Puterea fictiunii

Un numar substantial, excelent al „Contemporanului“ si, în fine, „Ideea europeana“! Aceasta din urma, „Ideea europeana“, ocupa un loc proeminent nu doar prin numele vânturate prin pagini, ci si prin densitatea articolelor ce li se consacra: de la recentul premiat Nobel, suedezul Tomas Tranströmer („Tema principala a acestei poezii – scrie Maria Ana Tupan – este una shakespeareana, de fapt, ceea ce înseamna ca ne aflam din nou într-o perioada de tranzitie a negocierii valorilor si identitatilor“), si pâna la „nobelizabilul“ absolut al tuturor timpurilor, marele european de la Iasnaia Poliana, Lev Nikolaevici Tolstoi, al carui cel mai autorizat „ambasador“ în România a fost si ramâne Ion Ianosi, prezent si în acest numar al revistei cu un amplu fragment, „Tolstoi si tolstoismul“ reprodus din volumul „Autori si opere. Cultura rusa“ (Editura EuroPress): „Thomas Mann scria la centenarul nasterii lui Tolstoi: «În el, omul a fost mai puternic decât artistul si neîndoielnic mai puternic decât gânditorul». Aceasta judecata în trei trepte ar fi cel mai nimerit moto pentru studiul de fata. Fara a-l pierde din vedere pe omul-artist, voi coborî anume în laboratorul gânditorului. Aceasta pentru ca problemele reprezinta cea mai problematica parte a creatiei lui Tolstoi; si pentru ca mai persista opinia potrivit careia artistul si omul ar fi desprinsi de gânditor. (…) Gânditorul, artistul si omul alcatuiesc în cele din urma o indivizibila treime.“ Lungul drum al acestei Golgote liber consimtite catre dificila victorie a „indivizibilei treimi“ este parcurs, într-un crescendo analitic si prozastic admirabil, de marele exeget al scriitorilor rusi exponentiali. S-ar putea spune ca acest amplu exeget al nostru, împreuna cu renumita traducatoare Janina Ianosi, i-au „românizat“ pe marii rusi europeni continuând astfel cu stralucire o actiune de translare a valorilor începuta cu mai bine de o suta de ani în urma de un Garabet Ibraileanu, cel mai atasat si fidel „amant“ al lui Tolstoi din literatura si critica româna. Staruind înca putin asupra Ideii europene din „Contemporanul“, trebuie mentionat articolul Rodicai Grigore despre romanul albanezului Bashkim Shehu, „Angelus Novus“, titlu identic cu al celebrei picturi a lui Paul Klee din 1920, pictura în centrul careia se afla, scrie Walter Benjamin, „imaginea unui înger parând gata sa se îndeparteze de ceea ce contempla cu toata atentia. Ochii îi sunt larg deschisi, la fel si gura, iar aripile îi sunt desfacute. În acest fel îti poti închipui ca arata îngerul istoriei. Chipul îi este întors catre trecut (…) dar furtuna teribila care îl înconjoara îl împinge exact înspre viitorul de care se fereste. Furtuna aceasta este ceea ce oamenii numesc progres.“ Tradus în româneste de Kopi Kyçyku, romanul scriitorului albanez a aparut în 2010, la EuroPress. Despre un incitant studiu aparut în 2005 la Gallimard si publicat în limba româna în 2008 scrie cu excelenta aplicatie Irina Ciobotaru: „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes“ de Antoine Compagnon. „Privind retrospectiv – scrie Irina Ciobotaru – din unghiul «deschis» al secolului XXI, Antoine Compagnon propune o întelegere particulara a conceptului de «antimodern», din care anuleaza, de la început, orice nuanta depreciativa. În viziunea sa, categoria «antimodernilor» nu include retrograzii, traditionalistii sau conservatorii tipici. Antimodernii sunt acei intelectuali care, din interiorul modernitatii si recunoscându-si calitatea de moderni, privesc cu scepticism fractura agresiva dintre vârstele umanitatii. Ei nu împartasesc apetitul exclusiv si nediscriminatoriu pentru noutate, pentru înlocuirea radicala de tip revolutionar, a unui set de valori si norme cu un altul, antagonic si reformator. Antimodernii, asa cum îi vede Compagnon, sunt acei modeni sceptici, rezervati, pesimisti, antiiluministi si contrarevolutionari. Critica modernitatii îsi face debutul odata cu modernitatea însasi. (…) Ei (Chateaubriand, Benjamin Constant, Germaine de Stäel, Fr. Guizot, Michel Lévy – n.n.) sunt modernii constienti de riscurile modernitatii, sunt intelectualii care fara a nega reusitele Revolutiei, sunt sceptici în privinta capacitatii umanitatii de a evita pavarea cailor catre noi tiranii. În studiile si articolele sale interbelice, N. Steinhardt se raporteaza constant, aproape exclusiv, la doctrinarii francezi ai liberalismului, plasându-se, practic, într-o descendenta atipica pentru spatiul cultural si politic românesc. În Prefata traducerii în limba româna a cartii lui Antoine Compagnon, Mircea Martin sintetizeaza astfel întelegerea autorului asupra antimodernilor: „Calitatea de antimodern nu rezida în refuzul net al modernitatii, ci în atitudinea ambivalenta fata de ea, într-o sfâsiere launtrica. Am putea spune ca adevaratii moderni sunt cei rezervati si critici fata de modernitate, nu cei ce adera la ea neconditionat (…). Asa cum îl concepe Compagnon, antimodernul n-are nimic de-a face nici cu entuziasmul progresivist, nici cu nostalgia traditionalista. Nu respingere neta a modernitatii, ci neîncrederea în realizarile ei, rezistenta la presiunile ei. Reperul, modelul invocat este Baudelaire, cel care interiorizeaza modernitatea pâna la a «se urî pe sine ca modern»“. În fine, spune autorul cartii, Antoine Compagnon, „Suntem atenti la drumurile pe care istoria nu s-a angajat. Victimele si învinsii ne emotioneaza, iar antimodernii sunt înruditi cu victimele istoriei. Ei întretin o relatie particulara cu moartea, melancolia si dandy-ismul: Chateaubriand, Baudelaire, Barbey d’Aurevilly sunt eroii antimodernitatii. Si, din acest punct de vedere, tindem sa-i vedem pe antimoderni ca fiind mai moderni decât modernii si decât avangardele istorice: fiind, într-un anume sens, ultramoderni, ei par mai contemporani si mai apropiati de noi acum, pentru ca erau mai dezamagiti. Curiozitatea fata de ei a sporit odata cu suspiciunea noastra postmoderna fata de modernism.“ Trecând acum în fuga la contemporanii nostri din „Contemporanul“, ne izbim mai întâi de incitantele „Definitii critice“ ale lui Alex Stefanescu din volumul cu acelasi titlu aflat în lucru dupa cum ne informeaza autorul. Principala calitate a acestor „definitii“ mi se pare ingeniozitatea cu tot ce decurge din ea: prospetimea si noutatea privirii, a unghiului ce ofera o noua reflectie adesea insolita asupra autorilor. În al doilea rând, „definitiile“ acestea tradeaza si ele talentul de prozator al criticului. Nu toate, caci unele forteaza banalitatea, cum e cazul „camionului de diamante“ rasturnate cu lapidaritate esentializanta de G. Calinescu. Ingenioasa si subtila cu adevarat este „definitia“ lui Emil Botta: „Principala caracteristica a versurilor lui Emil Botta este exuberanta. Poetul vorbeste mult despre moarte, însa întreaga lui retorica funebra are un avânt care transforma pâna la urma moartea într-un cuvânt ca oricare altul sau chiar într-o interjectie a bucuriei de a trai. Întelegem repede ca personajul liric rataceste singur prin padurile întunecoase mai mult în cautare de senzatii tari decât pentru ca starea lui sufleteasca ar fi compatibila cu un decor funerar“. Excelent! Ingenioasa, dar si patrunzatoare este si observatia asupra focului „stins“ din care ramâne cenusa didactica în stilul critic al lui Matei Calinescu: „M. C., despre care stiam din legenda ca era un critic de directie al generatiei lui Nichita Stanescu si ca avea o conceptie estetica bine articulata si de o frapanta originalitate, ne apare acum ca un spirit didactic, bun cunoscator al doctrinelor literare occidentale, dar considerând ca a ajuns la maximum de nonconformism prin însusi curajul de a cunoaste aceste doctrine“! În afara oricarei discutii este „definitia“ privindu-l pe Mihai Beniuc: criticul se vadeste de tot opac la formele de lirism ale acestui mare poet ascuns sub un munte de moloz. E pacat ca marele lui profesor de literatura, Nicolae Manolescu, n-a izbutit sa-l faca a zari grauntele de aur dintr-o halda de steril ori chiar din Inima batrânului Vezuv… M. Beniuc este un liric veritabil, pe cât de mic de statura, pe atât de greu accesibil, cu platouri stralucitoare situate la mari înaltimi. Trebuie sa urci pieptis prin râpe si vai adânci pâna la ele. Pe scurt, e un poet de antologie, ca si Adrian Paunescu, de exemplu, poetul în casa caruia criticul se zice ca facea dizidenta anticomunista: acest mare poet, ca si celalalt, îsi ascunde „rugul poeziei“ într-o imensa padure cu de toate, cu vegetatie încâlcita si greu de parcurs, pe care numai „securea“ selectiva a unui antologator înarmat cu rabdare si gust o poate descurca pentru a-i culege si strânge într-o mare antologie plantele rare si pretioase pe care le contine. Cu (pre)judecati sumare si resentimente doctrinare nu se poate culege nimic. La fel în „definitia“ lui Geo Bogza: oricâta regie si narcisism am admite în cariera literara a acestuia, definitia e dezamagitoare prin opacitate, resentiment, partialitate si prostia epocala cu „fratricidul literar“ si „eclipsarea“ celuilalt Bogza, Radu Tudoran! Procedeul de a-l „ridica“pe unul spargându-i capul si înfundându-l pe celalalt este extraliterar, ca sa nu-i spun altfel. Cele câteva rânduri veninoase ale acestei „definitii“ mi-au adus aminte de dosarul de cadre alcatuit de Ileana Vrancea în „Între Aristarc si bietul Ioanide“ în care autoarea îl „razbuna“ si îl înalta pe E. Lovinescu, „idolul“ sau, cu pretul transformarii în tap ispasitor si uciderea în efigie a fratelui spiritual al acestuia, „divinul critic“ G. Calinescu, pentru proasta administrare a mostenirii literare. În viziunea autoarei, G. Calinescu e un fel de împarat gol, un „pungas„ care fura de la toti si de peste tot, inclusiv ori mai ales de la N. Iorga. Asa si cu Geo Bogza care l-ar fi uzurpat pe Radu Tudoran cu „succesul“ sau ticluit si cu arta cu care s-a ocupat de „imaginea sa publica“…
Imaginea lui publica si literara vine însa, cum se stie, din extraordinarele „Tari de piatra, de foc si de pamânt“, din „Cartea Oltului“, din „Oameni si carbuni în Valea Jiului“, din „Sfârsitul lui Iacob Onisia“, din, de ce nu?, „Anii împotrivirii“ si din multe altele trecute cu vederea si dispretuite chiar si într-un „Dictionar esential al scriitorilor români“… În ceea ce-l priveste, în fine, pe Dostoievski, prezent si el într-una din „definitiile“ criticului: e pacat doar ca Alex Stefanescu n-a învatat limba rusa spre a-l citi în original pe marele scriitor rus. Un articol antologic, doldora de idei, mi se pare a fi „Despre morometianism sau cum literatura creeaza realitatea“ de Bogdan Cretu. Este prima parte dintr-un comentariu mai amplu în jurul exceptionalei carti a lui Sorin Preda, „Morometii. Ultimul capitol“, aparuta la Editura Academiei Române. Articolul debuteaza cu reluarea unei idei din anii ’30 a lui Mircea Eliade potrivit careia autorul „Fragmentarium“-ului „prognostica inteligent ca literatura româna va avea sansa de a deveni competitiva în spatiul cultural european abia atunci când va reusi sa creeze un personaj-mit. Altfel spus, atunci când romanul românesc va avea forta de a impune o paradigma imaginarului european. Dintre toate personajele pe care literatura româna le-a creat, singurul care atesta aceasta putere de iradiere este, în opinia mea, Ilie Moromete. Nu întâmplator s-a discutat despre «morometianism» ca despre un anumit tip de atitudine în fata istoriei, ca despre un mod de a ramâne vertical în fata unei presiuni care depaseste cu mult posibilitatile de rezistenta ale unui biet om.“ Autorul nu-si face iluzia ca acest „personaj-mit“ ar sparge si ar trece peste un nevazut „zid al Berlinului“ ramas si dupa caderea vizibila a acelui zid. Ceea ce e însa sigur, e sentimentul ca „Ilie Moromete reprezinta un model pentru o particica a spiritului românesc constrâns de istorie sa se replieze. Un model rareori urmat, dar cu atât mai mult admirat“ si care, conchide autorul, „face parte din patrimoniul national, fiind mai mult, mult mai mult, decât un simplu personaj de roman. Ca orice mit, si în jurul lui Ilie Moromete s-a creat un halou al curiozitatii si al legitimarii unui «adevar» care nu are neaparat mare legatura cu realitatea“. Nu are legatura cu realitatea: este o fictiune a carei putere misterioasa ca orice veritabila putere a preformat si a invadat realitatea însasi. De la acest tip de intruziune a fantasmaticului în realitate pleaca si la ea se întoarce exceptionala carte-roman a lui Sorin Preda care, în fine, porneste sa reconstituie în realitate urmele fictiunii si ale personajului literar creat de Marin Preda. Cine este si ce putere are Ilie Moromete? Înainte de a se întoarce si a preface realitatea dupa chipul si asemanarea sa, personajul acesta inspira o anumita ordine literara: criticii, amatori de filiatii si descendente, sunt probabil primii care au umplut lumea nu de „morometianism“, ca autorul, dar de „morometieni“ si fel de fel de rude ale lor deghizate ori presupuse în alte scrieri. Recitesc, bunaoara, capodopera lui Dinu Sararu, romanul „Niste tarani“ si dau, în prefata lui Valeriu Râpeanu peste un fel de prejudecata ce ne stapâneste pe mai toti cititorii Morometilor. „Faptul ca taranul sau (al lui Dinu Sararu – n.n.) e un om ce gândea mult si spunea putin si putinul acesta e rostit cu multa greutate, iar raspunsurile erau când ocolite, când întrerupte – crede Valeriu Râpeanu – a facut pe unii comentatori sa aseze «Niste tarani» în descendenta Morometilor. Deosebirea este structurala…“ Doua chestiuni rezulta, vorba celebrului personaj, din aceasta situare. În primul rând, descendenta nu e chiar o imposibilitate. Ilie Moromete si Naita Lucean n-au motive geografice sa se simta straini unul fata de altul: între Cornul Caprei si Silistea Gumesti nu e o distanta astronomica de netrecut. Eroii acestia traiesc, chiar daca diferit, în doua „tari“ vecine si, pâna la un punct, prietene, chiar daca una e în deal si alta în vale si ses întins ca un Baragan. Cu toate acestea unii comentatori, cum vedem, califica drept eronata si chiar neavenita situarea romanului „Niste tarani“ (sau a altora!) „în descendenta“ „Morometilor“. Ei confirma si raspândesc asa iluzia scriitorului român ca el nu seamana cu nimeni: n-are mama, n-are tata, n-are rude. E orfan. Eroarea acestor comentatori consta, pe scurt, în confuzia dintre „descendenta“ si conditia „subalterna“: dar un descendent îsi poate întrece… precedentul (ascendentul), dupa cum si invers, se poate arata nedemn de el. Gradul de rudenie, daca e, n-are de-a face cu „originalitatea“ sau „superioritatea“. A aseza un roman, un scriitor, un personaj în descendenta altuia nu e o judecata de valoare, dar una de situare si de compatibilitate. În al doilea rând, mai important, vine întrebarea: din care morometi descinde cutare sau cutare personaj? Discutia devine otioasa si nerelevanta: nu exista în realitate „niste“ morometi. Exista doar niste oameni care, dupa „nasterea“ lui Ilie Moromete, încearca sa-l imite si, prin contagiune, sa se comporte ca el. „Lumea“ Morometilor e compusa dintr-unul singur: acela e Ilie Moromete. Ceilalti din „Morometii“ nu sunt câtusi de putin „morometieni“: fiii lui Ilie Moromete nu sunt „morometieni“, Catinca, Ilinca, Guica si celelalte nici atât, Ion al lui Miai nu e „morometian“ si cum sa fie Pisica si ai lui „morometieni“?!, Tugurlan nu-i „morometian, e socialist si istratian, iar adunarea din Poiana (sau agora!) lui Iocan nu-i compusa, nici ea, din „morometieni“. Al lui Jupuitu – „morometian“?! E aici o imensa prejudecata, dar una fertila potrivit careia scriitorul, un mare scriitor, si-a populat lumea si universul scrierii doar cu „morometieni“: este însa fertila aceasta prejudecata pentru ca ea însasi atesta în felul sau genialitatea si forta literara a unui personaj, împingându-l în mit, un personaj care a ajuns, datorita chiar acestui lucru, sa stapâneasca si sa numeasca lumea pe care o are sub ochi. O lume ce nu-i croita, în niciun caz, dupa chipul si asemanarea sa. Caci, în sfârsit, Ilie Moromete nu-i, el însusi, al lumii „lui“: e un strain care o contempla cu nesfârsita mirare si cu intens tragism gnoseologic. Privit de foarte departe doua mi se par profilurile ce se întrevad si se încruciseaza în personalitatea complexa a eroului (care nici „grec“, cum i-a placut lui Alexandru Paleologu, nu e!): e, în primul rând, un mizantrop, ca Alceste al lui Molière si, în al doilea rând, un Candide al lui Voltaire ce-si lasa umbrele peste acest erou, vis al omului etern si universal întruchipat în varianta lui din Silistea Gumesti, judetul Teleorman din România, târând dupa el un nesfârsit sir de întrebari fara raspuns si conflicte fara solutie. E un erou, restul sunt personaje: „lumea morometienilor“ nu exista decât în imaginatia criticilor si a bunilor cititori stârniti de maretia unui „prototip“ în carne si oase. Un mit. În cartea lui extraordinara, Sorin Preda, spune Bogdan Cretu, face urmatorul lucru: „Primul lucru care atrage atentia este efortul lui Sorin Preda de a pune fata în fata, într-o oglinda care se deformeaza, imaginea «reala» a Silistei si cea rezultata din capodopera lui Marin Preda. Ceea ce rezulta este o lectie foarte buna pentru oricine doreste sa aprofundeze sau sa învete pe viu lectia trecerii realului în fictiune. Spus pe scurt, nu realul conduce la fictiune, ci aceasta din urma influenteaza si, în cele din urma, ajunge sa instituie realul. Cu alte cuvinte, modelul pare o copie a plasmuirii epice. Ceea ce este si adevarat. «Câta literatura atâta viata!» – scria într-un eseu Al. Paleologu. Nu fortez un paradox daca afirm: Moromete & Comp sunt predecesorii satenilor din Silistea Gumesti.“ Ce rezulta? Rezulta puterea fictiunii, a marii literaturi.