Astfel se intituleaza cel mai întins capitol, 120 de pagini, din volumul „Fost-a Eliade necredincios?“, alcatuit de Mircea Handoca, la care m-am referit si în precedentele doua foiletoane. El e de un deosebit interes pentru cine vrea sa cunoasca mai bine traiectoria unui mare destin într-un secol nebun, dar si dincoace de el, într-o postumitate nelipsita de glorie, dar si „batuta“ de vânturi potrivnice, cea a lui Mircea Eliade. Parcurgându-l, cititorul are o imagine sintetica a modului cum a fost si este reflectata figura acestei mari personalitati în publicistica româneasca si straina. Retrospectiva întreprinsa de biobibliograful lui Eliade constituie raspunsul la solicitarea unor „tineri eliadesti“ care l-au rugat pe Mircea Handoca „sa prezinte în rezumat – cu extrase – cele mai importante articole pro si contra“ lui Eliade. Temele privesc deopotriva opera si biografia acestuia. Eminamente polemic, explicit si implicit, „rezumatul“ este edificator, atât cât poate fi un rezumat, în ceea ce priveste receptarea operei stiintifice si literare a lui Mircea Eliade. Un subiect obsedant ramâne, însa, trecutul celui care a fost considerat liderul unei generatii de straluciti intelectuali si a ramas ca atare în istoria culturii noastre.
Aproape ca ne-am obisnuit, din pacate, cu un portret fals al lui Eliade, în primul rând din cauza deformarilor, a cliseelor din care unii nu mai pot iesi, a lipsei de informare corecta, a refuzului de a analiza faptele sine ira et studio si nu o data din motive obscure. Exista autori atât de încremeniti în niste clisee aberante, atât de iresposabili în emiterea unor „judecati“ si enunturi total nefondate, carora nu-ti mai ramâne decât sa le spui, cu vorbele regretatului Mircea Iorgulescu, adresate unei autoare a unei carti pline de calomnii la adresa lui Eliade, dar nu numai a lui, ca nu-i mai poti crede nici macar atunci când afirma ca Parisul este capitala Frantei… Din fericire, comentariile bine documentate si aplicate la text, obiective, bazate pe marturia revelatoare, riguros argumentate sunt totusi preponderente, asa cum o atesta si retrospectiva lui Mircea Handoca. Critici, istorici ai culturii, eseisti, români si straini, din toate generatiile, traseaza portretul real sau macar credibil al savantului si scriitorului, al profesorului si publicistului Mircea Eliade. „Rezumatul“ alcatuit de Mircea Handoca cuprinde ample extrase din texte semnate de nume prestigioase. Extrasele, cât se poate de edificatoare, creeaza impresia unui symposion, a unei dezbateri, în care discursurile se rostesc calm, echilibrat sau mai vehement, opiniile fiind diferite, iar uneori, mai ales când în discutie sunt omul Eliade si biografia sa, antinomice.
În 2002, la aparitia editiei în limba engleza a „Jurnalului“ lui Mihail Sebastian, Andrei Codrescu, se… despartea mai mult sau mai putin cordial de Mircea Eliade. Sigur, hotarârea lui Codrescu nu e de natura sa ne zguduie, sa produca vreun cutremur de grad înalt în constiinta lumii culturale. În paranteza fie spus, astfel de „despartiri“ sunt usor ridicole. Înainte de toate, pentru a te desparti de un mare spirit, precum, de pilda, Constantin Noica de Goethe, presupune sa te fi aflat „împreuna“ cu el, vreau sa zic într-o profunda comunicare si chiar comuniune cu el. Altfel, risti sa fii întrebat, tot în maniera lui Noica: dar cine te crezi dumneata, domnule?! De ce o evoc totusi tocmai pe cea a lui Andrei Codrescu de celebrul savant român? Nu atât fiindca i-as conferi, repet, o semnificatie aparte fata de alte „despartiri“ de acelasi tip, declarate cu emfaza. Ci mai mult pentru ca la momentul dezvaluirii ei într-un articol din „Dilema“ a fost întâmpinata de o exemplara, în mai multe sensuri, punere la punct din partea lui C. Stanescu în „Adevarul literar si artistic“. E de precizat ca ne aflam atunci într-o perioada în care „Jurnalul“ lui Mihail Sebastian, autentic eveniment editorial cu multiple ecouri, poate cea mai importanta opera a celui ce scrisese „De doua mii de ani“, romanul-jurnal binecunoscut, prefatat de Nae Ionescu, ocupa prim-planul publicisticii de la noi si din alte spatii culturale, fiind însa supralicitat uneori din perspective ce riscau sa întunece adevaratele virtuti ale scrierii, nu putine. Între altele, Andrei Codrescu observa: „Sebastian descrie, cu detalii cutremuratoare «rinocerizarea» prietenilor sai intelectuali sedusi de fascism. Dar nici una dintre aceste transformari nu a fost atât de uimitoare ca aceea a lui Eliade. Afilierea lui Mircea Eliade la fascism nu a fost doar un flirt… Eliade nu a fost doar un simplu radical de duminica. El a fost un membru activ al Garzii de Fier pro-naziste“. Apoi, Codrescu îi reproseaza istoricului religiilor ca „nu a scris nimic prin care sa arate ca îsi regreta trecutul fascist, în contrast izbitor cu un alt erou al vremurilor mele de început, filozoful româno-francez E.M. Cioran, care declarase ca simpatiile sale pentru Garda de Fier au fost o greseala îngrozitoare“. A.C. face si o scurta caracterizare a filozofiei lui Eliade care ar fi „cu lustrul sau «stiintific», o evidenta recuperare nietzscheana a religiilor pagâne si a culturilor extatice. Într-o forma nerafinata, astfel de idei mistico-mitice pagâne erau parte integranta a ideologiei national-socialiste oficiale“. În fine, autorul articolului din „Dilema“ atragea atentia asupra consecintelor nefaste ce pot decurge din „idolatrizarea necritica a intelectualilor interbelici“, exprimându-si totodata speranta ca „Jurnalul“ lui Sebastian „va avea un efect umanizant si asupra celor care, din ignoranta sau nesimtire, îsi permit sa celebreze pe fata monstri precum Ion Antonescu“.
Într-un stil de o remarcabila stringenta, criticul si eseistul C. Stanescu semnala în textul lui Andrei Codrescu grave lacune de informatie, afirmatii cel putin hazardate, dar de fapt mincinoase, intolerabile improprietati de limbaj si, inclusiv, de logica. Criticul scria ca A.C. „se poate desparti de Eliade cât pofteste, dar nu cu pretul unor informatii inexacte, rodul explicabilei stari emotionale din «Jurnalul» lui Sebastian transferata asupra cititorului sau“, între care aceea ca Eliade ar fi fost „membru activ“ al Garzii de Fier si antisemit, când în realitate marele savant român a fost doar simpatizant „legionar“ si nationalist, iar nationalist nu înseamna nicidecum antisemist sau rasist. C. Stanescu constata ca A.C. nu are proprietatea termenilor; foloseste gresit cuvântul „lustru“ sau mai sus citata sintagma „idolatrizare necritica“. Or, explica semnatarul articolului din „Adevarul literar si artistic“, seria 1990-2005: „«Idolatrizarea» n-are cum fi «critica», iar daca admitem «necritica» instauram o contradictie în termeni…“ Dar, fireste, dincolo de forma, trebuie avute în vedere faptele, iar acestea nu justifica deloc „îngrijorarea“ ce l-a cuprins pe A. Codrescu, caruia C. Stanescu îi reaminteste ca sunt numeroase studiile si luarile de pozitie – precum cele apartinând lui Z. Ornea, Martei Petreu sau lui Adrian Marino – privind extrema dreapta din România si trecutul unor intelectuali de frunte care au simpatizat cu ea. Criticul conchidea tot cu o avertizare, ca si preopinentul sau, dar nu insolenta ca aceea, ci doar nelipsita de o fina ironie: „Legitima si necesara din unghi personal, «despartirea» de Mircea Eliade nu trebuie sa împovareze mostenirea acestuia cu îngrijorari excesive“.
Inspirata ideea „tinerilor eliadesti“ de a-i sugera lui Mircea Handoca sa introduca în carte substantialul capitol care cuprinde si aceasta polemica, cu atât mai mult cu cât ea apartine unor tineri care, presupun, vor sa cunoasca adevarul si numai adevarul privind istoria si cultura româneasca, liberi de resentimente si idiosincrazii, de etichetari si clisee.
Volumul „Fost-a Eliade necredincios?“ – titlu, observ acum, prea restrictiv si oarecum nerelevant privind continutul mult mai variat si mai dens al cartii – este, dincolo de patetismul unor comentarii, generat de pasiunea cercetarii si devotiunea fata de tot ce tine de scrisul si personalitatea „eroului meu preferat“, cum îl numeste Mircea Handoca pe Eliade, dincolo de unele pledoarii… pro domo, înca o oglinda a receptarii (si editarii) operei ilustrului savant român, dar si a transformarii unei biografii într-un mare destin.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 368