Săptămâna trecută remarcam că în studiul său despre pătrunderea proustianismului în conştiinţa literară românească, în contextul dezbaterilor privind romanul românesc modern din epoca interbelică, Liviu Leonte consemnează un fapt de istorie literară de o maximă importanţă: răspunsul dat de
G. Călinescu lui Camil Petrescu la întrebarea „De ce nu avem roman?“ printr-un articol care, apreciază pe bună dreptate criticul ieşean, „deschide o perioadă fastă a literaturii române când operele literare se situează la un nivel european prin problematică şi valoarea contribuţiilor“. El precizează pentru cititorul francez (reamintesc că volumul a apărut în limba franceză la Institutul European din Iaşi), dar nu numai, că romanul românesc îşi are modelul mai ales în Balzac, susţinut şi legitimat, de altfel, şi de critica de la noi, mai mult sau mai puţin tradiţionalistă. Se reaminteşte faptul că N. Iorga, ca unul ce pune accentul pe tradiţie, este cel dintâi care a relevat valoarea literaturii române medievale, iar G. Călinescu a venit apoi şi a impus criteriul estetic în judecata literară şi artistică. Cele două tendinţe se confruntă ferm şi rareori coexistă benefic. Mai mult, o parte a celor ce reprezintă prima direcţie alunecă, la finele anilor ’30 şi începutul deceniului cinci, pe linia ideologiei de extremă dreaptă. Urmează „obsedantul deceniu“ când ambele tendinţe intră în umbră, împinse de o altă ideologie, a internaţionalismului proletar şi realismului socialist care condamnă deopotrivă tradiţia – ca fiind, cu mici excepţii, burgheză, reacţionară, nocivă – şi influenţa „Occidentului decadent“, etichetat, şi acesta, cum altfel?, ca reacţionar. Se proclamă şi se încearcă punerea în practică a proiectului unei aşa numite culturi noi, în termeni absoluţi, ca expresie pură a ideologiei proletariatului revoluţionar. Este vorba de epoca postbelică binecunoscută, marcată de proletcultismul sterilizant, de import, ce avea să fie urmată, mai târziu, când s-a revenit la cultul tradiţiei autohtone, de protocronism, un curent ce-şi avea originea într-un studiu al unuia dintre cei mai luminaţi cărturari români ai celei de a doua jumătăţi a secolului trecut: Edgar Papu, dar ale cărui idei şi analize comparatiste au fost deformate până la caricatural de unii scriitori şi publicişti. Liviu Leonte observă că în orice discuţie pe tema impactului operei lui Proust asupra romanului românesc interbelic nu se poate să nu fie sesizată apartenenţa criticilor la una dintre cele două tendinţe amintite, iar din acest punct de vedere, mai constată: „Dacă există comentatori, puţin numeroşi, reticenţi până la a nega această influenţă, alţii sunt înclinaţi să vadă proustianism pretutindeni unde întâlnim amintiri, o redare a iubirii, a geloziei, a viciului, o meditaţie despre timp. Tendinţa de a «stoarce pietrele», după formula lui G. Călinescu, ne poate duce la asemenea concluzii. Lucru ciudat, acelaşi Călinescu, care a negat vehement prezenţa lui Proust în proza românească, nu ezită, în capitolul intitulat Romancierii – din a sa Istorie a literaturii române…, – să se refere la proustieni. O lectură atentă ne conduce la concluzia că nu se poate decela o influenţă a scriitorului francez decât la un număr restrâns de romancieri. Trebuie să ai o imaginaţie bogată pentru a afirma că Mihail Sebastian sau Felix Aderca, care s-au pronunţat cu privire la Proust, sunt înrudiţi în arta lor literară cu autorul romanului În căutarea timpului pierdut. Situaţia este diferită, însă, în cazul unor scriitori importanţi ca Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu sau Anton Holban. Modul în care ei îl prezintă pe Proust comportă trimiteri la ansamblul creaţiei lor, pentru a explica mai bine aspectele legate de raporturile cu opera scriitorului francez şi pentru a elimina anumite poncife instalate cu obstinaţie în exegeză“.
Era necesar, în consecinţă, ca autorul să consacre câte un eseu monografic celor trei prozatori pomeniţi, ceea ce şi face. Mai întâi, lui Camil Petrescu care, de pildă, în viziunea a doi critici importanţi din generaţii diferite – Tudor Vianu şi Ovid S. Crohmălniceanu – ar fi „primul prozator român care a adoptat «metoda lui Proust», metodă ce reprezintă o tehnică literară, fără implicaţii filosofice obligatorii“. Un alt critic important, Alexandru George, vede în autorul Nopţii de dragoste – „un fidel al principiului proustian al unităţii de viziune“. Apoi, Hortensia Papadat-Bengescu. Ca şi în cazul lui Camil, Liviu Leonte trece în revistă romanele acesteia, informându-l pe lectorul francez asupra conţinutului şi formulei fiecăruia dintre ele, reproducând, totodată, atât mărturiile prozatoarei privind tehnica şi concepţia sa despre roman, dar mai ales concluziile unor critici de prim plan ca E. Lovinescu, Tudor Vianu (Arta prozatorilor români), Şerban Cioculescu, Constantin Ciopraga ori Nicolae Manolescu, uneori extrem de diferite, chiar antinomice. Este cazul romanului Logodnicul (1935), a cărui primire a fost una surprinzătoare în comparaţie cu cea de care s-a bucurat romanciera la apariţia altor cărţi ale sale. Acestea avuseseră parte de opinii critice „mai mult sau mai puţin convergente“, pe când Logodnicul a reprezentat pentru unii „o lovitură de maestru“, iar pentru alţii un eşec, Călinescu, de exemplu, considerându-l „magistral“, iar Şerban Cioculescu „o capodoperă de plictiseală“. În realitate – apreciază Liviu Leonte – romanul nu merita asemenea atitudini atât de opuse. Important e, însă, că, pe ansamblu, marii critici ai epocii şi cei ce i-au urmat au disociat cu pătrundere, punând în lumină şi ceea ce era cu adevărat proustianism în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu. O descriere a operei lui Anton Holban şi a exegezei acesteia este, de asemenea, menită să argumenteze ce şi cât a însemnat proustianismul pentru romanul românesc modern. Liviu Leonte remarcă mai ales contribuţia critică novatoare a lui Alexandru Călinescu, care, în eseul Anton Holban – complexul lucidităţii, plecând de la Testamentul literar al autorului celor patru romane publicate într-un răstimp de opt ani, scurşi de la debut până la moartea prematură a scriitorului (1902-1937), face o netă distincţie între narator şi eroul său. Acesta visează mereu, ca şi naratorul din À la recherche…, la libertate, independenţă, dar în realitate el e din ce în ce mai legat de amanta sa; el ar putea gândi despre sine ceea ce gândeşte naratorul proustian: „când nu e gelos se plictiseşte, când e gelos suferă“.
După o „absenţă aproape totală a studiilor proustiene în perioada războiului şi a deceniului şase“, urmează în deceniul şapte un timp al unei reale deschideri, când realismul socialist este abandonat, iar în acest context apar şi articole şi studii despre Marcel Proust, precum cele semnate de Nicolae Balotă, Elena Vianu, Mariana Şora, Vladimir Streinu, iar din generaţia atunci tânără Nicolae Manolescu, Liviu Petrescu, Mihai Zamfir. Alţii „se specializează în studii proustiene, cel mai adesea în perspectiva comparatismului: Irina Mavrodin (cea căreia îi datorăm şi traducerea integrală în româneşte a operei lui Proust, căreia i-a dedicat nu mai puţin de 17 ani din viaţă – nota mea), Irina Eliade, Cornelia Ştefănescu, Traian Liviu-Birăescu“. Un rol deosebit l-au avut Dan Grigorescu, Cornelia Comorovski şi Ovid S. Crohmălniceanu, care în 1968 motivează cu o prefaţă reeditarea volumului întâi din În căutarea timpului pierdut, în traducerea lui Radu Cioculescu. Liviu Leonte evocă apoi momentul 1971, când Centenarul Proust a coincis cu tezele ideologice de tristă faimă din luna iulie a acelui an, prin care Ceauşescu proclama, în fond, o minirevoluţie culturală. Totuşi, opera lui Proust a continuat să constituie „obiectul studiilor specializate“ în epoca postbelică, mai exact în ultimele decenii ale secolului trecut. Criticii şi eseiştii care o supun analizei formulează judecăţi şi propun puncte de vedere noi, cum ar fi zis Mihai Ralea, în texte ce ar putea figura în orice bibliografie privind exegeza operei proustiene, oricât de selectivă ar fi ea. Sunt nume de prim plan ale criticii şi eseisticii literare, de la Ion Vartic la Nicolae Steinhardt, de la George Pruteanu la Irina Mavrodin, de la Mircea Berindei la Eugen Simion, Mihai Zamfir, Traian Liviu Birăescu sau Livius Ciocârlie.
Pentru a exemplifica, l-aş menţiona pe cel al lui Ion Vartic: Luciditate şi himeră la Marcel Proust – o paralelă între Don Quijote şi Swann. „Iubirile lui Swann“ – comentează Liviu Leonte – „înainte de întâlnirea cu Odette se remarcă printr-un caracter pasager şi spontan care dispare când el îşi imaginează femeia iubită coborâtă dintr-o frescă de Botticelli. Abia din acest moment iubirea lui seamănă cu cea a lui Don Quijote, până la apariţia geloziei“. Ion Vartic observa: „Dragostea la Don Quijote şi Swann este forma de cunoaştere absolută, modul de a contempla, dincolo de fenomen, esenţele. Tot astfel se explică şi voinţa lor constructivă, dorinţa de a face din femeia iubită centrul unui univers fictiv“. Criticul clujean propune apoi o „lectură proustiană“ a episodului din romanul lui Cervantes în care bătrânul hidalgo adoarme în grota de la Montesinos, cu sentimentul că somnul său aparţine unei alte dimensiuni a timpului, asemenea celei teoretizate de naratorul din În căutarea timpului pierdut.
În căutarea romanului modern. Receptarea operei lui Marcel Proust de Liviu Leonte este biografia cuprinzătoare a unei teme majore: proustianismul în conştiinţa literară românească.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 517