Sunt enunturi care, prin banalitatea lor, îti trec pe lânga urechi si numai când sunt repetate sau reîntâlnite în alte contexte te fac sa le dai atentie. O interventie, altminteri bine intentionata, a unuia din participantii la festivitatile de la Râmnicu-Vâlcea, mi-a readus în minte celebrul discurs de receptie la Academia Româna, „Poporanismul în literatura“, rostit de Duiliu Zamfirescu în 1909. Diatriba scriitorului împotriva lui Vasile Alecsandri, catalogat drept „un rau culegator de poezii populare“ care „mai cu seama s-a înselat fundamental când a crezut ca poate introduce dulcegarii sentimentale în viata versificata a poporului nostru“, a facut cariera în cultura româna. „Calul de bataie“ al proaspatului academician era Miorita lui Alecsandri (o sintagma pentru care îi suntem, totusi, îndatorati lui D. Z.) care, zicea el atunci, „ca nascocire populara este o imposibilitate. Iata un flacau voinic, traind pe corhane, cu turma sa, caruia oita bârsana îi spune ca au sa-l omoare baciul Ungurean si cu cel Vrâncean si care, în loc sa puna mâna pe bâta si sa se apere, pune mâna pe piept si face poezii!“ Aproape în aceiasi termeni se pronunta si inginerul de la Câineni în interventia sa, în mai 2013, si nimeni n-are nimic a-i imputa.
Perspectiva „eroica“, „epopeica“, „activa“, „luptatoare“, care tradeaza sau macar altereaza substanta marelui text mioritic, nu a parasit nicicând exegeza acestuia, desi înscrierea sa în orizontul estetico-filosofic pare a prevala. O demonstratie în acest sens, în sinteza profesorului iesan Petru Ursache, „Miorita. Dosarul mitologic al unei Capodopere“. Cu ilustratii si Postfata de Stefan Arteni, Editura Opera Magna, Iasi, 2013. Daca discursul universitarului de la Iasi, erudit, neliniar, sincopat pe alocuri, ferm în judecatile/prejudecatile sale, curajos în apropieri si echivalari neasteptate, original si repetitiv în acelasi timp, prea exigent cu unii confrati pe care îi ignora cu gratie si prea îngaduitor cu altii, îsi caracterizeaza foarte bine autorul, surpriza vine de la graficianul Stefan Arteni care însoteste exegeza ursacheiana cu o serie de compozitii digitale extrem de expresive, în care un ochi dibaci poate descifra trimiteri la „Miorita eterna“ (p. 211), în care îmi pare a descoperi o imagine foto (digitala, desigur) a celebrului mozaic realizat de Milita Petrascu pe peretii exteriori ai fântânii Miorita din Bucuresti, opera arhitectului Octav Doicescu, sau la personaje ale bestiarului mitologic evocate de etnolog în discursul sau (p. 57).
Iar discursul plastic are si o sustinere teoretica, adaugând o dimensiune deloc neglijabila interpretarii „baladei“ – dimensiunea antropologica, cu generalitati antropofilosofice („Orice comunitate este calauzita de o viziune despre lume si se afla într-o relatie definita cu întregul si cu sine. Aceasta înseamna ca omul trebuie întotdeauna sa fie înradacinat într-o structura a convingerilor si a ordinii. Asadar, înainte de toate, omul se afla în cultura si este purtator de cultura“) si aduceri la zi în limitele bunului simt si bunului gust, pledând pentru o hermeneutica de adâncime a acestui „palimpsest al ruinelor“.
* * *
Pastrând proportiile, într-un astfel de „osuar“ tind sa se transforme si sculpturile în lemn si piatra ale unei tabere de creatie, de acum câtiva ani, expuse pe un platou din spatele Hotelului „Montana“ din statiunea Covasna. Sunt câteva zeci de exponate, de sculptura mare, cu teme si în maniere artistice diverse, realizate de o seama de artisti, ale caror nume sunt pastrate, pe unul din exponate, într-o latura a platoului care le gazduieste. Iata-le, într-o transcriere aproximativa: Marian Biti..n, Liviu Brezeanu, Panaite Chifu, Alexandru Ciutureanu („Somnul sferelor“), Aurel Cucu, Egyed Judit („Relicvar“), Petrovits Istvan, Constantin Platon, Mircea Roman, („Compozitie“), Constantin Sevtov.
Din pacate, placutele din aluminiu, pe care erau inscriptionate numele autorilor si titlurile lucrarilor expuse au disparut, s-au volatilizat, încât identificarea lor este azi, pentru cele mai multe dintre ele, aproape imposibila (daca nu se va fi gasind, undeva, un Catalog al acestora – la hotelul „Montana“ si la Punctul de informare din centrul statiunii nu l-am aflat). Altminteri, artefactele respective risca sa-si estompeze pâna la disparitie mesajul ideatic si estetic cu care le-au investit creatorii lor, transformându-se în locuri de popas ad hoc pentru turistii plecati sau întorsi din drumetiile lor montane. Las în grija vecinului meu de rubrica, dr. Virgil Stefan Nitulescu, caruia, poate, situatia nu-i este straina, cautarea unei solutii în astfel e cazuri, mai ales ca situatia nu e singulara.
Dintre cele cu „autor necunoscut“, mi-a retinut atentia, în contextul discutiei de fata, un basorelief, în lemn, figurând o scena din balada nationala, ciobanul si oaia lui nazdravana: un pastor matur, ceea ce e mai aproape de sensul etnografic al lui „baci“, sprijinit în bâta sau poate în baltag ori în „cârlig“, simbol al autoritatii, „semnul distinctiv si onorific al pastorului“, zice P. Ursache, op. cit., p. 91, extrapolând cu oarecare lejeritate, cu caciula pe cap (suntem, în balada, la sfârsitul verii/începutul toamnei, oile „se cobor la vale“), veghind, el, asupra „oitei bârsane“ sau concentrându-se asupra spuselor, avertismentelor ei. Oricum, artistul plastic pare sa fi aderat la interpretarea mitica a baladei, scena pastorala fiind fixata pe un stâlp totemic, strajuit de o impunatoare cusma dacica de sub care se itesc larg deschisi ochii Divinitatii.
În plan strict real, la câteva zeci de metri mai la vale, un ciopor de oi, mielute si berbecuti de anul acesta, despartite de turma de oi, urcata de mult pe muntii din apropiere sau mai îndepartati. În Voinesti, parte, acum, a orasului Covasna, înainte vreme localitate rurala, locuita exclusiv de români, marea majoritate, daca nu toti, crescatori de animale, ciobani, îmi spune pastorul care însoteste oitele, mai sunt câteva mii de oi, în orice caz mai putine decât în urma cu 20-30 de ani, dar mai sunt, înca. Observ, între mioarele pasunate în hotarele satului, o oaie batrâna, „oaia stira“, stearpa si întreb ce-i cu ea în turma de mioare. Raspunsul, plin de umor, vine imediat, spontan: „Asta-i liderul de sindicat!“. Si sa mai zica oarecine ca ardelenii nu au umor!
* * *
Între mit si realitate, înca un crochiu: cum urci spre hotelul „Montana“, pe dreapta, îti retine atentia „un zid parasit si neispravit“, temeliile unui viitor hotel, baza de tratament, de dimensiuni impunatoare, ramase în paragina. Copiii zburdalnici, scapati de sub supravegherea parintilor, se aventureaza pe zidurile din beton, gasind acolo un loc de distractie, în timp ce locul de joaca de mai la deal e napadit si el de buruieni si lasat de izbeliste. Autoritatile locale si ziaristii de investigatie vor fi stiind ce se ascunde dedesubtul proaspetelor ruine – în orice caz, bani (multi) si munca în zadar. „Vocatia constructiva a poporului român“ încremenita în proiect! Se vede treaba ca nicio Ana nu a fost imolata în zid, ceea ce ar sustine, indirect, eficacitatea ritului ca si disolutia mitului. n
Nota:
Corhana f. Mold. Coasta înclinata de deal, unde pasc vitele, Saineanu, DULR, A sasea editiune; Corhana, corhane, Coasta de deal stearpa, râpoasa, greu accesibila, Ucr. kurhan, DEX 1975. Sigur ca sensul poate fi dedus din context, dar în limba vorbita de astazi cuvântul nu se mai întâlneste, cred. Nota aceasta filologica nu incumba nici un fel de „fite“ academice, ci atrage doar atentia asupra unui adevar de neignorat – un text de acum 100 de ani necesita, pentru întelegere, azi, un aparat critic minimal. Pe de o parte. Pe de alta, furat de vârtejul pledoariei sale, autorul ciclului romanesc „Neamul Comanestenilor“ nu observa sau ignora deliberat faptul ca zisele „corhane“ nu se potrivesc de fel cu „piciorul de plai“, „gura de rai“ pe care „se cobor la vale“ cele „trei turme de miei“. Dupa cum nici imaginea de „flacau voinic“ a baciului moldovean nu este sustinuta de portretul poetic al acestuia: „mândru ciobanel, tras ca prin inel“.
Autor: NICOLAE CONSTANTINESCUApărut în nr. 433