Eventuala suspendare a pedepsei lui Alexei Navalnii – cinci ani detentie intr-un lagar de munca, pentru asa-zisa delapidare si deturnare de fonduri – in asteptarea apelului nu poate atenua sensul ideologic limpede al deciziei tribunalului din Kirov. Sa ne intelegem: de data aceasta nu mai este vorba despre o reglare de conturi intre politica si plutocratie. Navalnii nu e Mihail Hodorkovski, potentatul afacerist petrolist care a sfârsit-o in Siberia dupa ce a inceput sa finanteze opozitia, nu e nici bancherul Pavel Borodin, constrâns sa ceara azil politic la Londra. Navalnii e un tipic disident de strada, asa cum au fost in anii ’70 Amalrik, Bukovski, Yakir sau Litvinov. Condamnarea lui e transpunerea perfecta in 2013 a celebrelor procese pentru propaganda antisovietica ce se tineau cu usile inchise, cu patruzeci de ani in urma, in tribunale din periferia Capitalei. Astazi, in vremea blogurilor – sa nu uitam ce redutabil blogger este Alexei Navalnii! –, se prefera docilul tribunal din Kirov si eticheta mistificatoare a deturnarilor de fonduri.
In realitate, situatia de azi este chiar mai rea si grava decât cea de acum patru decenii. Pentru ca pe timpul lui Leonid Brejnev erau judecati cei ce se opuneau PCUS, partidului unic reprezentat de cele unsprezece mumii care salutau multimile de 7 noiembrie de la balconul Mausoleului Lenin, adica membrii Biroului Politic, nomenclatura Comitetului Central. Astazi se trezesc cu catusele la mâini cei ce contesta sau ameninta primatul absolut al liderului unic. La Moscova nu mai este nici un fel de putere colectiva, ci un singur om care decide totul si se numeste Vladimir Putin. Cine nu e cu el este impotriva lui. Astfel, comenteza ziaristul italian Paolo Garimberti cu un reusit joc de cuvinte, democratura se dovedeste a fi mai rea si mai pernicioasa decât nomenclatura!
Navalnii este perceput de Kremlin drept o amenintare reala. Si asta deoarece combate pe fata, nu e un produs al pepinierei partidului (cum a fost, de pilda, Surkov, ex-ideologul lui Putin care a sfârsit prin a trece la opozitie) sau al KGB (ca Lebedev care, la ora actuala, este patronul unor ziare in Anglia). Acest blogger cu o prezenta atât de pregnanta si extrem de elocvent este singurul care trezeste oamenii din indiferenta, anihileaza, practic, apatia maselor. O clara proba o constituie marile manifestari populare din Moscova si St. Petersburg la aflarea sentintei din procesul sau.
Sentinta postuma contra lui Serghei Magnitski, un alt dizident care in 2008 s-a ridicat contra functionarilor corupti, ca sa fie pâna la urma incarcerat tocmai de catre acele persoane pe care le denuntase, merge in aceeasi directie: nu se poate sfida suprematia absoluta a lui Vladimir Putin, nici in afara, nici in interiorul Kremlinului. Dupa moartea sa in puscarie, in 2009, o comisie pentru drepturile omului, condusa, nici mai mult nici mai putin, decât de presedintele, pe atunci, Medveev, a ajuns la concluzia ca acuzatiile impotriva lui Magnitski fusesera toate fabricate. Dar Putin a insistat totusi sa fie tinut procesul si un tribunal binevoitor l-a condamnat pe mort pentru evaziune fiscala…
Reactiile internationale la toate acestea s-au limitat la ceea ce s-ar putea numi un minim sindical. Deziluziei Casei Albe i-a facut ecou preocuparea ministrului de Externe al Uniunii Europene, Catherine Ashton. Putin, mult prea putin! Nu ca cineva ar fi asteptat sanctiuni, desi nici acestea nu l-ar fi impresionat prea tare, probabil, pe Vladimir Putin, asa cum a demonstrat luarea de pozitie occidentala in alte cazuri, intre care si Siria. Supremul de la Kremlin a manifestat o indiferenta totala.
Dictatorii trebuie chemati pe nume, indiferent de faptul ca au mare influenta in regiunea lor geografica sau ca dorm pe zacaminte uriase de petrol si metale pretioase. A mai numi Rusia astazi cu un eufemism tot mai nereusit o democratie controlata e doar un semn de iremediabila ipocrizie. Pentru ca Rusia de azi e o dictatura personala.
Autor: DUMITRU RADU POPAApărut în nr. 441