Constantin Cojocaru in dialog cu Cristina Rusiecki
Cristina Rusiecki: Aveti o colectie impresionanta de premii si nominalizari. Ati fost nominalizat la Premiul UNITER pentru cel mai bun actor in rol secundar, pentru Istvan, din „joy.megaJoy“ in 2007. Ati luat Premiul pentru cel mai bun rol feminin in spectacolele „Gaitele“ si „Cheek to Cheek“ la Festivalul de Teatru de la Piatra Neamt in 2005. De altfel, ati fost nominalizat si la Premiul UNITER pentru cel mai bun actor, pentru rolul Zoe, din „Gaitele“ in 2003. Dar nu despre premii as vrea eu sa vorbim, ci despre faptul ca sunteti, alaturi de Elena Popa, unul dintre actorii preferati ai regizorului Radu Afrim. Ati jucat, daca nu ma insel, in vreo sapte sau opt productii ale lui. Cum se explica, din punctul dumneavoastra de vedere, colaborarea atât de lunga cu el?
Constantin Cojocaru: Uite, mi-aduc aminte, de exemplu, ca in „Cheek to Cheek“ surpriza a fost totala. In primul rând, pentru ca trebuia sa cânt pentru prima oara in viata mea. Iar eu nu am pic de talent.
C.R.: Totusi, ati facut-o si pe asta…
C.C.: Intre timp am prins si o filosofie a cântarii pentru cel ce nu are ureche muzicala. Se poate cânta cu o singura conditie: sa fii actor. Imperfectiunea cântarii trebuie neaparat compensata si asa se naste expresia de scena a interpretului obligat sa isi pastreze puterea de sugestie si seductia. Mi-am facut o filosofie intreaga. Mi-am spus asa: pâna si vechii greci, când sculptau perfectiunea, luau ciocanelul la sfârsit si o ciobeau intr-un loc ca sa nu se mânie zeii. La mine e ciobita din start, urechea mea sufera din natura.
C.R.: Cu alte cuvinte, prin tehnica, pe scena, o gresala se poate transforma intr-un atu.
C.C.: Mi s-a intâmplat sa lucrez in Franta intr-un spectacol de o ora si jumatate, cu doua personaje, unde nu aveam nici un cuvânt de spus. Si e greu sa stai o ora si jumatate asa. Dar era un moment, cel mai duios, in care tot nu spuneam nimic, dar cântam. Tin minte ca de multe ori la spectacolul acesta, când veneam spre rampa, auzeam publicul spunând: „acum o sa vorbeasca“. Ma indreptam spre personajul partener care era cazut iar eu nu stiam ce sa fac sa-l scot din starea aia ingrozitoare. Si atunci ma apucam si ii cântam ceva total gresit. Dar intentia de a-l ajuta, chiar si asa, afon, dadea un efect foarte bun. Cântam un cântec celebru al lui Marlene Dietrich, „Johnny“. Il cântam deteriorat, ca pe o uitare. Ca si când ar cobora Gioconda din tablou. Noi in tablou o vedem perfecta, dar ea râde deteriorat, vorbeste deteriorat, de parca tot timpul acesta de sute de ani a deteriorat-o. Daca ar fi perfecta, imediat s-ar produce o tulburare intre ce am admirat si vom admira in continuare; dar când totul e viu, iese din pictura si devine un om… Ei, cam asta incercam acolo.
C.R.: Asadar, handicapul de a nu avea talent muzical se poate intoarce in favoarea actorului.
C.C.: Pâna la un punct. Neavând ureche muzicala, nu pot niciodata sa reiau tonul din alt spectacol sau pe cel din spectacolul de ieri. Nu inseamna sa rezolv spectacolul de azi cu tonul din spectacolul de ieri, dar e bine sa ai totusi un diapazon personal. Aceasta nu inseamna ca reiau tonul, ci doar ca registrul acela sonor este captusit cu ceva pe dinauntru. Captuseala poate exista, dar daca urechea ta sufera, nu ajungi la acelasi sunet. Ajungi la un altul valabil, care poate exprima bine incarcatura ta. Insa in teatru nu se face in sapte mii de feluri, se face exact in felul in care trebuie. Ei, si handicapul acesta mi-a creat mari probleme. Pâna la urma, cred ca s-a intors in favoarea mea. M-a obligat sa o iau de la capat cu pregatirea pentru rol, cu tot ceea ce inseamna sa intri in scena, nu sa refaci ce ai facut ieri. Nu ca e aceeasi bucata, dar spiritul acesta care nu-i pierdut are niste linii comune care se repeta din spectacol in spectacol, la punctele de sprijin. Eu trebuie sa o iau mereu de la capat. E un chin ingrozitor de dulce si aduce un avantaj extraordinar in teatru. La repetitii, dupa perioada de cautari, ajungem la ceva si acest ceva ramâne. Pe acest ceva, profesionist vorbind, trebuie sa-l gasesc de fiecare data. Pentru ca in teatru lucrezi ca un profesionist.
C.R.: Ati inteles din tinerete, chiar de la inceput, ca trebuie sa supliniti prin alte mijloace actoricesti neputinta de a relua exact tonul just?
C.C.: In tinerete am jucat roluri de eroi, cum ar fi Harap Alb si Romeo, in 1974, cel din urma in regia lui Silviu Purcarete. A fost un spectacol de scoala. Eu eram Romeo. Când am mai deschis putin ochii, stateam si ma gândeam ca viitorul va fi greu pentru mine. Cineva cu care vorbeam la Piatra Neamt, unde am fost angajat in primii ani, mi-a spus ca sunt cinic cu mine insumi. Cinism, cinism, dar era clar ca asa e. Mi-am dat seama ca dupa ce voi juca Harap Alb si Romeo si inca foarte multi utecisti tineri, nu voi putea, de fapt, juca Hamlet. Nu am stofa de erou in sensul acesta. Eu voi fi Hamlet imberbul si la treizeci, si la patruzeci de ani. Ce va urma? Când intram in scena, prima data se observau mai degraba defectele si de abia dupa aceea un anumit farmec. Am avut farmec intotdeauna, dar mai intâi se vedeau defectele. Aveam nevoie de trei-patru minute sa fac lumea sa uite de ele si sa intru dupa aceea la joc. Si atunci unde as fi ajuns? Sa joc marii eroi? Nu! Nu am stofa de „Batrânul si marea“.
C.R.: Si atunci ce ati facut?
C.C.: La treizeci de ani am plecat de la Piatra Neamt intr-un fel de intuitie disperata ca nu mai aveam viitor. Fratele meu imi spunea: apuca-te si tu de regie.
C.R.: Si iata cum ati ajuns la Bucuresti.
C.C.: Da, la Giulesti, unde timp de douazeci de ani, nu am jucat comedie deloc, pentru ca eroul meu utecist tânar si avântat nu avea nimic comic in el. Intre treizeci si cincizeci de ani am jucat toate rolurile mici posibile. A fost ca o alta parte a scolii. Nu aveau nimic in comun cu ce facusem la Piatra Neamt, dar toate rolurile mici din comedii populare erau de o dulceata extraordinara. De atunci au aparut deteriorarile. Comedia presupune o anumita inadecvare intre cum si ce pretinde personajul si care e realitatea, ce se vede. Ca sa intri in spectacol trebuie sa ai un simt al spectacolului. E ca obsesia buna, ceva in care eu cred. Nu vorbesc despre ceea ce ma preocupa, dar, undeva, obsesia este asezata si sensibila ca un burete: absoarbe totul pâna intr-o zi când sare capacelul. Exista si partea asta, nu numai partea aia cu caramiduta de meserie curata. Fara ea, meseria curata este uscata. E perfecta, dar uscata. Rolurile astea, câte au fost, douazeci de ani, pâna când Giulesti a devenit Teatrul Odeon, pentru mine au insemnat enorm, ca lucru, ca scoala.
C.R.: Inteleg ca jucati tineri utecisti sau roluri comice, nicidecum teatru absurd sau spectacole despre lipsa de comunicare, un subiect la moda in Europa pe vremea aceea.
C.C.: Iti dai seama ca prin anii ’70 era periculos sa vorbesti despre lipsa de comunicare. Dar se vorbea in teatru despre imposibilitatea comunicarii ca despre o idee de lucru foarte importanta. Am vazut in filme, era fascinant. Acum vorbim des despre ea. Era bine redata in teatrul absurdului. Am citit despre asta intr-un „Secol XX“. Incepând din ’65-’66 revista asta ne-a mai trezit teme de meditatii. Dar despre puneri in scena nici vorba! Intr-un „Secol XX“ am citit o piesa de teatru a unui polonez, Tadeusz Rozewicz: „Martorii sau mica noastra stabilitate“. Doi soti stateau la fereastra si vorbeau cam asa: „Scumpisorul meu, vino lânga mine, la dragutica ta“. Asa suna conversatia lor… Era ceva infiorator. Ei comunicau foarte bine in limbajul lor de lemn, dar in spatele cuvintelor se simtea neputinta de a fi impreuna. Tema, cu cât trece timpul, cu atât devine mai acuta.
C.R.: Dupa anii ’90, când disparusera utecistii de pe scena, cum ati trecut hopul?
C.C.: Atunci a venit o alta etapa. Pe vremea aceea am spus cam asta e, am tocat marunt zarzavatul, am dat drumul de pe fundul de lemn zarzavatului in ciorba, a fiert doua minute si am pus capacul… la friptura nu m-am nimerit in viata asta. Dar niciodata raspunsul nu vine a doua zi. Tot ce ne dorim noi nu vine când asteptam iar când vine nu are forma pe care am dorit-o. Poate una mai buna! Noi nu avem destula imaginatie sa putem sa ne dorim exact ceea ce va veni. Viata e mult mai adânca si mai orgolioasa. In 1990, când totul s-a schimbat, când teatrul acela de dinainte era repudiat si trebuia sa ne despartim râzând de el, nu mai exista un singur loc in care sa se faca teatru. Peste tot era o imprastiere extraordinara si peste tot era un mugure de teatru care putea inflori. Miscarea aia pe mine ma facea sa-mi spun mereu ca am facut ce am avut eu de facut, de aici incolo nu se mai poate. Cu mine schimbarea nu poate sa mai aiba loc. Hotarârea mea era clara: gata, ma apuc de altceva. M-am asociat cu inca trei si am deschis un butic in Fizicienilor. Am fost buticar doi ani si jumatate.
C.R.: Dar apoi ati revenit totusi la teatru.
C.C.: Da, m-am dus la un casting la Hausvater, la Odeon, pentru spectacolul „Au pus catuse florilor“. M-am dus la intâlnirea cu Alexander Hausvater cu tot trecutul meu glorios. Trebuia sa ma produc cu ceva si i-am spus „Cetatea Neamtului“. Nu vreau sa accentuez latura prostiei mele de atunci: m-am dus sa spun ce iubeam, ce imi placea. Si o mai spuneam si foarte bine. La care Hausvater a zis: „e foarte bine ce faci, multumesc“. Si nu am intrat in distributie! Dar a fost o zvâcnire.
C.R.: Mi-l si inchipui pe Alexander Hausvater, modern si frematator cum e, ascultând cum spuneati dumneavoastra „Cetatea Neamtului“. Asta trebuie sa fi fost o imagine, nu gluma! Dar pâna la urma ati jucat in „Au pus catuse florilor“.
C.C.: S-a intâmplat toata rocada cu Dragos Pâslaru care a plecat si in locul lui a intrat Marius Stanescu. Hausvater m-a tinut minte si m-a chemat in locul lui Marius Stanescu. Apoi am intrat in repetitie cu „La tiganci“. Am lucrat trei saptamâni cu el la Odeon. Deja eram intr-o alta relatie cu scoala mea, cu ce invatasem eu, cu teatrul ala realist, psihologic. Am lucrat cu Miriam Raducanu la plastica si concentrare pe gest extraordinar de bine. Si din momentul ala cu mine s-a intâmplat ceva minunat. Dupa aceea am lucrat la Ploiesti cu Hausvater. Acesta a fost un moment. Al doilea moment a fost in 1997-1998 când, pe fondul acesta de deschidere, am intrat intr-o alta realitate. Apoi a mai venit un moment. Parintii mei care locuiau la Piatra Neamt erau in vârsta si ma gândeam ca sunt singurul care poate avea grija de ei. Eram deja hotarât ca in câteva luni sa plec acolo. De la
1 ianuarie, Niki Scarlat era director acolo si vorbisem deja cu el sa ma mut la Piatra Neamt. Intâmplarea a facut ca lucrurile s-au rezolvat altfel. Sora mea, care era farmacista, s-a pensionat. Fiind singura, s-a dus sa aiba grija de parinti si totul a fost bine.
C.R.: Si al treilea moment?
C.C.: Al treilea moment deja incepuse. Primele mele proiecte au fost cu Alexandru Dabija in „Saragosa“ si „Fratii“. Spectacolul a fost un succes la Brasov iar sa lucrez alaturi de Albulescu a insemnat o experienta uriasa. Hai sa ne amintim putin de indoielile mele si de unde am plecat. Vroiam sa ma las de teatru, nu mai avea rost, nu se mai intâmpla nimic. Am ajuns la concluzia normala ca viata este discontinua si imprevizibila. Trebuie sa stii lucrul asta, sa crezi in lucrul asta. Viata nu trebuie siluita in preconceptie. Trebuie sa-i respecti curgerea. Sa nu vâslesti barcuta impotriva curentului decât daca simti ca te duce in prapastie. Daca merge curentul normal, nu ai decât sa te uiti bine la peisaj, ca trece si nu ai timp sa-l vezi a doua oara. Toata perioada asta de douazeci de ani m-a dus la banuiala ca in general viata este facuta pentru bine, nu pentru rau. Asa cred. Si atunci trebuie respectata. Daca nu incepi sa dai in ea, sa o contorsionezi dupa ideile tale, atunci s-ar putea ca ea sa te duca nu pe Everest, dar exact unde trebuie si unde este foarte bine si frumos. Si pe Everest e frumos, dar e cam putin oxigen.
C.R.: Stiu ca dumneavoastra nu intoarceti spatele nici teatrului independent. V-am vazut in cele doua productii ale lui Radu Afrim, de un comic fabulos, la Teatrul LUNI de la Green Hours, „Kinky ZoOne“ si „America-Stie-Tot“, apoi in „Chat“, pe un text de Stefan Caraman.
C.C.: „Chat“ l-am facut cu Dan Borcia. L-am repetat in sufragerie in trei saptamâni. A venit dupa aceea Dan Vasile care l-a ordonat perfect si a facut din el un spectacol ritmat, bine taiat. A adaugat tot ce inseamna regie. Noi eram expansivi si expandasem tot ce puteam noi in sufrageria lui Dan. Teatrul trebuie lucrat cu bucurie. Daca il faci cu bucurie poti sa lucrezi oriunde. Se leaga tot, se prefigureaza spectacolul. Spectacolul e o stare, nu o miscare. Miscarea vine din stare. Spectacolul este inauntrul actorului. Intervii cu un set de valori, pentru ca mai si rationezi, dar adevarul este acela misterios, dinauntru. Nu tine de claritatea gândita. Interiorul actorului, daca este mobilat bine, face minuni. Sunt convins ca daca la un moment dat nu ma intâlneam cu Radu Afrim nu-mi iesea chestia asta. Iar prietenia mea cu Dan Borcia e o prietenie foarte veche, a inceput in 1962. Putem sa nu ne vedem inca zece ani, nu se schimba nimic, e chestia aia care ramâne. Ca tot vorbeam de stare. Vara ma duc si stau la el o saptamâna. E vara de la Piatra Neamt, racoroasa. Urcam la lac, mâncam un peste, mergem la manastiri. Un loc foarte bun. Si Teatrul din Piatra Neamt, in perioada lui cea mai tare, era o chestiune de stare. Toata lumea se mira de ce se intâmpla la Piatra Neamt. Era minunat acolo. Starea aceea a facut sa se ordoneze toate lucrurile din jur. Asa se creeaza locul.
C.R.: Sa revenim totusi la colaborarea cu Radu Afrim.
C.C.: Cu Radu am avut numai surprize pentru ca ma anunta de pe o zi pe alta ca joc. Dar pe mine ma aranjeaza lucrul asta perfect. Daca mi se da textul inainte si stiu ce am de jucat pot sa ma contrafac foarte usor. Or, daca ma duc si ma vad pe distributie, am o surpriza uriasa. Chiar si acum, daca se intâmpla sa ma vad la avizier, ma apuca o spaima teribila. In momentul in care regizorul ma ia ca din oala, atunci sunt cel mai bun. E o conditie. Asa a fost si cu „joi.megaJoy“, de exemplu. Mi-aduc aminte de chinul acela in care eu stateam in holul Teatrului Odeon si-mi ziceam „Doamne, Istvan acesta al meu are 85 de ani, dar daca intre timp moare si nu vine la intâlnire la spectacol? Eu ce ma fac, ca ramân in aer“. Spaima produce concentrarea care iti va aduce personajul, exact cum se intâmpla si cu lipsa de ureche muzicala. Or, in repetitiile cu Radu Afrim, handicapul meu a functionat perfect. Era chinul acela de dupa. La repetitiile cu Radu nu poti sa faci tot in nota in care ai lucrat ieri, daca ai simtit ca ai marcat deja punctul acela. Nu, ca el observa pe loc ca te-ai descalificat.
C.R.: Imi inchipui ca asta e oarecum jenant pentru un actor.
C.C.: Foarte multi actori cad in plasa si cred ca regizorul Radu Afrim are ceva cu ei. Am aici un soi de teorie: in general, gospodinele pun castravetii intr-un borcan, rosiile in alt borcan, zarzavaturile in altul, nu le amesteca pe toate. Amestecul de borcane cu problemele personale pe care le pui in lucrul la scena e de-a dreptul hazliu. Repetitiile se pot termina uneori cu o catastrofa. Asta nu inseamna ca a doua zi nu mergem sa bem o bere, ca trebuie sa confundam ce s-a intâmplat pe scena cu ce s-a intâmplat in viata. Nu e posibil. Pot exista doi actori incompatibili, care nu scot doua cuvinte fara sa se certe, insa pe scena lucreaza impreuna perfect. Nu se amesteca borcanele! A, mai intârzii putin o replica, pentru ca tipul te enerveaza… asta e altceva! Multi o iau in nume personal, cad in plasa si asta ii impiedica sa lucreze.
C.R.: Care a fost primul spectacol in regia lui Radu Afrim pe care l-ati vazut?
C.C.: La un moment dat, am vazut „Trei surori“, un spectacol care a produs multa rumoare. Mi s-a trezit atunci o dorinta de nestavilit de a lucra cu el, care nu avea iesire. Pentru ca in general actorii, in lumea mea, stau cuminti pe bancuta in sala de asteptare si, daca li se umfla picioarele, le mai scot din pantofi asteaptând sa fie invitati la dans de catre regizori. Cam asta e raportul de imagine. Asa se naste si intrebarea: cine e mai important, actorul sau regizorul? Actorul a fost mai important o vreme si apoi a venit si regizorul. Noi ne aparam spunând: cine-i regizorul, de unde a venit regizorul? Pe vremuri, când se repeta fara nici un regizor in sala, era un neamt priceput la lumini care statea pe la reflectoare si câte o actrita sau un actor care se gândea cam unde ar trebui sa se plaseze la marile monoloage, se intorcea la un moment dat catre sala si ii spunea neamtului: „Ce spui, Franz, se vede bine?“. Si Franz spunea: „da, da e foarte bine“. Asa s-a nascut regia, dupa parerea mea.
C.R.: Când ati lucrat prima data cu Radu Afrim?
C.C.: Si aici e o poveste. Trebuia sa joc la Ploiesti in „Nevrozele sexuale ale parintilor nostri“. Repetitiile incepeau pe 20 septembrie. La sfârsitul lui august ma suna Toca (Alexandru Tocilescu, n.red.) si imi spune ca „Poate, Eleonora“ este invitat pentru trei reprezentatii la Paris si pentru asta trebuie invatat totul in limba franceza. Era in 2003 si se dusese deja zvonul ca eu am jucat un spectacol in limba franceza, „Pescarusul“, in 2001, si ca deja am experienta. Spectacolul acela s-a jucat in vreo patruzeci-cincizeci de reprezentatii. A avut o traiectorie foarte buna, cu festivaluri, tot ce trebuie. E adevarat, de mâna a doua, dar festivalurile de mâna a doua din Franta sunt o bucurie. L-am intrebat pe Tocilescu când incep repetitiile. „Pai, repetitiile sunt de acum si pâna in 18 septembrie, dupa aia plecam la Paris si ne intoarcem pe 22“. Il sun pe domnul Radu Afrim si ii povestesc, dar ii spun ca nu am apucat sa imi dau acordul. La care el imi raspunde: „daca vrei sa-ti dai acordul, eu nu ma amestec in aceasta chestie. Atâta doar ca pe 20 septembrie sa fii la prima repetitie. Daca nu, te schimb“. A fost foarte scurta discutia. In momentul ala am zis: eu sa pierd Parisul? Dar si cu Radu vreau sa lucrez. Am tacut din gura si mi-am vazut de treaba. Am invatat in trei saptamâni tot textul. Am facut un curs de franceza intensiv. Am avut o bafta uriasa. Nu stiu ce s-a intâmplat la Theatrum Mundi, ca pe 18 septembrie si-au dat seama ca nu avem pasapoarte, nici bani de ajuns sa plecam… o aiureala totala. In momentul acela se prabuseste tot. Nu imi pasa ca am invatat tot textul in limba franceza de pomana, il sun in disperare pe Radu Afrim sa-l intreb daca mai e valabila propunerea lui. „Daca esti pe 20, da“. Am fost pe 20 si am inceput repetitiile pe un rol care avea exact trei replici. Cel mai micut.
C.R.: Cum v-a convins Radu Afrim sa jucati atâtia barbati efeminati si travestiti in spectacolele lui?
C.C.: Joc din 2002 Zoe din „Gaitele“. La sfârsitul premierei, Alexandru Dabija mi-a zis: am impresia ca in viata cealalta ai fost femeie. Si sora mea, când a vazut spectacolul, mi-a spus: „Valerica, semanai perfect cu bunica“ (in familie mi se spune Valerica). Probabil ca de aceea m-a distribuit si Radu Afrim intr-un travestit din „Cheek to Cheek“ la Nottara. Imi pare rau ca a fost pus in scena la Nottara, imi pare rau ca el a fost primit cu bratele deschise si dupa aceea spectacolul a fost programat din ce in ce mai rar iar dupa ce a luat premiu la Piatra Neamt, in 2005, nu s-a mai jucat deloc. Sigur, stilul de la Nottara este altul, nu este stilul lui Afrim. Spectacolul lui era o oaza de aer curat, ceea ce s-a si spus la conferinta de presa de atunci. Dar oaza a fost scurta si am ramas cu nostalgia. In acelasi timp, aproape in paralel, Radu Afrim a pus la Green Hours „America-Stie-Tot“, un text al lui Nicole Dutu intr-o distributie minunata: Andreea Bibiri, Marius Manole, Ada Milea si cu mine. Era o bucurie la lucru acolo.
C.R.: Si acolo ati cântat parca…
C.C.: Da, si acolo, si in „Povestiri despre nebunia noastra cea de toate zilele“. Surpriza a fost uriasa si terenul absolut nou. Jucam un personaj de treizeci de ani si pur si simplu nu am gasit cheia decât la ultima repetitie generala. Nu l-as fi putut realiza daca nu as fi acceptat sa ma supun presiunii de lucru. Nu imi inchipui ca in spatele unui pictor, actor, orice artist, care pare ca face ceva foarte usor, dintr-o miscare, e vorba de usurinta. Dar nici de sudoare nu e vorba, ci mai mult de o presiune de un anumit tip, o nevoie, ceva imperios si dureros. Mi-aduc aminte de o legenda care spune ca, la „Bulandra“, Ciulei lucra unul dintre marile lui spectacole, poate „Un tramvai numit dorinta“, nu mai tin minte, si Victor Rebengiuc avea o scena pentru care simtea nevoia de inca o repetitie. Oricum era bine, dar nu era exact. Cred ca era cu Clody si Ciulei a cerut sa se mai repete o data. Nu era ce voia. Apoi l-a chemat pe Victor Rebengiuc in sala (asta-i legenda!) si i-a spus ceva foarte scurt la ureche. Dupa care Victor Rebengiuc se intoarce in scena si face exact, impecabil, ce trebuie. Acum intrebarea ramâne: ce i-a spus Ciulei lui Victor Rebengiuc? Nimeni nu stie, dar pot sa spun ca ce imi spune mie Radu Afrim la ureche ma destupa prin niste lectii extraordinare de regie.
C.R.: Care este cea mai puternica impresie când vedeti un spectacol de Afrim?
C.C.: Ca oamenii, incetul cu incetul, au devenit din ce in ce mai singuri. De câte ori vad spectacolele lui Afrim sau atunci când joc in ele si vad din culise partile in care nu joc, ma gândesc ce prosti sunt bietii muritori, câta zbatere… Asta e sfâsietor… Râsul-plânsul, asta este forta spectacolului lui Radu. Nu se fereste de adevar, de adevarul acela amestecat de care spuneam.
C.R.: Oricum, Radu v-a ramas loial pâna la ultiml sau spectacol, „Avalansa“.
C.C.: Era in vara lui 2010 si Radu Afrim trebuia sa puna un spectacol la Teatrul National. Debut. Eu, in general, am izbutit sa nu-mi calc cuvântul promis. Daca am promis ca vin in data de cutare la prima repetitie, am venit. Nu tin minte sa fi spus intâi da si dupa aia sa spun nu pot decât daca forta imprejurarilor m-a dus la chestia asta. Intre timp, insa, apucasem sa-i spun lui Dragos Galgotiu ca vreau sa joc in „Epopeea lui Ghilgames„. Si atunci am conditionat Nationalul ca in septembrie incep repetitiile la „Ghilgames„, asa ca la National pot lucra inainte ori dupa. Incepem inainte, au raspuns ei, entuziasmul era foarte mare. Dar nu s-a putut si pe 3 septembrie am fost la repetitii la „Ghilgames„. Imi doream sa intru in „Ghilgames„. Imi dadusem cuvântul.
C.R.: Deci v-ati incurcat printre multele repetitii si proiecte a caror data nu se respecta niciodata la noi.
C.C.: Da, si trebuia sa mai intru si in „Pescarusul“ la Ploiesti, in regia Andreei Vulpe. Aici repetitiile au inceput in luna mai. Din cauza ca trupa de la Ploiesti e buna si incepe sa fie prinsa in foarte multe alte spectacole si in film, repetitiile nu s-au terminat la timp. Aici e contradictia cu teatrul de stat si libertatea actorului. Repetitiile nu s-au terminat in iulie, s-au amânat pe toamna, pentru septembrie. Când am vorbit cu Radu Afrim, i-am spus ca nu a iesit „Pescarusul“ si ca vor mai fi repetitii minimum doua saptamâni la inceputul lui septembrie. Dar si acestea au sarit in aer pentru ca doi actori din distributie au obtinut roluri principale in film. Pe actorii care obtin rolul principal aproape debutând in film nici nu poti sa te superi. Ca director de teatru, poti sa ii dai afara pe toti. Eu nu sunt director de teatru. Si sunt de acord cu filmarile lor, chiar daca pe mine ma impiedica. Dar e sansa lor. Trebuie sa profite. Si astfel a iesit „Pescarusul“ de abia la sfârsitul lui octombrie.
C.R.: Si atunci cu Nationalul ce ati facut? Nu s-a suparat Radu Afrim?
C.C.: Intre timp m-a sunat Radu, dar nu direct: m-a sunat Caramitru sa-mi spuna ca „ii pic programul“. I-am raspuns ca ce stiu eu este ca incepând cu 28 septembrie se reiau repetitiile la „Pescarusul“. La care Caramitru a spus clar; „luni intra Costica Draganescu in rol“. Dar Costica nu s-a acomodat cu stilul lui Afrim. Acum nu il bârfesc pe el, chiar imi e prieten. Dar Costica are un stil mai de baba ciufuta si s-a ciocnit cu Radu. E iubit ca actor, dar e cârcotas. La lucru e bine sa mai fii si cârcotas daca se poate. Una peste alta, cei doi nu s-au inteles si atunci Radu m-a sunat si m-a intrebat: când termini „Pescarusul“? Il termin la sfârsitul lui octombrie. Repetitiile incepusera acolo la 1 octombrie si, din cauza primelor spectacole la care lucrasem, eu au fost pe 2-3 noiembrie.
C.R.: Si ati reusit sa va adaptati din mers?
C.C.: Am venit intr-un moment in care totul era ridicat. Beneficiam si de faptul ca mosul asta din „Avalansa“, personajul meu, are doua monoloage mari si late care explica piesa. Fara ele nu se poate pentru ca povestea se intelege din cele doua monoloage care sunt legate. Deci eu puteam sa vin si doar sa ma asez, sa ma infiintez, ca fara mine nu se putea. In rest, insa, pentru toata interventia batrânului, care ar trebui sa interactioneze, sa faca, sa existe, nu cu text, dar fizic, nu mai era loc. Totul era facut. Radu lucreaza pe ceva viu: acum, aici, momentele s-au legat. Nu lasa nici o fisura. Nu vreau sa-mi ridic statui, dar a trebuit sa intru ca apa printre fisurile pe care le-am gasit. Am facut un lucru care nu-mi este caracteristic pentru ca nu am despre mine ideea ca sunt atât de indemânatic si de versatil. Si normal ca intrând in contratimp in spectacol, toate aceste infiltrari prin fisuri au deranjat. Vine câte un personaj care isi umfla balonul existential sa arate ca de fapt acolo este dreptatea. Si apare batrânul meu la sfârsit, care rastoarna toata impresia. De fapt asta este ideea esentiala: ce bine e când se lucreaza la cald si ce greu e când intri pe parcurs!
C.R.: V-ati simtit bine in trupa de la Nationalul bucurestean?
C.C.: A iesit un spectacol in care toata suflarea era unita. Cineva de la National spunea ca se intâmpla prima data. O trupa atât de coagulata numai Radu poate face. Oamenii se iubesc intre ei si iubesc spectacolul desi inainte nu se iubeau si nu agreau ideea lui. Mai ales in momentul in care si-au dat seama ce mascari se vor face! Am fost acum cu „Avalansa“ la Festivalul de la Varna. Eu nu am mai prins o atmosfera atât de placuta intr-un colectiv de teatru. Imi inchipuiam ca Teatrul National este un teatru de gheata. Stii cum era? Zburdam ca mieii de la Piatra Neamt. Si acum, când m-am dus, atmosfera era minunata. „Avalansa“, dupa parerea mea, este un spectacol mare la National. Imi aduc aminte de „Cheek to Cheek“ al nostru de la Teatrul „Nottara“, apropo de teatrele care primesc sau nu primesc un spectacol. In ciuda faptului ca la TNB nu este foarte agreat spectacolul, in sensul ca nu e pe linia repertoriala a teatrului – iar Teatrul National e un teatru serios –, „Avalansa“ si-a facut un loc special. Chiar daca este acceptat sau nu, are forta lui.
C.R.: E curios ca nu a intrat in FNT.
C.C.: Nu a intrat in Festivalul National de Teatru, ceea ce ma doare. Nu pentru rolul meu, ci pentru spectacol. Concurenta mare la National! Cred ca aici formularea cuiva a fost „ori eu, ori nimeni!“. Dintre spectacolele facute de Radu Afrim a fost selectionat, pe ultima suta de metri, „Mai intâi te nasti“ de la Sfantu Gheorghe si cred ca in locul „Pescarusului“ de la Ploiesti. Dar si „Pescarusul“ e un spectacol frumos si bine gândit de Andreea Vulpe. Putea sa intre si el…
C.R.: Ca sa incheiem rotund, care credeti ca este punctul forte al regizorului Radu Afrim in fata actorilor?
C.C.: Radu Afrim propune o scoala speciala. Când ajungi sa lucrezi cu el trebuie sa spargi fel de fel de carapace mai mici, mai mari. Cei care lucreaza cu el au o fantezie crescuta, o dezinhibare de buna calitate si nu le mai ramâne decât sa se plieze pe ceva proaspat. Pe un alt fel de teatru. Deci totul e in favoarea teatrului. Radu propune ceva care te ajuta intotdeauna, in orice situatie.