Sari la conținut

Râdem ca sa nu plângem

Autor: MAGDA MIHAILESCU
Apărut în nr. 293

Venetia – Mostra Cinematografica  67  (III)

Nu am încotro. Tot cu Tarantino voi începe. Premiile ca premiile, dar zâzania semanata si urmarile ei sunt fara egal. Scurt timp dupa încheierea festivalului, ministrul Culturii, Sandro Bondi, declara saptamânalului „Panorama“ ca asa nu mai merge. De acum încolo, respectând autonomia conducerii festivalului, ministrul va trebui sa aiba un cuvânt în alegerea juriului Mostrei, „în numele poporului reprezentat de guvern. (…) Tarantino este reprezentantul unei culturi elitiste, relativiste si sofisticate, departe de sentimentele si gusturile populare, de traditii, socotite gaunose si depasite. Viziunea sa îi influenteaza judecatile critice, inclusiv pe cele care au în vedere filmele straine.“ Suflarea cinematografica italiana a sarit ca arsa, si pe buna dreptate, gestul anuntat fiind „un semn al zilelor noastre, al acelui autoritarism care nu nu accepta sa acorde libertate nimanui, nici artistilor, nici juriilor“. O spune un veteran, Mario Monicelli. „Cultura nu se dirijeaza, se sustine“ – va adauga mai tânarul sau coleg Mario Martone, prezent în competitie cu un film despre istoria mai putin cunoscuta a epocii Risorgimento-ului, „Noi credevamo“. În acelasi timp, tot el s-a angajat într-o discutie nu tocmai amicala cu Gabriele Salvatores, unul dintre cei doi jurati italieni. Dupa parerea acestuia din urma, absenta cinematografiei nationale din palmares ar trebui sa dea de gândit: „De ce filmele noastre nu izbutesc sa treaca granitele, mai ales la nivel emotional? Poate pentru ca am ucis doi parinti importanti, commedia all’italiana si neorealismul.“ „Mi se pare inacceptabil – va replica Martone – ca un coleg sa fixeze standardele calitatii si sa-i judece pe altii. Ce anume îi îndreptateste paternalismul? Faptul ca nu am luat premii? Nu este un motiv pentru a ne umili.“ Încerc sa-i înteleg si pe unii, si pe altii. Oricum am da-o, a avea 41 de filme în toate sectiunile Mostrei, dintre care patru în competitie, si a te alege cu nimic, nu este chiar o întâmplare de natura sa nu-ti tulbure somnul.
Dincolo de premii
Nefiind prezenta la Venetia în ultimele patru zile si neputând recupera, deocamdata, ceea ce am pierdut, nu am vazut „Essential Killing“ (Premiul special al Juriului) al lui Skolimowski, despre care unii, putini, ce-i drept, afirmau ca ar fi o capodopera, altii – o tesatura încâlcita, rasucita în jurul aventurilor europene ale unui taliban, trezit într-o nesperata libertate. Potrivit autorului, lectura corecta se îndreapta catre o parabola despre „om ca prada si deopotriva ca pradator“. Vincent Gallo a primit (dar nu l-a ridicat) Cupa Volpi (Premiul de interpretare). Poate ca a meritat-o, nu stiu. Dupa ce-am vazut „La Passione“, al lui Carlo Mazzacurati, am gasit (nu eram singura) un pretendent serios pentru amintitul trofeu în Silvio Orlando (interpretul lui Moretti din „Aprile, Il caimano“, al lui Pupi Avati din „Tatal Giovannei“, pentru care a fost premiat la Venetia acum doi ani), actorul-cameleon: te poate înduiosa cu necazurile lui de om marunt, gata sa intre în pamânt de ciuda, de rusine, te poate înspaimânta cu îndraznelile lui fals-naive, ca în acest film „laic“, zice regizorul, în realitate ireverentios cu toate cele (politica, televiziunea care îndobitoceste, degradarea religiei): „În Italia, evenimentele au ajuns atât de paradoxale încât e greu sa mai scoti un efect comic. În fapt, râdem pentru a nu plânge.“ Ultima fraza se potriveste cum nu se poate mai bine unui lot de înca doua filme ale tarii gazda, „Pecora nera“, debutul pe ecran al lui Ascanio Celestini, venit din lumea scenei („Oaia neagra a teatrului italian“, am auzit) si „La solitudine dei numeri primi“, „un horror romantic“ de Saverio Costanzo. Oricât am iubi epoca de aur a comediei italiene, trebuie sa admitem ca ea s-a schimbat. Nu si-a tradat parintii întemeietori, dar autorii de azi sunt tot mai sumbri (Moretti, Benigni ne zâmbesc din departare) si cu un chef amar de a ridiculiza o societate care seamana tot mai mult cu un balamuc. Poate juriul ar fi trebuit sa sape mai insistent în masa peliculelor avute la dispozitie. Ce-i drept, comedia italiana nu ne încânta, asa cum se pricepe, bunaoara, François Ozon, al carui „Potiche“ (eleganta, farmec, scântei din re-construirea teatrului bulevardier, cu Catherine Deneuve si Fabrice Lucchini) a facut cinste selectiei franceze, fara sa aiba ambitia a ceea ce se numeste „un film de festival“. Altele – da, s-au nascut si cu aceasta aura, din pacate neluata în seama. Juriul a socotit ca si-a facut datoria rasplatindu-l, deplin meritat, pe Alex de la Iglesia si al sau „Balada triste de trompeta“ cu Leul de Argint pentru cea mai buna regie, fabuloasa redimensionare în cheie grotesca „a circului atroce al franchismului“, metafora a unei lumi haotice, delirante. Nu ma îndoiesc, l-a cucerit pe Tarantino, cu atât mai mult cu cât filmul este întesat cu citate culese, cu deosebire, din cinematograful terorii (Marco Ferreri, Hitchcock etc). Dublarea recompensei cu premiul si pentru scenariu a stârnit, am vazut, discutii. Excelenta „Baladei triste“ putea fi marcata, eventual, de atribuirea Leului de Aur. Ar fi ramas loc pentru alte filme, din pacate ignorate. Amintesc doar trei: „Norwegian Wood“ de Tranh Anh Hung, „Silent Souls“ al rusului Aleksei Fedorcenko si „Post Mortem“ al chilianului Pablo Larrain. Primul este o ecranizare a unui roman al lui Murakami, citit de regizorul franco-vietnamez, câstigator în 1995 al Leului de Aur pentru „Cyclo“, ca pe o imposibila reconciliere cu un trecut acaparator. Maturizarea eroului va fi mereu amenintata de fantoma prietenului misterios sinucis în adolescenta, de imaginea iubitei cu mintile ratacite. „Pentru mine, Kirouki va avea mereu 17 ani, iar Naoke – 21.“ Asa se încheie filmul. Erau vârstele la care si-a pierdut cele doua fiinte alaturi de care, credeam noi, în luminoasa deschidere a povestii, vom retrai un „Jules et Jim“ asiatic. Fascinatia unei lumi stranii, necunoscute, uitate de Dumnezeu, dar neclintite în ritualurile sale, opereaza în „Silent Souls“ cu o forta nemaiîntâlnita de la Sergei Paradjanov. Te întrebi, dupa un astfel de film, ce anume i se cuvine mortii, ce anume vietii. Juriul Criticii Internationale (Fipresci) a echilibrat balanta, acordându-i premiul sau. În sfârsit, o altfel de stranietate, cea din „Post Mortem“: a absurdului vietuirii printre cadavre, cu o liniste de piatra pe chip, fara nicio tresarire, fie ca este vorba de dragoste, de moarte, de razbunare. Ca si cum într-un Chile al anului 1973, anul loviturii de stat, nu mai conteaza nimic, oricum pândeste oroarea.
Filmele criticilor
Mi-au stârnit interesul de la bun început. Asa se întâmpla si la Cannes cu filmele sectiunii la Semaine de la critique, numai ca este aproape imposibil sa prinzi mai mult de unul-doua. Proiectiile se suprapun. La Venetia am avut noroc, am putut recupera, datorita prietenilor italieni. Astfel, La Settimana della Critica nu mi-a mai lasat gustul frustrarii. Ca întotdeauna, o astfel de componenta festivaliera impune creatii asa zis fragile, dar care, odata lansate, de cele mai multe ori intra în circuitul international, devin bucuria micilor festivaluri unde traiesc o a doua viata. Ele sunt hrana adevaratilor cinefili care, într-un fel, le întaresc cartea de vizita, mândrindu-se cu descoperirea lor. De altfel, premiul Settimanei cade în seama publicului. El a ales anul acesta „Beyond“, debutul în regie al actritei suedeze Pernilla August. Câte putin din lectiile învatate pe platou cu fostul ei sot, regizorul danez Bille August (doua Palme d’Or la Cannes: „Pelle Cuceritorul“, „Cu cele mai bune intentii“), ceva din experienta cu Bergman („Fanny si Alexander“), sensibilitatea proprie într-un bun procent si s-a nascut o regizoare cu nume de mult celebru. Francezul Alix Delaporte este începator, cea ce nu s-ar spune vazându-i „Angele et Tony“, întâlnirea a doua suflete pustiite, filmata cu asprime, binevenit învelis protector. Massimo Coppola nu are legatura cu marele Coppola, poate doar prin actrita comuna, Alexandra Pirici, interpreta în „Tinerete fara tinerete“ al maestrului si acum în „Hai paura del buio“, ale carui turnaje au avut loc si în România, (coproducator: Tudor Giurgiu, Libra Film). Înca o drama a imigratiei, dupa „Francesca“, dupa „Mar Nero“. Realitatea impune. Adevarata revelatie mi s-a parut a fi „Tatal“ („Oca“), al slovenului Vlado Skafar. Mi-a amintit de Sokurov, de Zviaghintev, fara a-i fi copiat. Aceeasi privire a unui ochi ce nu se poate dezlipi de imaginea tandretii cu termen redus dintre un tata si un fiu, în scurtul timp „legal acordat“, un week-end petrecut împreuna. Multe taceri, urmate de izbucniri ale unor întrebari îndelung înabusite, stinghereala adolescentului, a parintelui, amândoi nelinistiti de apropierea despartirii. Totul – într-o natura complice. Programat în afara concursului, „Limbunan“ („Camera sotiei“) ne-a convins ca cinematograful filipinez nu înseamna numai Brillante Mendoza. Desi are un nume mai greu de retinut, Guttierez Mangansakan II (daca l-am învatat pe Apichatpong Veerasethakooul!) îsi va cuceri dreptul la o buna rostire. „Limbunan“ este o tulburatoare descindere în ultima luna a copilariei unei fete de 12 ani, destinate prin traditie unui barbat necunoscut ei. Din camera unui prizonierat de o luna de zile, necesare pregatirii pentru noua viata, totul pare mai frumos. Iarba – mai verde, jocurile mai gratioase, oamenii – mai buni si mai întelegatori.
Gassman si Scorsese
Cu multe pleci de la un festival. Chiar si cu doruri. Le putem spune si urgente. Daca cineva m-ar întreba care ar fi ele, as raspunde ca una ar fi sa-l revad pe Vittorio Gassman în „Depasirea“, sau sa-l ascult recitând din „Divina comedie“. Documentarul „Vittorio raconta Gassman“, proiectat cu prilejul comemorarii a zece ani de la moartea artistului, m-a provocat. Am reîntâlnit un actor care se deghiza în mascalton pe ecran, îmbraca hainele teatrului clasic seara de seara iar în viata era depresiv. Doar acolo, pe scena, se simtea ocrotit. si când te gândesti cât de mult zeflemisea aceasta meserie pacatoasa: „Nu va faceti ingineri, politicieni, ascultati-ma pe mine. Faceti-va actori, nu muncesti de loc…“ Cine sa ia aminte? Dupa cum, probabil putini vor crede ca, daca am lasat o lacrima la acest festival, a fost ascultându-l si vazându-l pe Scorsese „citind“ „Letter to Elia“, mai exact – marturisind ce anume l-a împins sa semneze acest documentar despre Kazan: „Am crescut cu filmele lui si ele au crescut odata cu mine. (…) Draga Elia, am facut acest film pentru a-ti spune cât de mult îti datorez“. Într-o lume ambitioasa, încordata sa o ia mereu de la început, „radacinile“ fiind un cuvânt bun de aruncat la groapa cu gunoi, Martin Scorsese are curajul unei scrisori de recunostinta. si ce lectie de cinema ascunde! Remonteaza mental imagini stiute, iar privirea lui, simpla lui privire ne descopera sensuri noi. Abia am asteptat sa ajung acasa, sa revad „La Est de Eden“, mai exact scena în care James Dean pare ca se frânge, de-a dreptul, când vrea sa se desprinda de ura împotriva tatalui, dar nu stie cum sa spuna pe nume iubirii. De ce nu observasem pâna atunci acea rasucire a trupului? Nu vazusem filmul prin ochii lui Scorsese.