preda il utiliza des când era vorba sa numeasca un discurs oral haotic, inconsistent, fara haz si, fatal, plicticos. Si cum individul citat mai sus n-a inteles sensul propozitiei lui Preda, a inceput, intr-un stil si mai accelerat, sporovaiala lui… Preda, vizibil iritat, l-a lasat ce l-a lasat si, intorcându-se spre mine (am uitat sa spun ca eram de fata), mi-a zis ca si când individul caruia nu-i tacea gura se evaporase: „Domnule Eugen Simion, sunt pe lumea aceasta unii indivizi nesarati care vorbesc tot timpul, si nu spun nimic. Asculta la mine: fereste-te de ei, ocoleste-i, iti manânca timpul, nu-i invita niciodata la masa pentru ca te impiedica sa manânci in liniste, de pilda, portia de sarmale gustoase… Iti mai spun o data: fereste-te de ei“… Dupa aceasta lectie de pedagogie, Preda s-a intors calm la sarmalele lui. Individul sporovaitor a mai stat câteva minute si, cerându-si scuze ca ne paraseste, având de rezolvat o problema urgenta in alta parte, s-a sculat si a plecat… Preda si-a schimbat rapid starea de spirit si a inceput sa comenteze cu umor atitudinea confratelui care pâna atunci il agasase cu frazele lui goale… Din astfel de intâmplari i-a iesit lui Preda reputatia ca este un om dificil, nepoliticos, necivilizat, chiar „scârbos“, cum i-a zis odata un poet din aceeasi generatie (Doinas). Am alta impresie despre omul acesta putin sociabil in public si foarte sociabil, amical, fermecator intr-o discutie particulara.
*
Avea, dupa mine, un singur cusur: intârzia când iti dadea o intâlnire. Uneori intârzia o ora sau chiar o ora jumatate. Luam masa deseori cu el (intre 1974-1980) la „Capsa“. Ii placea acest restaurant (pentru bucataria excelenta si, desigur, pentru legenda lui), il cunosteau chelnerii, vestitul Papacostea (seful lor, sever cu alti clienti, se purta atent cu acest scriitor dificil), in fine, Preda considera „Capsa“, am avut totdeauna impresia, un ultim simbol de noblete artistica intr-un oras proletarizat… Eram, atunci, tânar conferentiar universitar cu venituri modeste, dupa buget, ma intelegeti. Locuiam la marginea orasului (in Balta Alba), in fine, tocmai ma intorsesem din Franta cu gustul culinar subtiat de bucataria pariziana… Preda ma invita, zic, la „Capsa“ si, dupa ce sosea cu intârzierea de rigoare, punea invariabil aceeasi intrebare: „ei, ce luam, azi, Domnule Eugen Simion, ce avem?“ – dupa care se adâncea in lectura listei de bucate. O consulta atent (era aceeasi, in fiecare zi) si la urma comanda ceea ce stia dinainte. Mânca totdeauna cu pofta, consulta lista de vinuri, cerea ca sticla sa fie desfacuta in fata lui, in fine, la sfârsit cerea un pahar de coniac frantuzesc (coniacul trebuia desfacut in aceleasi conditii ca si vinul, cu mentiunea ca „dopul sa pârâie“). Daca nu pârâia, insemna ca bautura era suspecta… Plata consumatiei se facea, se intelege, totdeauna nemteste…
Daca era seara si Preda nu se grabea, urma o lunga si agreabila conversatie. Un om serios, cu o ironie fina si inteligenta, un judecator drept al comediei umane, in fine, un spirit profund iesea atunci la suprafata… Pe acest Preda l-am iubit spiritualiceste si de el imi aduc aminte, azi, dupa 30 de ani de când a disparut (la nici 58 de ani) in conditii inca misterioase. Pe acesta incerc sa-l apar, când pot si cât pot, de atacurile confratilor care nu stiu de ce (stiu, dar n-am niciun chef sa vorbesc acum de acest fapt) il iubesc cu o ura atât de profunda si asa de persistenta. Când ma gândesc la Preda, nu gândesc, evident, intâi la cartile lui si ma gândesc, inevitabil, si la omul care m-a onorat cu prietenia lui. Am scris odata: merita sa fii critic literar intr-o literatura in care exista Marin Preda. N-a fost si nu este singura mea ratiune de a fi critic literar, dar ramâne una principala.
*
M-am intrebat mereu si ma intreb si azi: de ce-l urasc unii atât de amarnic si asa de aberant pe Marin Preda (printre ei si câtiva prozatori de renume). Din doua motive, cred: 1) pentru ca se tem (inca se tem!) de talentul lui puternic si au din aceasta pricina un complex: complexul Preda, ceea ce inseamna: complexul unui prag ce nu poate fi trecut si 2) pentru ca Preda a venit din lumea taraneasca si nu s-a lepadat niciodata de valorile acestei clase vechi, cu un cod de existenta si o morala specifica; valori clasice, stabilizatoare, morala in esenta crestina, in nuanta taraneasca). Asa deduc, de pilda, din infinitele si nesaratele articole ale Dlui Alexandru George… Dupa el, culpa majora a prozatorului Marin Preda este ca s-a nascut intr-o casa taraneasca, nu intr-un palat sau intr-o biblioteca… Abandonez tema. E prea absurda si prea de tot ridicola. In spatele ei se manifesta un snobism de tate de mahala si o morala de incurabili ratati.