Psihologia anticomunismului

Sunt absolut de acord cu critica facuta anticomunismului profesat de grupul Vladimir Tismaneanu and Co. Aceasta critica a relevat netemeinicia argumentelor anticomuniste si, în acelasi timp, interesul personal al promotorilor lor.

As vrea sa întreb, însa, aici, cum de anticomunismul a fost si este asumat sincer ca valoare de catre multi oameni. Acestia sunt multi, indiferent daca în sondajul recent al IRES (http://www.ires.com.ro/uploads/articole/romanii_si_nostalgia_comunismului.pdf) 41% dintre români l-ar vota pe Nicolae Ceausescu la prezidentiale. Mai mult, indiferent câti sunt, de ce oare sunt unii oameni anticomunisti?
Anticomunismul ca
experienta sociala
Primul raspuns care apare este ca ei au fost educati astfel. Au preluat mesajul ca Raul este comunismul, la fel de natural cum si-au însusit valorile fundamentale si departajarea lor. Iar acest mesaj a fost principalul dupa decembrie 1989.
Dar oare numai dupa? Cred ca o buna parte din populatie a experimentat în mod direct diferenta dintre vorba si fapta „comunistilor“ care se considerau a fi „centrul vital al societatii“. Oamenii au un simt moral constitutiv: în afara celor care si-au pierdut averile si, astfel, o ratiune a confortului si stimei de sine (iarasi, asa cum au fost învatati), ei nu gasesc argumente pentru ca sa respinga egalitatea sociala – si nimeni nu confunda, în fond, fireasca inegalitate biologica si asigurarea unor conditii optime de dezvoltare, a egalitatii de sanse – si respectul demnitatii fiecarui om si, astfel, al tuturor. Nu aceste valori le-au respins – si apare din ce în ce mai evident astazi ca nu aceste valori sunt respinse – ci dedublarea morala ca tipar de functionare a unei societati pe care, conform lozincilor în care au crezut sincer la început, si-au asumat-o.
Sa nu ignoram nici starea societatii românesti de dinainte de razboi si nici nivelul de la care s-a plecat dupa mai 1945: nici faptul ca în 1950 se ajunsese deja la nivelul antebelic si nici ca majoritatea populatiei a fost marcata de mobilitatea sociala ascendenta si de beneficiile unui sistem social în care gratuitatea scolii si sanatatii, locuintele si cultura subventionata puternic de catre stat au compensat în buna masura salariile joase. „Dictatura de dezvoltare“ despre care s-a tot facut vorbire a însemnat pentru majoritatea populatiei rezolvarea unor chestiuni existentiale si considerate, deci, mult mai importante decât pluripartidismul a carui amintire nu inducea defel nostalgie.
Dar asteptarile oamenilor au fost gestionate în maniera stalinista în care a avut loc întreaga conducere a societatii. Într-o analiza consecvent de stânga, nu avem voie sa echivalam ansamblul organizarii sociale cu parti ale acesteia, indiferent care: „socialismul“ trecut nu înseamna numai industrializare, modernizare, constructie facuta de poporul eroic (în cadrul caruia, birocratia de partid si de stat fie se topea nevazuta fie îl conducea glorios, nu-i asa?) – cum sustine dogmatismul obstinat al „stângii“, si nici numai violenta, teroare, risipa si deznadejde – cum reclama anticomunismul. Voi spune câte ceva despre ce a fost în articolul urmator. Acum voi continua firul descifrarii asupra psihologiei.
Dupa cum o cauza a revolutiei – si am în vedere modelul rus mai ales – a fost speranta unei majoritati într-o viata mai buna, asa si odata cu declansarea procesului, dar mai ales pe masura derularii sale, oamenii asteptau sa-si rezolve repede problemele existentiale: cât mai repede si cât mai bine. Dar, cum în întregul secol al XX-lea nu au existat conditii obiective pentru a face socialism, problemele existentiale se rezolvau nu numai pe masura constructiei societale ca atare, dar si în functie de locul social ocupat în mod concret de un individ sau altul. Daca acest individ apartinea de birocratie, el avea acces mai usor la bunuri superioare: fara a aminti de membri din aparatul central de partid si de stat, ceea ce înseamna inclusiv din securitate, un lider de sindicat putea obtine apartamentul la etaje inferioare si, poate, mult mai mare decât l-ar fi îndreptatit numarul membrilor familiei; un vânzator într-un magazin de textile si covoare putea obtine si „atentii“ din partea celor carora le facilita materialul si covorul dorit, un militian intra în magazinul alimentar înaintea cetatenilor. Si asa mai departe: cei din sistemul universitar puteau afla eventual cam ce trebuie pentru a trece examenele, iar meditatiile – care înseamna, totusi, munca în plus din partea profesorilor, si nu simpla traficare a informatiei si puterii – puteau întotdeauna adauga ceva la bunastare.
Propaganda a fost stalinista: adica nu a discutat deschis nici antagonismul dintre posibilitatile obiective ale societatii, conducerea birocratica si, pe de alta parte, asteptarile oamenilor si nici transformarile din mentalitatea generala supusa acestui antagonism. Daca ar fi facut-o, ar fi aparut ideea unor probleme structurale – care ar fi putut duce la însusirea ideii lui Trotki despre solutia unei noi revolutii împotriva birocratiei conducatoare care a confiscat revolutia – iar asta ar fi fost primejdios. Asa, populatiei i se spunea ca asteptarile le vor fi îndeplinite pe masura dezvoltarii generale. Nu era fals, fireste, dar nu era suficient.
„Pragmatismul“
perioadei comuniste
Caci întreaga constiinta sociala s-a structurat doar în jurul asteptarilor, si mai degraba materiale: visul spre idealuri de fraternitate si de eroism pentru a crea o societate capabila sa asigure creativitatea fiecaruia a fost înlocuit cu dorinta consumista. Aceasta s-a dezvoltat pe masura ce „pragmatismul“ noii generatii de „tehnocrati“ veniti la conducerea tuturor structurilor si unitatilor din a doua jumatate a anilor ’70 – mobilitatea ascendenta a majoritatii s-a încetinit acum (dar nu s-a oprit, totusi) – facea loc implicitului cuvânt de ordine al unei „societati de consum“, în locul unei societati a mobilizarii spre încordarea eforturilor pentru schimbare. În treacat spus, acest „pragmatism“ a fost legat de tendinta de a anula problematica spontaneitatii creatoare si a îndraznelii concrete de a imagina societati bune pentru om si de a o substitui cu lozincile national-comunismului. Daca visul de a continua sa faci Libertate, Egalitate, Fraternitate a ajuns sa para usor învechit, oamenii trebuiau totusi sa fie înflacarati, iar aceasta s-a realizat un timp cu aceste lozinci.
Reducerea treptata dar rapida a constiintei de a trai „în miezul unui ev aprins“ (Nicolae Labis) la simplitatea trairilor prin prisma stimulilor materiali si a unui rationalism slab este o cauza a unei acordari cvasi-generale a populatiei în si dupa decembrie 1989 la mesajul stalinist à rebours : caci daca referinta la parlamentarism si alegeri nu a fost de natura sa emotioneze prea mult (asa se explica fondurile uriase si publicatiile destinate sa-i influenteze pe români sa considere ca democratia ar consta numai în forma sa reprezentativa occidentala), reiterarea permanenta a „foamei si frigului“ (trebuie sa spunem, si reale si imaginare) de dinainte si a faptului ca numai „inexistenta“ proprietatii private ar fi generat aceste lipsuri, iar reintroducerea acesteia ar duce la bunastare, au avut în vedere tot un model de om redus la latura sa corporala.
În orice caz, chiar si numai asteptarile materiale au generat nu numai revolta fata de diferentele pe care oamenii le percepeau în viata de zi cu zi între ei si cei care le fluturau în fata ideea superioritatii „socialismului“ prin asigurarea demnitatii tuturor, ci si constiinta nefericita a resemnarii: 1) „daca asta e socialismul, mai bine lipsa“ a fost primul aspect al acestei resemnari; si este foarte important: oamenii vorbesc despre „comunism“ deoarece acesta a fost numele folosit de mai marii de dinainte, iar daca acestia s-au purtat asa cum stim (si înainte si dupa 1989), „înseamna ca tot ce e rau vine de la acest comunism, iata, cramponându-se si astazi de putere în mod revoltator“; anticomunismul multora de astazi are la baza tocmai un asemenea rationament. 2) În acelasi timp, în fata dedublarii morale a celor de sus, oamenii si-au adus aminte ca, din vechime au stat lucrurile astfel si ca, inteligent este „sa faci ce face popa, nu ce zice popa“. Trotki – si nu numai – avea dreptate când vorbea despre vina noii categorii dominante din „socialism“, inclusiv deoarece coruptia morala se propaga de sus, iar modelul uman al timpului ajunge sa fie cel al coruptului însusi. Aceasta resemnare construita înainte de 1989 a facut ca formarea constiintei sociale dupa sa se bazeze pe aceasta resemnare, si sa o continue fara a întâmpina vrea rezistenta: caci domnii de astazi nu sunt diferiti în esenta, ci doar la grad (mai înalt si mai nerusinat) fata de „tovarasii“ de dinainte. Solutia individuala a resemnarii este „capul plecat, sabia nu-l taie“, alinierea la tactica meschina a subordonarii legii, interesului general, relatiilor interumane si stimei fata de sine fata de interesul propriu al puterii si beneficiilor.
Într-adevar, resemnarea este o manifestare esentiala a constiintei nefericite. Sa ne amintim ca Hegel a numit constiinta nefericita constiinta care este „scindata în sine“1: ea, aplicând teoria lui Hegel la problema care ne intereseaza, include în sine atât dualitatea moralelor pe care le cunoaste si le aplica – morala idealista, ancorata în cerul idealurilor care sunt necesare oricarei fiinte umane pentru a se legitima, si morala „pragmatica“ ce o ghideaza – cât si constiinta contradictiei dintre acestea. Existenta celor doua morale determina constiinta sa devina sceptica, adica sa trateze relativist faptul ca, da, „se contrazice pe sine“2. Cum omul nu poate sa traiasca mult timp acceptându-si propria scadere prin încalcarea a ceea ce nu poate fi încalcat, constiinta lui ajunge (de fapt, la Hegel pozitia stoica premerge celei sceptice) sa se linisteasca, asumându-si în mod simplu unitatea principiilor pe care le urmeaza. Dar este numai o liniste temporara, cumva aparenta3: deoarece, atât timp cât omul gândeste, el nu poate sa ascunda de sine ceea ce stie, nici macar un gând, si nu doar o fapta rea4. De aceea, daca individul nu reuseste sa depaseasca aceasta stare a constiintei sfâsiate, cu alte cuvinte daca nu se va urca în planul criticii care, singura, poate sa releve unitatea si, în acelasi timp, modul specific si motivatia acestei unitati a contrariilor5, el va ramâne sovaitor si clatinându-se între acceptarea unei morale care, lipsita de constiinta celeilalte, este iluzorie sau cinica, si acceptarea amândurora ca resemnare în fata „inevitabilei“ imoralitati asumate prin falsitatea dublului discurs devenit „a doua natura“ a unei vieti ca frunza în vânt.
Stânga româneasca –
avocat al anticomunismului
De aceea, în atacul împotriva mesajului anticomunist trebuie sa avem în vedere si receptorii acestui mesaj si conditiile care au contribuit la permeabilitatea receptorilor fata de anticomunism. Iar aceste conditii – si nu doar precaritatea bunurilor materiale ci, poate chiar mai degraba, comportamentul liderilor la toate nivelurile – s-au convertit în re-întarirea siretei constiinte supuse pentru care schimbarea domnilor aduce bucurie: caci, daca domnia însasi nu poate fi schimbata, de ce sa nu profiti de tulburari în care ai putea sa-si gasesti o nisa de siguranta?
Dar daca întelegem ca fara înclinarea usoara a constiintei populare de partea distrugatorilor orânduirii care, în pofida multelor sale pacate cardinale, a fost totusi singura de pâna atunci care a avut în vedere explicit eliberarea de exploatare – desi, desigur, aceasta intentie nu se putea realiza –, atunci ar trebui sa ne îndreptam atentia asupra celor care au impulsionat aceasta înclinare. Din acest punct de vedere, discutia asupra psihologiei anticomunismului nu se poate concentra numai asupra oamenilor obisnuiti care, în timpul orânduirii numite de multi cercetatori stalinism, au fost adusi în situatia de a nu mai întelege si de a nu mai accepta logica sociala. Ci, cu necesitate, si asupra celor care au generat modelul anticomunismului.
Cred – si nu doar în siajul lui Marx care a aratat ca daca proletariatul (mondial) nu devine clasa pentru sine, constienta, deci, de obiectivele, conditiile si puterea sa, ea nu va putea sa faca revolutia; nici numai în siajul lui Lenin care a avertizat ca daca transformarea proletariatului nu are loc, criza societala se poate prelungi, însemnând, desigur, fenomene de barbarizare deplânse de catre intelectuali; nici numai a lui Trotki pentru care tradarea revolutiei a fost rezultatul tradarii birocratiei conducatoare – cred, asadar, ca o vina mai mare a anticomunismului, decât aceea a ideologilor radicali expliciti de dupa 1989, apartine promotorilor „stângii“. Nu numai deoarece asteptarile fata de stânga sunt mai mari decât cele fata de dreapta: caci, înainte de orice, oamenii au în fata discursurile, cuvintele despre care presupun ca ar reprezenta intentiile reale ale emitatorilor si cel mai mare adevar pe care îl pot acestia sustine. Lozincile stângii se refera de la început la schimbarea conditiei sociale a celor multi în sensul eliberarii lor de fenomene ale dominatiei. Pe când lozincile dreptei creeaza imaginea ca, prin mai binele celor putini, va urma si mai binele celor multi. Cel putin într-un colt al constiintei, oamenii intuiesc ca lozincile dreptei sunt false si, prin intentie, ticaloase: întreaga lor experienta dezminte prezumtia de mai sus a dreptei. Doar ca nu stiu, nu pot sa contrapuna acestei prezumtii contrariul.
Dar daca nu pot, vina cea mai mare apartine liderilor. Înainte de 1989, comportamentul autoritar al birocratiei a generat dezorientarea, deruta, descumpanirea si scaderea morala a majoritatii populatiei. Acelasi comportament a umbrit evenimentul din decembrie 1989, iar dupa aceea comportamentul „stângii“ a inclus si mesaje de anticomunism ca atare. Caci „stânga“ a cautat sa apere fostii posesori de putere – dându-le si noi spatii generoase pentru desfasurarea lor ca noi beneficiari ai raporturilor de forte – tocmai învinovatind valorile de tip comunist. Nu a existat nici o încercare macar de analiza stiintifica – ceea ce presupune si autocritica propriilor puncte de vedere – a cauzelor structurale ale miscarii istorice si ale pozitiilor oamenilor fata de valorile de tip comunist. „Stânga“ a dovedit ca nu are convingeri de stânga în nici un fel: nu ea a protestat împotriva Raportului Tismaneanu, si dl. Iliescu a fost cel care, într-un nou episod de „pupat Piata independentei“ între social-democratie si conservatorism, a sters cu buretele anticomunismul anterior al lui Vladimir Tismaneanu facându-l interlocutor în cartea de memorii din 20046 (a vrut sa-l transforme, desigur, în intelectual de curte, asa cum a devenit doar mai târziu). În timpul mandatului 2000-2004 a avut loc „reconcilierea istorica“ dintre „stânga“ si monarhie, unul dintre elementele cele mai evidente de conservatorism: de atunci a început retrocedarea si a ceea ce nu apartine de drept familiei de Hohenzollern-Sigmaringen în România, castelul Peles7, si guvernul Nastase a fost cel care l-a uns pe Radu Duda, în 2002, „reprezentant special al Guvernului României pentru Integrare, Cooperare si Dezvoltare Durabila“, dând bani publici „prietenului“ care, în afara plimbarilor benefice pentru în strainatate, si cu totul inutile pentru tara, a mai mijlocit si relatii economice paguboase si dubioase8. Si oare Institutul Revolutiei române nu este o forma de anticomunism? Doar revolutia a condamnat nu doar regimul politic si caracteristicile staliniste ale fostei orânduiri, ci si valorile de tip comunist, iar obiectivul Institutului este de a justifica actorii schimbarii. Nu „stânga“ a promovat sistemul clientelar care a generat capitalismul birocratic retardat a carei logica inerenta nu este decât aceea de a se agrava?
S-ar mai putea da multe exemple si s-ar pune multe întrebari retorice cu privire la manifestarile de falsa stânga ale social-democratiei si ale partiduletelor vechi si noi din umbra sa. Este, însa, cazul sa închei cu o întrebare directa: oare sustinerea de catre unii intelectuali a rotativei în care ei ar dori sa câstige PSD nu reprezinta o dovada a crizei profunde a stângii si a spiritului critic specific intelectualilor? Oare aceasta dovada de dezorientare nu da apa la moara anticomunismului mai mult decât latraturile impotente ale eseistilor dreptei declarate?
Caracterul dialectic
al criticii radicale
Raspunsurile la aceasta întrebare sunt cu atât mai importante cu cât, în fata crizei economice globale, dreapta are o politica preventiva agresiva9. Ceea ce înseamna ca stânga trebuie sa devina consistenta: sa depaseasca tonul plângaret al criticii si timiditatea de a merge pâna la capat cu analiza rationalista. Lupta de clasa nu a disparut. Depinde de noi sa o transformam, din fenomen integrat functionarii capitalismului prin supapele de defulare pe care le permite acesta, într-un mijloc al transformarii sociale benefice pentru cei multi.
Intelectualii pentru care singura speranta este sa critice cât de bine pot starea reala a capitalismului dar nu o continua spre problema raporturilor de clasa sunt, fara sa o vrea, desigur, reprezentanti ai crizei istorice a stângii si promotori ai unui anticomunism auxiliar celui oficial. Ei redescopera vechea critica a lui Marx pâna la un punct: pâna la cel în care initiativa practica si opozitia practica la capitalism constituie consecinte ale criticii teoretice. De fapt, critica radicala a capitalismului înseamna numai a merge mai departe de aspectul teoretic. Daca aceasta critica radicala nu are loc, intelectualii se aliniaza, poate fara sa vrea, anticomunismului.

Sigur ca lucrurile nu sunt defel simple: cei de stânga trebuie sa replice mereu – caci repetarea teoriilor de dreapta este permanenta, nu numai pentru urechile oamenilor obisnuiti, ci si pentru a opri intelectualii sa întreprinda critica radicala amintita mai sus – si, astfel, ei pierd un timp pretios. Social-democratia este „galbena“, cum se spunea între cele doua razboaie mondiale: cauta si ea sa opreasca intelectualii de stânga, caci orice dezlegare a acestora de orizontul ei de asteptari îi ataca locul aflat în partea dominanta a societatii. Ca urmare, intelectualii de stânga, fara sustinatori si fara aliati (caci ei sunt cei care trebuie sa-i destepte teoretic pe acestia din urma), sunt nevoiti sa-si depaseasca propriile limite atacând mereu tezele dogmelor oficiale si, în acelasi timp, cautând sa duca pâna la capat, adica pâna la practica politica, propriile rationamente critice.
Un aspect esential al criticii radicale este cel al actualitatii sale – adica sa nu ramâna la nivelul hermeneuticii discursurilor trecute – si, în acelasi timp, cel al caracterului sau dialectic. À propos de aceasta, multi intelectuali considera astazi drept de dreapta doar guvernul actual si, în subsidiar, presedintele actual, obiectivul acestor intelectuali cantonându-se în schimbarea guvernului si, cu timpul, chiar a presedintelui. Cum am mai aratat, ei nu discuta defel despre faptul ca tocmai actualul guvern a initiat niste masuri de reducere a privilegiilor. Ei nu dau nici argumente pentru pericolul pe care l-ar reprezenta autoritarismul presedintelui, dar sustin sus si tare ca „principalul pericol astazi este guvernul Boc si presedintele Basescu“. Ce înseamna aceasta pozitie, lasând la o parte faptul ca ea se aliniaza luptei pentru putere a PSD si PNL? Înseamna, pur si simplu, ca intelectualilor care o sustin le este greu sa judece ca este posibila unitatea contrariilor. Da, privilegiile sunt semne ale conservatorismului – de aceea, intelectualii de serviciu anticomunisti nici nu au aparat lupta guvernului cu privilegiile –, sunt semne ale premodernitatii si împotriva carora în istorie s-au ridicat mai degraba liberalii si social-democratii. Dar iata, situatia actuala din România aduce un element nou (nu cu totul nou, dar sa îl catalogam astfel): ca, din interese determinate de situatia economica si politica, un partid declarat de dreapta initiaza masuri pe care ar fi trebuit sa le ia dreapta liberala sau social-democratia. Si în loc ca intelectualii de stânga sa sustina obiective – reducerea privilegiilor – si nu partide, ei lasa obiectivele de izbeliste si se înregimenteaza, constient sau nu, în tabara „opozitiei“.
Dialectic este sa nu consideri a fi de dreapta doar guvernarea actuala. Dar, lasând la o parte grava slabiciune teoretica evidentiata mai sus, memoria si bunul simt al multor oameni ajung sa-i dea de rusine pe intelectualii nostri care se alatura celor care promoveaza în mod real obiective mai departe de stânga decât reducerea privilegiilor sustinuta de PDL. Intuind ca este mai cinstit sa reduci privilegiile decât sa le mentii, multi oameni, caracterizati cu cuvintele de ocara „basescieni“ si „pro-PDL“, sunt mai apropiati de valorile de stânga decât intelectualii nostri care sunt indignati de anticomunismul intelectualilor conservatori oficiali.
Rationalism pâna la capat
Un anticomunism involuntar este si rezultatul teoriei despre stalinism pe care o contureaza acesti intelectuali. Îl cunosc si îl apreciez sincer pe Gáspár Miklos Tamás. Dar faptul ca afirma ca „socialismul“ sau stalinismul ar fi fost capitalism pur si simplu – si nu un capitalism de un fel special (teoria mea este aceea de izotop al capitalismului) – face ca sa fie anulate valorile de tip comunist în numele carora s-a înfaptuit trecerea la „socialism“ si care au existat apoi. Atentie! Daca un sistem economico-social se defineste prin relatiile de productie si sociale + valorile legitimatoare, atunci trebuie sa vedem ca în „socialism“ au coexistat si valori de tip comunist si valori staliniste ca atare (legate de cultul personalitatii, de nationalism, de autoritarism, de subordonarea teoriei, de incapacitatea de autocritica a teoriei, mitice). Aceasta coexistenta este o noua dovada de dialectica a lucrurilor si care pune la proba gândirea: daca anticomunismul echivaleaza, pur si simplu, valorile comuniste si cele staliniste, reducându-le pe primele la ultimele, pentru a arata nocivitatea valorilor comuniste, a nu vedea coexistenta celor doua tipuri de valori si, în acelasi timp, importanta lor (si consecintele opuse) în configurarea sistemului le dizolva si într-un economism reductionist nedorit, sunt convinsa, dupa cum dizolva si importanta valorilor de tip comunist.
Dialectica presupune o realitate murdara, si nu separatii angelice. De aceea, a „refuza perioada 1917-1939“ înseamna si refuzul valorilor comuniste în numele carora a avut loc revolutia si refuzul îndraznelii de a nu irosi prilejul10 pentru ca majoritatea populatiei sa-si manifeste initiativa politica. Ce-ar fi fost daca Lenin si ceilalti nu ar fi îndraznit? Nu poate nimeni sa spuna ca Al Doilea Razboi Mondial nu ar fi avut loc, deoarece el a fost în primul rând urmarea concurentei si contradictiilor din sânul imperialismului. Si nu poate nimeni sa afirme ca Rusia nu ar fi fost atacata, din moment ce bogatiile ei erau dorite la superlativ. Se poate, însa, considera ca nu ar fi avut loc suferintele determinate de regimul politic stalinist. Dar în nici un caz Rusia nu s-ar fi dezvoltat asa cum a facut-o. Desigur, aceasta dezvoltare nu echilibreaza în nici un fel suferintele amintite. Dar „refuzul“ perioadei respective – care nu poate avea loc cu atât mai mult cu cât lucrurile nu pot fi judecate decât la nivel european si mondial – înseamna refuzul de a accepta ca liderii si poporul pot avea virtù care se întâlneste cu fortuna (conditiile concrete propice schimbarii sociale11), iar daca aceasta întâlnire nu are loc, daca fortuna se iroseste pentru ca liderii nu au virtù si nici nu permit poporului sa si-o manifeste, toata sustinerea valorilor de stânga este dizolvata.
Critica radicala înseamna si critica problemelor si faptelor concrete. Onestitatea alegerii lor îi poate determina pe unii intelectuali de stânga sa critice, ramânând însa „în ceruri nalte“ (Eminescu). Pentru capitalism, aceasta critica abstracta este o forma de integrare a intelectualilor critici în functionarea sistemului: o forma prin care el le dovedeste ca permite manifestarea împotrivirii – din care, de-altfel, învata o groaza – si ca aceasta permisiune ar arata caracterul fundamental democratic al orânduirii. În fapt, acest caracter este subordonat celui autoritar, cel prin care se realizeaza interesele restrictive de clasa. La o adica, si regii medievali permiteau critica nebunului, dar asta nu a însemnat ca regimul de conducere ar fi fost democratic.
Atitudinea puternicilor zilei se schimba, însa, daca se confrunta cu o critica a faptelor concrete. Iar intelectualii stiu asta: de aceea, cauta sa împace optiunea lor cu dorinta de a avea, daca nu o viata confortabila, cel putin posibilitatea de a putea continua sa critice. Descifrarea unor probleme teoretice este întotdeauna placuta si îi ofera intelectualului însasi ratiunea conditiei sale si a stimei de sine. Dar pentru stânga, a nu merge si la critica faptelor concrete nu este suficient.
Descifrarea unor probleme teoretice este întotdeauna resimtita ca o victorie de catre intelectual: este victoria de a fi înteles – o victorie în planul cunoasterii – si, în acelasi timp, o victorie morala („eu mi-am facut datoria, am spus“). Dar, pentru un intelectual de stânga, este o victorie pe jumatate. Caci intelectualul ar trebui sa urmareasca si consecintele adevarurilor aflate/considerate de el. Iar a ataca aspecte concrete si a merge mai departe de acestea înseamna „rationalism pâna la capat“12: a merge pâna la capatul rationamentelor facute de el.
Concret: daca se critica prestatia „stângii“ românesti – mai ales dupa 1989 – care sunt concluziile? Poate un intelectual de stânga sa se limiteze la critica doar?
Si nu cumva ramânerea atâtor intelectuali la acest nivel al criticii duce la pierderea unui timp pretios, si ireparabil în fond, pentru a inventa alternative si mijloace reale pentru obiectivele atât de frumos clamate si amânate mereu? Nu cumva ramânerea atâtor intelectuali la acest nivel al criticii reprezinta un joc prin care ei însisi îsi amâna propriile obiective?
Principiul „raului mai mic“
De aceea, în afara celor declarat si agresiv anticomunisti, ar trebui sa nu uitam comportamentele anticomuniste implicite, datorita unei puternice traditii a comoditatii amestecate cu lasitatea. Nu pot sa-i caracterizez altfel decât ca anticomunisti mascati, sau eventual în gramada intimidata, pe profesorii de la Facultatea de filosofie, care, daca înainte de 1989 au ales sa avanseze discutând lucruri cât mai neutre politic – nu numai pentru a nu sustine dogmatismul stalinist si pentru a nu se murdari cu el, ci si pentru ca, poate învatându-l pe Marx în maniera dogmatica, antimarxista, nu erau marxisti si nu doreau sa-l introduca pe Marx în câmpul actual al filosofiei -, dupa aceea au continuat sa nu se preocupe de cunoasterea unei gândiri pe care o repudiau aprioric si au acceptat înlocuirea dogmatismului anterior cu o noua pensée unique, marcata de puternice elemente de tip conservator. Sigur ca ei pot sa reclame presiunea puternica la care au fost supusi, dar nici macar astazi nu critica – recunoscându-si, astfel, implicit vina – faptul ca un numar de ani au acceptat introducerea cursului „Despre îngeri“ al lui Andrei Plesu. Ce rost mai are atunci indignarea fata de triada conservatoare, daca (tocmai pentru ca astfel de lucruri sa nu se mai repete, cum se spune mereu) nu se arata firul pe care a înflorit aceasta triada? Oare aceasta indignare ar fi cea care ar reprezenta altera pars, cea liberala, cum sugereaza dl. Mircea Flonta în „Idolii forului“, dincolo de opozitia aiurita dintre „specialisti“ si „eseisti si literati“?
Si astazi Marx (ceea ce înseamna, desigur, gânditori de tip marxist, daca mi se permite aceasta expresie) este scos din curriculum-ul de filosofie, împanat în schimb cu accente spiritualiste. Întreaga clasa politica a patronat aceasta situatie, dar social-democratii nu au facut nimic pentru a o opri, dimpotriva au agravat-o. Stiind ce este social-democratia de fapt, nici nu este de mirare. De mirare si trist este, însa, ca se mai gasesc intelectuali de stânga care sa sustina „raul mai mic“. Prin ce, by Jove, este mai mare putreziciunea afacerii brandului cu frunza decât, de exemplu, aceea a fregatelor, interes comun al „Casei Regale“ si al PSD?
Este de înteles psihologia alegerii „raului mai mic“. De aceea, atunci când cineva îti spune ca „raul mai mic“ – care îti oferise un respiro de certitudine si un criteriu pentru mersul mintii tale – este, de fapt, mai mare, suferi. Deconcertarea este atât de mare încât îti poti revarsa durerea asupra celui care ti-a distrus certitudinea: îl poti urî. Dar nu poti sa ramâi în acest moment deznadajduit: este mult mai greu sa mergi contra curentului, dar trebuie s-o faci daca nu vrei sa esuezi în esecul asumat al datului fatal.
Alegerea „raului mai mic“ este integrata în conformismul dominatiei: daca un intelectual este destul de critic fata de „cea mai buna dintre lumi“, dar critic doar pâna la punctul în care nu întrevede nici o alternativa, el alege „cel mai mic rau“. Care este, mereu si periodic, forta politica ce nu l-a lovit direct în ultimul timp si ce se afla „în opozitie“. Cred, însa, ca este timpul sa visam (Verlaine), sa construim alternative „puterii“ si „opozitiei“ totodata – alternative pe care sa le supunem celei mai acerbe critici si sa luam de la capat constructia –: sa nu pierdem timpul. Iar aceasta depasire a principiului „celui mai mic rau“ înseamna ca, pâna ce se vor fi desfiintat relatiile de putere (de dominatie-supunere, de exploatare) ca atare – caci asa înteleg ultima propozitie a lui G. M Tamás, „Nici o putere nimanui“, în „Un delict de opinie – polemici“, „22“, 20 iulie 2010, http://www.revista22.ro/un-delict-de-opinie-polemici-8604.html – trebuie sa participam la aceste relatii de partea celor „lipsiti de putere“ (Havel). Dar sa o facem cât se poate mai consecvent, lasând în urma iluziile liberalismului democratic si deziluziile în care aproape ne-am înecat pâna acum.
În mod concret: 1) sa sustinem obiective de stânga, nu partide; 2) sa depasim sfiala fata de lozincile dure ale stângii radicale mondiale fata de care nu mai este voie sa fim straini: poate un intelectual de stânga sa ignore si sa refuze caracterizarea celor multi si exploatati de care se simte legat drept proletariat? Poate el sa ignore si sa refuze cerinta independentei politice de clasa a acestui proletariat? Poate el sa ignore si sa refuze cerinta unitatii internationale a proletariatului? Poate el sa ignore ca separarea grijii pentru proletariatul din tara de anti-militarism este contra-productiva? Poate el sa ignore si sa refuze cerinta de a trata unitar crizele din lumea de astazi?

P.S.: În legatura cu politica de echilibru bugetar: perioada anterioara de consum nu a fost doar o perioada de relaxare a sistemului pentru mase; ci si una a unei uriase sifonari a banului public, deci si una a risipei. Politica actuala de echilibru bugetar este de tip capitalist, adica plateste tendinta de revenire la rigoare cu scaderea veniturilor populatiei. Este o politica nu numai profund nedreapta, antiumana, ci si neproductiva: la prima vedere, doar cresterea consumului general întretine cresterea profiturilor capitalului intern. (La prima vedere/în general, deoarece un capital intern oarecare poate sa-si diminueze mult forta fara ca sa aiba loc si diminuarea puterii capitalului mondial. Caracterul transnational al fazei actuale a capitalismului este cel care permite migrarea capitalului nu numai în cautare de forta de munca ieftina dar si în cautare de piete de desfacere. În plus, exista si sistemul publicurilor-tinta urmarite de catre capital). Astfel încât echilibrul bugetar al tarii se poate realiza numai dupa un numar destul de mare de ani. Dar exista un aspect – care contribuie, de fapt, la posibila crestere a veniturilor populatiei –: cel al limitarii privilegiilor. Fara a vorbi despre acest aspect, nu prea se poate discuta serios despre politica româneasca actuala.

NOTE:
1. G.W.F. Hegel, „Fenomenologia spiritului“ (1807), Traducere de Virgil Bogdan, Bucuresti, Editura R.P.R., 1965, p. 121.
2. Ibidem.
3. Am putea sa ne gândim ca terapiile larg popularizate privind „gândirea pozitiva“ – deci de a scoate din câmpul constiintei problemele, incongruentele, inerentul sentiment de revolta, înlocuindu-le cu contemplarea „partii pline a paharului“, cu ternul „nu-ti bate capul“ – au o puternica valenta de pastrare a raporturilor sociale de dominatie.
4. Thales, în Diogenes Laertios, „Despre vietile si doctrinele filosofilor“ (sec. III e.n.), Traducere din limba greaca de C. I. Balmus, Studiu introductiv si comentarii de Aram M. Frenkian, Bucuresti, Editura Academiei RPR, 1963, Cartea I, Capitolul I, IX, s36t, p. 125.
5. Hegel, ibidem, p. 122.
6. „Marele Soc – Din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismaneanu“, Bucuresti, Editura Enciclopedica, 2004.
7. În „Timpul“ lui Stelian Motiu.
8. Vezi http://www.gardianul.ro/2006/06/16/dezvaluiri-c11/bae_sponsor_regal-s80481.html; http://www.gardianul.ro/2006/06/17/dezvaluiric11/principele_duda_coleg_la_colegiul_de_aparare_cu_semnatarul_contractului_cu_bae-s80510.html; http://cotidianul.ro/fascinanta_ascensiune_militara_a_printului_hohenzollern_duda-17855.html; http://www.urbannews.ro/forum/index.php?showtopic=19180.
9. Vezi si „Is Time to Declare the Soviet Union Illegal“, 27 July 2010, http://www.themoscowtimes.com/opinion/article/it-is-time-to-declare-the-soviet-union-illegal/411087.html.
10. Vezi Stathis Kouvelakis, „Lenin as Reader of Hegel: Hypotheses for a Reading of Lenin’s Notebooks on Hegel’s ‘The Science of Logic’ „, în Sebastian Bugren, Stathis Kouvelakis, Slavoj Žižek, editors, „Lenin Reloaded: Toward a Politics of Truth“, Durham and London, Duke University Press, 2007, pp. 164-204.
11. Cum a insistat Machiavelli si a aratat Althusser. Vezi Machiavelli, „Principele“, Traducere, tabel cronologic, note si postfata de Nicolae Luca, Prefata de Gh. Lencan Stoica, Bucuresti, Minerva, 1994 ; Louis Althusser, „ Machiavel et nous „, in Louis Althusser, „ Écrits philosophiques et politiques „, Tome II, Textes réunis et présentés par François Matheron, Paris, Stock / Imec, 1995, 1997.
12. Vezi Ana Bazac, „Rationalism pâna la capat“, în Ana Bazac, GG Constandache, Catalin Ionita, Laura Pana (coordonatori), „Logica si provocarile sociale. Omagiu profesorului Cornel Popa la 75 de ani“, Bucuresti, Politehnica Press, 2008, p.258-288.