N-as putea spune cã mã satisface clasa politicã de care beneficiem. Necontenit fac comparatii cu trecutul României moderne, necontenit am în minte pe ziditorii statului celui nou de atunci, întelepciunea lor, jertfele lor si mai ales integritatea lor.
Acest popor al nostru, care astãzi parcã s-a uitat pe sine, a strãbãtut secole de-a rândul un drum extraordinar. Mai întâi, reusind sã existe si sã se mentinã în „calea rãutãtilor“ de unul singur. Pãrãsirea cea dintâi am cunoscut-o în ultimele decenii ale secolului al treilea, când Dacia Felix si-a încetat existenta si Roma si-a retras legiunile si cârmuirea. De atunci am navigat singuri pe valurile trecutului, departe de cei cu care ne înrudeam cel putin printr-o civilizatie extraordinarã, care, în multe privinte, ca si limba, ne leagã chiar si pânã astãzi de ei.
Am trãit alãturi de altii, împreunã cu ei ori luptând cu ei pentru a supravietui. Am reusit sã ne mentinem, uneori miraculos si atunci când am întâlnit nou veniti cu care am putut sã conlocuim puterea noastrã de rezistentã si forta de a transmite felul nostru de a fi ne-au ajutat sã ne impunem si sã-i aducem lângã noi. Puternica tulpinã a daco-getilor, supusã civilizatiei Romei, si-a demonstrat o capacitate rar întâlnitã de a rezista în spatiul vechii Dacii!
Muntii si codrii au oferit adãpost în vremurile de încercãri si puterea noastrã de a renaste din cenusã a fost nemãrginitã. Oare nu mai suntem urmasii celor de acum o jumãtate de mileniu? Deseori îmi vine în minte Moldova lui Stefan cel Mare, când rãzboaiele se succedau, cu distrugerile lor – uneori si cu autodistrugeri necesare pentru a frâna înaintarea dusmanului – si când tara se refãcea uimitor pentru a face fatã mai departe încercãrilor repetate din anii urmãtori si când cu bratele – cãci buldozere si tractoare nu existau! – se reconstruia si se construiau minunate lãcasuri si cetãti care înfruntã si astãzi vremurile. Cum fiinta atunci atâta putere, atâta dorintã de a face fatã încercãrilor si cum se reusea? Si astãzi, când în relatiile cu ceilalti nu stim sã ne apãrãm pozitiile, când uneori venim în întâmpinare, cedând si ce nu ni se cere sau dând cu usurintã ceea ce nu se cuvine!
Cum am reusit sã ajungem la o întelegere cu marea putere otomanã, tãvãlugul care a trecut peste state si popoare impunându-le legea sa, în vreme ce noi am reusit un compromis istoric prin care ne-am apãrat fiintarea, ne-am pãstrat cârmuirea si credinta? Mã gândesc, mai aproape, la un secol si jumãtate distantã, la câtã demnitate si fermitate a manifestat cu destoinicie Alexandru Ioan Cuza, principe vasal care stia sã se comporte ca un cârmuitor neatârnat? Cum am pierdut însusirile înaintasilor ori – ca sã fim cinstiti –, principala lor însusire: dragostea de pãmântul natal, iubirea de patrie, care ne însufletea pe toti si ne-a ajutat nu numai sã supravietuim, ci sã mergem înainte, sã ne putem realiza nãzuintele în ciuda unor dificultãti infinite?
România ca stat modern si institutional unitar s-a construit pe temeiul acestor simtãminte, unanim împãrtãsite si care în procesul de zidire al tãrii celei noi de acum un secol si jumãtate au fost cultivate de familie si scoalã, apoi de armatã, când serviciul militar a fost generalizat. Formarea cetãtenilor a fost un obiectiv realizat progresiv si eficient, a unor cetãteni care gândeau în primul rând la interesele nationale reale, nu le mimau si nu erau preocupati cu prioritate de îmbogãtirea proprie!
Programul de la 1848, initial acceptat doar de o parte a societãtii, a fost translat în 1857 în programul de construire a statului national modern. A avut loc atunci manifestarea unui patriotism care n-a avut limite. Fãrã îndoialã, era vorba mai întâi de unire, de unitate statalã a douã principate, dar în fapt la zidire au intervenit jertfe! Pentru boierime, pânã atunci posedanta privilegiatã, a avut loc sacrificarea propriilor pozitii dominante, acceptarea cointeresãrii celorlalte categorii si mai ales a pãturilor mijlocii, dar jertfã au fãcut si reprezentantii tãrãnimii încã aservite, care au acceptat sã mai astepte o legitimã eliberare si înzestrare cu pãmânt propriu, proces care în fapt avea sã întârzie o jumãtate de deceniu. Si totul s-a întâmplat într-o nouã atmosferã, „Hora Unirii“ a fost simtitã, trãitã, a devenit un imn a noi timpuri. Nici nu ne dãm seama astãzi ce a însemnat când fosti domnitori au apãrut alãturi de deputatii clãcasilor si unii si altii s-au exprimat alãturi pentru realizarea unei Românii, care urma nu numai sã fie dar si sã treacã si printr-un proces de fundamentalã înnoire.
Si atunci au apãrut si membrii unei clase politice, care numãra si reprezentanti ai lumii vechi, dar care – paradoxal – erau si ei purtãtori ai înnoirii, chiar dacã uneori pe pozitii mai moderate. Erau si purtãtorii de cuvânt ai noilor categorii sociale, ai modernitãtii, din ce în ce în numãr sporit datoritã dezvoltãrii obiective tãrii. S-a format într-adevãr un amalgam burghezo-mosieresc, ajungându-se treptat nu numai la conlocuire politicã, dar si la legãturi matrimoniale si adevãrate „suduri familiare“, trecându-se apoi progresiv, în cursul deceniilor, mai ales în interbelic, la dominatia exercitatã pe plan social de pãturile mijlocii.
Au existat atunci si oameni nu pe deplin cinstiti, dar în mare majoritate, mai ales pânã la primul rãzboi mondial, corectitudinea era dominantã, iar exceptiile au tras consecintele faptelor lor, cel putin prin oprobiul opiniei publice. Totodatã, a face avere prin politicã era un lucru care nu se purta. Politicienii de marcã au fost deseori oameni cu stare, dar aceasta era rezultatã dintr-o activitate de altã naturã, nu politicã si averile necinstite erau „arãtate cu degetul“!
În Senat erau alesi oameni ceva mai în vârstã, Camera fiind terenul pentru oamenii politici tineri. În general, reprezentantii natiunii erau oameni cu studii, într-o lume în care doctoratul în drept la Paris reprezenta aproape o conditio sine qua non pentru un aspirant la o functie ministerialã! De altfel, manifestãrile de inculturã în cursul interventiilor parlamentare, rare, erau sanctionate neiertãtor prin ironiile presei.
Fãrã îndoialã cã fiecare parlamentar reprezenta o optiune politicã, dar înainte de toate el se considera alesul natiunii si responsabil fatã de aceasta! Desi nu ca în Parlamentul britanic, totusi si acesti senatori si deputati români din acea vreme adoptau si atitudini de fair play în lupta politicã.
Tãvãlugul dictatorial a pus capãt acestei lumi parlamentare, a reprezentantilor ei, ca si a comportãrii. A avut loc o coborâre de nivel si totul se desfãsura în perioada totalitar comunistã la comandã, ca o piesã proastã si prost jucatã. A urmat marea rãsturnare din decembrie 1989, într-adevãr revolutionarã. Porti închise o jumãtate de secol s-au redeschis si s-a format treptat o clasã politicã nouã. N-a mai avut loc un proces real evolutiv si nici o progresivã selectie de valori si competente. În vremuri de tranzitie apar oameni noi, dar nu neapãrat –cum s-ar cuveni! – oameni buni si corespunzãtori. Multi îndrãzneti au profitat de golul de putere, politicul a dominat, interesul national a fost mai mult simulat. Fãrã îndoialã, în noua clasã politicã existã si oameni potriviti, la locul lor, dar fãrã sã vrem si mai ales fãcând comparatii cu un trecut, câti dintre acesti oameni noi sunt la locul lor, câti reprezintã valoare în comparatie cu semenii, câti au ajuns sã fie alesi remarcându-se printr-o activitate de o deosebitã utilitate societãtii si câti nu sunt decât rezultatul unor jocuri politice?
Problema nu este minorã, ci foarte importantã si ea s-ar impune a fi solutionatã într-un viitor cât mai apropiat prin introducerea unor criterii de selectie obiective, stricte, nepoluate politic, prin respectarea unei scãri a valorilor si a integritãtilor si acest lucru ar trebui realizat prin consensul tuturor, cu gândul comun al adevãratului interes national, pentru a se trage folosul cuvenit din competentele tãrii. Cam asa a trebui reziditã România!