Mihail Sebastian a debutat ca prozator prin niste „Fragmente dintr-un carnet gasit“ (1932), un jurnal gidian cu temele generatiei sale (generatia care cere primatul spiritului si impune în literatura ca punct esential „experienta“): aventura cunoasterii, sentimentul tragicului, ratarea, sfintenia, pasiunile lucide, revolta spiritului si eliberarea simturilor etc. Sunt si motivele epicii lui Eliade din aceasta faza insurgenta a „generatiei tinere“… Proza lui Sebastian este, în fapt, o autofictiune sub forma unui jurnal gasit (o strategie epica raspândita în secolul anterior!), scris de un intelectual care e de parere ca lumea este opera ratata a lui Dumnezeu si ca „experienta“ individului nu serveste la nimic. Primele propozitii din jurnal ne avertizeaza în acest sens: „O experienta. Am oroare de termenul asta (…). Eu nu pot sa traiesc cu foaia de observatie în mâna“… Naratorul – care în aceasta naratiune eseistica nu are nume – noteaza, totusi, întâmplarile prin care trece, face observatii despre femeile pe care le întâlneste, defineste natura pasiunilor pe care le cunoaste, în fine, se confeseaza si judeca faptele (actele) din confesiunea sa cu un sentiment, e drept, de plictiseala si dezamagire. Îsi scrie, cu un cuvânt, experientele, chiar daca teoretic le detesta. „Negationismul“ intra de altfel în filosofia de existenta a acestei generatii de tineri decisi sa schimbe, nu numai preocuparile literaturii, dar si stilul lumii românesti.
În carnetul gasit pe podul Mirabeau e vorba de „umilinta de a rata“ – o umilinta pe care personajul lui Sebastian n-o cunoaste pentru ca el se considera dinainte un ratat, de dezgustul de viata si, în genere, de mediocritatea inerenta a existentei, de crize sufletesti, contestate si acestea. Eroul din interiorul acestor notatii lipsite în chip deliberat de „arta“ s-a instalat demult în inima tragicului, este absent, nu are crize sufletesti si considera iubirea o „ocupatie secundara“. Nu iubeste nici conceptele si nu face nicio deosebire între bun si rau, urât si frumos. Cât despre morala, lucrurile sunt si mai clare: „nu cunosc nici un sfânt moral (…). Morala si sfintenia se exclud“. Morala lui este sa accepte cu scepticism ceea ce exista, binele si raul deodata. Prietenul sau, medicul M.D., apara drepturile inteligentei, drepturi pe care personajul acesta sastisit de tot ce exista nu le recomanda. „Tragedia de a nu fi înteles?“ – întreaba el, si raspunsul sceptic vine numaidecât: „Nu cunosc; vreti sa spuneti placerea, patima, extazul de a nu fi înteles“… Neîntelegerea îi pare, dar, o bucurie a spiritului. Îl urase pe Descartes, nu se stie prea bine de ce, si mai zice o data ca opera lui Dumnezeu este corupta pâna în adâncuri. („tot e mizerabil si meschin si abject“). Are sentimentul ca traieste în provizoriu si este constient de „pacatul nedesavârsirii“. Cunoaste bine singuratatea si aspira la insensibilitatea pietrelor. Înainte de a începe ceva, tânarul acesta egotist, iesit din eseurile lui Stendhal si din prozele lui Gide (Perpessicius sesizeaza corect aceasta alianta), cumuleaza toate scepticismele lumii intelectuale si vorbeste de „inutilitatea oricarei experiente“. El admira doar „demnitatea copacilor“ pentru ca acestia se iubesc fara efuziune.
Eroul egotist e francez si nu are respect pentru pasiunile în care nu intra si „un dram de ostilitate“. „E principiul lor viril, lucid si permanent“. Filosofia lui de existenta, daca accepta una, se bazeaza pe „o mare lene si un precis simt al desartaciunii“. Viseaza o moarte fara metafizica: o moarte „cuminte, familiara, fara mister“, deosebindu-se la acest punct – nu va fi, de altfel, singurul – de eroii lui Eliade. Se deosebeste si în ceea ce priveste iubirea. Când întâlneste pe romantioasa E, o trateaza cu plictiseala si se desparte tot asa de ea, convins dinainte ca totul este iluzie si desertaciune. Nu cauta nici aventura (tema predilecta a literaturii tinere din epoca) si, în genere, eroul acestor fragmente nu asteapta nimic si, în consecinta, nu cauta nimic. Nu crede, practic, în nicio valoare, si cinismul lui dezabuzat aminteste de amoralismul personajelor lui Gide, modelul tinerilor prozatori români dupa razboi. Mircea Eliade încercase, cu câtiva ani în urma, doua romane gidiene („Romanul adolecentului miop“ si „Gaudeamus…“) ramase în manuscris. Sebastian nu mizeaza însa pe dramele constiintei si pe varianta existentei tragice.
Se vede limpede ca personajul-narator din aceste exercitii epice, dominant eseistice, este nedeterminat, singura lui dimensiune sesizabila este negatia. Negatia, paradoxal, ca o forma de inertie. Unicul act existential pe care îl asteapta este împlinirea unui miracol. Îsi recunoaste o dispozitie în acest sens, fara a preciza de ce natura ar putea fi miracolul si de unde ar putea rasari într-o lume fara sensuri majore. Pare, de aceea, un erou abstract scos din eseistica negationista a lui Cioran. Un Cioran minimalizat, fara mituri, usor ridiculizat… Epic vorbind, „Fragmentele“ reprezinta un experiment, si, de ne-am baza doar pe el, n-am banui un posibil prozator. Mai mult epicism exista în articolele critice ale lui Sebastian si în reflectiile lui morale, remarcabile înca de la început.
*
Epicul este mai bogat si observatia psihologica mai profunda în „Femei“ (1933), o aditiune de portrete, scene de viata si mici naratiuni din dosarul de existenta al lui Stefan Valeriu, intelectual mai putin cinic decât naratorul din carnetul gasit pe Pont Mirabeau. Este si el, în fond, un „amoralist“ mai curios, mai disponibil, în fine, un observator mai bun al psihologiei feminine. Trece prin mai multe experiente erotice (Renée, Marthe, Odette, Arabella) si le observa cu o raceala de moralist cultivat. Portretele si reflectiile privind comportamentul femeii în situatii delicate (în esenta: în momentele de intimitate, atunci când simturile exploadeaza si morala este în primejdie) au consistenta si, de data aceasta, confirma un prozator autentic mai degraba din clasa lui Stendhal decât a lui Gide. Aceasta vrea sa spuna ca pentru prozatorul Mihail Sebastian arta prozatorului se bizuie, în esenta, pe capacitatea de a observa pasiunile si de a reflecta în privinta naturii si complexitatii lor. În ceea ce priveste femeia, el nu accepta ideea lui Gide (sau, cel putin nu o exprima) ca femeia nu are caracter, ci numai instincte, si nici ideea ca i-ar lipsi sentimentul tragicului. Este mai aproape de parerea Virginiei Woolf, si anume ca femeia este, în iubire, rareori frivola si reactia ei merge de la instinct spre drama. În „Femei“ întâlnim o varietate de tipuri feminine, toate definite în functie de complexul (comportamentul) lor erotic. Figuratia epica în naratiune este redusa, atât cât face posibila analiza si portretul. Abia scapat de un examen de doctorat, românul Stefan Valeriu merge într-o pensiune din Alpi si acolo da peste o lume pestrita, venita de peste tot. Renée Rey este sotia unui fermier din Tunisia, Marthe Bonneau coboara din Paris, Odette Mignon – de 18 ani – vine nu se stie de unde si dispare dupa o noapte de pomina. Prilej pentru lucidul Stefan Valeriu (un personaj care revine în prozele lui Mihail Sebastian) sa remarce reactiile lor în aceasta comedie a moravurilor care este existenta mondena. Marthe reprezinta tipul femeii austere („frumusetea ei este grava si stapânita“), într-o nesfârsita stare de veghe, o varianta a Doamnei T. în lumea cosmopolita. Mâinile ei (mâna este în acest cod al senzualitatii un punct de reper) sunt ferme, si discursul ei nu tradeaza nicio tulburare afectiva. Naratorul lui Sebastian o urmareste cu atentie si-i analizeaza cu oarecare cruzime gesturile, femeia frumoasa si austera face la fel, iar relatia dintre ei nu-i decât un joc al privirilor si al judecatilor nerostite. Când sunt, totusi, comunicate, propozitiile nu depasesc sfera corectitudinii sentimentale. Enigmatica si seducatoare cu masura, orgolioasa si inaccesibila, de o mondenitate studiata, Marthe Bonneau pare scoasa dintr-un roman de analiza de la începutul modernitatii.
Când ea paraseste pensiunea, lui Stefan Valeriu îi cade în brate, la propriu, Renée, mai putin sofisticata, tipul femeii cu pasiuni rapide si dezordonate, urmate de scurte cainte. „Renée este cea mai goala femeie din lume“, spune despre ea naratorul, facându-i un portret lipsit de grandoare si poezie, într-un stil exact, normal prozaic. Stil epic bun, stil de proza moderna, anticalofila, în traditia stendhalienilor: „Renée Rey are un trup urât, mîini foarte delicate, subtiri si fragile la încheietura, picioarele sperioase, obrazul brun, buzele arse de o permanenta febra si ochii umbriti. Îmbracata, are, în ciuda rochilor ei bine taiate, un aer stângaci care le face straine de ea si nepotrivite. Numai seara, când se face frig si îsi arunca pe umeri salul ei de matase brodata, care o învaluie toata, îsi recâstiga gratia de planta, pe care Stefan i-o observase, cu indiferenta, de altminteri, din primul ceas. Goala, devine mult mai tânara decât este si soldurile i se deseneaza crud, impudic din cauza coapselor lungi de adolescenta.“
Prozatorul face aici si în naratiunile ce urmeaza studii de caz si, cum s-a observat, schiteaza portrete urmate de reflectiile sale asupra acestor pasiuni de vacanta. Lânga Renée, tunisianca disponibila si cu remuscari de sotie virtuoasa, apare în acest tablou al pasiunilor mondene Odette Mignon, o adolescenta inteligenta, concupiscenta, rautacioasa si virgina. Este din clasa tinerilor (adolecentilor) insoumis care populeaza literatura de la începutul secolului al XX-lea. Îi aflam si în primele romane (unele ramase în manuscris, cum am aratat) ale lui Eliade. Sebastian aduce varianta lui, punând accent, în portret, pe ideea de pasiune turbulenta si imprevizibila, mofturoasa, specifica senzualitatii tinere. Odette îl tine pe scepticul Stefan la usa o noapte întreaga, apoi, a doua seara, îl asteapta goala în camera lui, dupa care dispare fara urme… În nomenclatorul sentimental al lui Mihail Sebastian, Odette ilustreaza adolescenta misterioasa si insurgenta care îsi începe viata sexuala printr-un act gratuit, ca eroii lui Gide.
Arabella, alt personaj din colectie, este artista la circ, cu o biografie încarcata si o fire blajina, fara mari discrepante în comportament.
„Avea un gust de miez de pâine“, spune despre ea naratorul – acelasi Stefan Valeriu, expert medic, acum, trimis în misie în Franta. Iubeste în taina si fara speranta o Maria ramasa în tara si, îndragostit de Arabella, ramâne la Paris si duce alaturi de ea o viata de boem. Medicul expert, aflam aici, este si el un „insoumis“ în varianta bucuresteana, adica rebel esuat în boema, un celibatar predestinat, ostil ideii de casnicie. De aceea vagabondeaza de la o femeie la alta si nu se lasa niciodata „fixat“. Reuseste într-o oarecare masura sa-l îmblânzeasca Arabella, care nu-i deloc tipul femeii pasionate si intelectuale, este doar o femeie tânara „destinsa în lene si indiferenta“, o „voluptate odihnita“, noteaza prozatorul. Artista si, aparent, usor accesibila, ea nu admite frivolitatile si, când este dusa sa participe la o „partuza“, se scandalizeaza. Sincera, loiala, fara mari dileme îsi paraseste trupa si-l urmeaza pe medicul român boem, cânta prin barurile pariziene pentru a câstiga bani (descrierea boemei artiste pariziene este remarcabila în naratiune) si într-o zi pleaca, dându-i sfaturi utile ca o sotie grijulie care se duce la piata:
„Daca se face frig, Stefan, sa-si pui seara paltonul. Mai ales spre lac, e racoare!“…
În fragmentul intitulat „Maria“ prozatorul schimba naratorul si într-o oarecare masura tipologia: cel care observa si se confeseaza, aici, este personajul feminin. Tot el este cel care suporta agresiunea iubirii. Maria este o femeie inteligenta, analitica si… captiva. Captiva unei iubiri de care nu este multumita si din care nu poate si, la urma urmei, nici nu vrea sa iasa. Iubeste un barbat orgolios si puternic (Andrei) si este iubita fara sanse, se poate deduce printre rânduri, de nestatornicul Stefan Valeriu, naratorul de pâna acum. Maria se confeseaza în scris celui din urma, analizându-si pasiunea în care s-a instalat. Este, ca literatura, proza cea mai buna din volumul „Femei“. O proza analitica în stilul lui Anton Holban. Maria ilustreaza femeia inteligenta dedicata, pâna la umilinta, unui sentiment. „Un temperament de castelana“, o recomanda prozatorul în fisa pe care i-o întocmeste. O castelana, trebuie adaugat, care este bucuroasa atunci când serveste un despot capricios. Andrei a intrat în viata ei într-un moment de neatentie si oboseala, dupa un divort traumatizant. E brutal si cinic, uneori, obscen, un mic aventurier terorist, zice ea resemnata: „am mers prea departe ca sa ma întorc, sunt prea obosita ca sa sfârsesc. Un amor mi se pare un lucru atât de complicat, un angrenaj atât de apasator si minutios, încât mi-e imposibil sa ma desfac dintre rotitele lui, sa tai legaturile marunte care ma fixeaza, sa trec peste asediul tuturor detaliilor din care a crescut si între care m-a închis. Sunt conventii fizice între mine si Andrei, sunt prejudecati comune, sunt deprinderi, al caror gust de pasiune l-am pierdut poate sau l-am uitat, dar de care nu ma pot desparti, pentru ca stiu ca în momentul acela ar redeveni chinuitoare, întocmai ca o mâna bolnava, care te lasa în pace atâta vreme cât o tii fixa, dar care te scutura de durere, în clipa în care, din nebagare de seama, ai miscat-o din loc. Mi-e frica sa ma apropii de rana asta veche, care se cheama un amor si simt ca e nemasurat mai bine sa las regretele si revoltele mele în pace, în straturile lor sufletesti, azi calme, pentru ca, cel putin aici ma aflu, sunt o cunostinta veche a lor si ma simt oarecum la mine acasa. În ziua în care as sti ca Andrei n-are sa mai sune niciodata la poarta mea – sunetul lui poruncitor si scurt, pe care îl recunosc între o mie – ma voi gasi dezorientata pentru totdeauna“.
Prizoniera acestei pasiuni nefericite nu-i, totusi, victima clasica în amor, femeia, adica, robita de simturi si inerta spiritual. Discursul ei arata o anumita complexitate intelectuala si o capacitate, iarasi, remarcabila de a-si analiza pasiunile, erorile, slabiciunile. Un tip de feminitate care a aparut în proza româneasca relativ târziu. L-au introdus proustienii, Holban si, înaintea lui, Hortensia Papadat-Bengescu. Sebastian îl studiaza pe un fragment redus, folosind procedeul confesiunii. Un jurnal intim, în fapt, sub forma unei epistole adresate unui barbat (Stefan) pentru care are un sentiment de dragoste-prietenoasa. Lucida, afectuoasa Maria pretuieste, dar nu-l primeste în intimitatea ei. Prefera sa ramâna captiva despotului frivol si neloial Andrei. De ce? „Pentru ca asa a fost sa fie“, raspunde ea, cu sentimentul fatalitatii. Are, totusi, o justificare mai precisa: a intrat în joc într-un moment de confuzie („când lasase usile deschise si storurile ridicate“) si, fara sa vrea, jocul i-a paralizat vointa: „Multa vreme m-am crezut libera, l-am privit detasat si, pentru motivul ca îl judecam cu raceala, constienta de toate defectele lui amuzante, aveam naivitatea sa ma cred independenta de el si gata sa primesc oricând, cu inima usoara, o despartire“ – explica ea. O logica sentimentala nu stiu cât de credibila în planul existentei comune, dar verosimila în plan epic. Capacitatea de a-si medita pasiunea înrobitoare diferentiaza si impune acest personaj în golirea feminitatii pe care o prezinta, în stilul unei proze eseistice, Mihail Sebastian.
Emilia, ultimul tablol din expozitie, înfatiseaza femeia monstruoasa si discreta ca o cârtita, însotita cu Irimia C. Irimia, tânar din Ialomita ajuns student la Paris. Prozatorul mai schimba o data stilul epic în sensul ca prezinta personajele din afara, cu un efort de obiectivitate. Emilia, fata urâta si tacuta se uneste cu taranul din Ialomita si moare când naste un copil. Comentariul sarcastic al prozatorului este superficial în naratiune, dar portretul femeii urâte si îngaduitoare este bun, ca si acela al lui Irimia C. Irimia care, în ciuda înfatisarii lui primitive (cel putin asa îl prezinta naratorul Stefan Valeriu, boemul sceptic si seducator), respecta în frivolul Paris morala lui de plugar valah (se însoara cu urâta Emilia numai pentru ca fusese „fecioara“!)…
Estetic vorbind, talentul epic al lui Sebastian (analiza psihica fina, eseu romanesc, stil despovarat de obsesia literaturii „frumoase“, în fine, stil modern, sincronic) se reveleaza în aceste fragmente care studiaza educatia sentimentala a unui intelectual dezabuzat si seducator. A început sa le scrie, marturiseste într-o însemnare din 25 febr. 1933, în 1929 la Bucuresti, le-a continuat în 1931 la Paris si le-a încheiat în 1933 la Breaza. „O carte de vacanta“, zice el, scrisa cu bucurie („am scris-o numai cu soare mult“). Altadata (7 aug. 1933, spune ca a scris-o „cu lene“ si ca se desolidarizeaza de eroul sau („declar ritos ca ma desolidarizez“). Tot acum se apara de ideea de a fi scris o carte autobiografica pentru a nu i se atribui, probabil, aventurile prin care trece personajul sau.
Ce-i de retinut în aceste exercitii inteligente, opera unui prozator la curent cu evolutia romanului european, este încercarea lui de a aduce o tipologie feminina mai complexa si, prin aceasta, mai originala în proza româneasca si de a sincroniza stilul epic. Prin stil se întelege, înainte de orice, un mod de a vedea individul. În cazul de fata e vorba de confruntarea, pe tema eternului subiect al erosului, dintre sase femei si un narator/ martor/ seducator care le observa si noteaza ceea ce observa (si, în parte, traieste) într-o proza, complet neinteresata de frumusetea ei formala. Stil exact, nemetaforic, într-un limbaj direct, simplu, preponderent eseistic. În admiratia lui Gide si Proust, tânarul Mihail Sebastian (când începe sa-si redacteze cartea, autorul are 22 de ani!) urmeaza, totusi, stilisticeste pe Stendhal… Este din acest punct de vedere în consens cu prozatorii din generatia sa: Holban, Camil Petrescu si Eliade. Din articolele critice (sa nu uitam ca, înainte de a fi prozator si dramaturg, Mihail Sebastian este un comentator avizat si statornic al fenomenului literar si ca opera lui esentiala este cea de critic literar!), deducem ca citea în aceasta perioada, în afara de Stendhal, Proust si Gide, pe Céline, Joyce, John Dos Passos, tot acum sau ceva mai târziu pe Virginia Woolf, Unamuno, Samuel Butler, iar dintre români pe Hortensia Papadat-Bengescu si Holban… Sunt, în genere, lecturile generatiei tinere de prozatori din deceniile trei si patru. Sebastian, ca si Mircea Eliade, nu ignora, sa se observe, romanul anglo-saxon…