Alexandru Vlad, „Ploile amare“, Editura Charmides, Bistrita, 2001, 448 p.
Atât de spectaculoasa a fost evolutia prozei optzeciste in ultimii ani, incât aproape ca putem trece la capitolul „normalitate“ devierile de la premisele ei initiale. Sa te mai miri ca Alexandru Vlad revine in forta cu roman dupa ce Petru Cimpoesu, Horia Ursu sau Cristian Teodorescu au demonstrat ca proza scurta din anii ‘80 (atât de original asumata de fiecare dintre ei incât parea un manifest definitiv de creatie) era, totusi, un exercitiu pentru constructii mai ample? Incepe sa devina tot mai evident ca din punct de vedere valoric aisbergul despre care vorbea Gheorghe Craciun cu privire la poezia optzecista trebuie identificat mai degraba la nivelul prozei. Poate va explica la un moment dat un istoric literar serios de ce poezia optzecista aproape ca a amutit dupa ‘90, in timp ce prozatorii, treziti dintr-o miraculoasa hibernare (perioada lunga de gestatie pare a fi conditia sine qua non a acestor scrieri), dau opere impresionante una dupa alta.
Renuntarea la „tehnica“
Nu mai surprinde asadar deloc intoarcerea unui prozator recunoscut si acum doua decenii, dar oarecum pus in umbra, ca destui altii, de figurile mult mai titratilor Mircea Cartarescu sau Mircea Nedelciu. Nici faptul ca recentul roman dovedeste ca Alexandru Vlad are puterea de a se reinventa complet. Orice-ar spune fanii lui neconditionati din Ardeal (doar Ion Muresan in poezie poate depasi cota de popularitate de care s-a bucurat printre confrati), scriitorul n-a reusit sa-si gaseasca tonalitatea creatoare dupa Revolutie. N-a lipsit nicio clipa din actualitatea editoriala, insa majoritatea volumelor din ultimii ani, bine scrise, sunt totusi fragmentare si eclectice, la granita dintre publicistica si proza. Ce-i drept, in multe se intrevedea deja un inceput de distantare fata de experimentalismul recurent, mai mult sau mai putin discret, in proza tuturor scriitorilor optzecisti. Prozele din „Aripa grifonului“ sau „Drumul spre Polul Sud“, dar si fragmente intregi din romanul „Frigul verii“ erau mai degraba exercitii de realism decât halci propriu-zise de viata. Revenirile stilistice obsedante, focalizarile imprevizibile, modificarile bruste de perspectiva tradau un prozator (departe de textualismul pur si dur al altor colegi de generatie, desigur) foarte atent la intrigile compozitiei. In schimb, scrierile de dupa ‘90 reflecta toate, prin apropierea de reportajul in proza, o intentie vadita de renuntare la tehnica in favoarea clasicului – dar mult mai rafinatului – autenticism. Dau savoare anecdoticii rurale (mediul predilect al prozatorului) decupaje copioase din realitatea de zi cu zi, personaje pitoresti, „sucite“, precum si o voce din off fals mizantropa, capabila de mari adeziuni sufletesti dincolo de predispozitia pentru umorul stins si negru.
Instantanee caracterologice
Ce-i drept, acestea din urma constituie datele de pornire ale romanului „Ploile amare“. Titlul, cam evanescent-liric, fara forta de expresie, nu reflecta decât la modul superficial imaginarul lui Alexandru Vlad. Daca exista totusi, lirismul tâsneste neprevazut din materia unei proze realiste excelent conduse de la primul pâna la ultimul pasaj. La fel ca la Horia Ursu sau la Petru Cimpoesu, deformatia profesionala de nuvelist se transforma si la Vlad intr-o arta superioara a instantaneelor si a cadrelor abia miscate. Nu o naratiune propriu-zisa, curgatoare in stil clasic, ne propune Alexandru Vlad, ci mai degraba o suma de episoade de sine statatoare, in care personajele centrale revin pe rând in prim-plan, in câte o scena reprezentativa. Prozatorul suspenda astfel orice devenire previzibila a povestii si, desi pricepem inca de la inceput tot ce se intâmpla in roman (complicatiile tehnice gratuite sunt inexistente), cursul spre care se indreapta „Ploile amare“ ne ramâne strain pâna la ultimele pagini. La fel ca ploile care inunda mica localitate de lânga Cluj timp de mai bine de trei luni, naratiunea stagneaza ea insasi in aceste mici racursi-uri enigmatice. Toate, excelente prilejuri de virtuozitate caracterologica. Nu se poate elogia indeajuns talentul lui Alexandru Vlad de a surprinde interioritati pitoresti.
Tânarul invatator Pompiliu, Presedintele Alexandru, doctorul Danila, tehnicianul Kat, paznicul Toma Buric, brigadierul Brodea sau hotul Zaharie alcatuiesc o galerie de personaje de neuitat, de care cititorul se desparte cu greu la final. Singurii ramasi in satul izolat de ape in timp ce oamenii seriosi construiesc un dig, toti sunt niste excentrici, niste „suciti“. Ei nu ies cu nimic din logica realului, insa captivitatea in propriile obsesii – si gratuitatea derivata de aici – ii face intr-un anumit sens neverosimili. Iata portretul „paznicului de noapte“ al satului, despre care nu se mai stie ce sau pe cine pazeste: „Toata munca lui Toma Buric consta practic intr-o odihna in slujba comunitatii. Si era chiar mândru de asta: fiecare avea dreptul la odihna lui privata, recuperarea in intimitate a capacitatilor vitale, numai odihna lui era pusa si aceasta in slujba statului. Parca ar fi fost inzestrat natural cu o capacitate incontestabila: omul care se putea priva de somn, pentru o permanenta stare de veghe. Când se lasa seara parca totul se cufunda in cenusa. In scurta vreme intunericul se va lasa fara nuante. Lumea mergea devreme la culcare, iar despre cei care nu mergeau la culcare el stie foarte bine unde sunt si cu ce se ocupa. Parea ca aduce noaptea de la el de acasa. Venea clefaind din cizmele lui largi de cauciuc, lua centrul satului in primire si aprindea felinarul din fata Pravaliei – si asta era un fel de semnal ca lucrurile au intrat in stapânirea sa“. Tehnicianul medical Kat e, la rândul lui, un personaj cel putin la fel de interesant. Pe lânga ca e preocupat in mod cât se poate de ingenuu de problematica filozofica a timpului (si prozatorul se amuza sa-i urmareasca pâna la absurd dialectica interioara), rezolvata pâna la urma cât se poate de pedestru prin deprinderea artei de a croseta (!), secundul doctorului Danila e un impatimit al – am zice noi azi – gadget-urilor. Pasiunea de a distruge si de a recompune (Kat isi construieste din obiecte iesite din uz un sistem de masurare a nivelului apei, ba chiar si un radio) nu e insa doar o nevoie superficiala, aflam printre rânduri, ci tine de un tic interior: „Dupa lasarea noptii aparatul acela primitiv de radio paru sa-i sopteasca vreme indelungata la ureche, si asa, cu casca lipita de tâmpla, parea ca face el insusi parte din acel aparat construit de mâna lui, ca se intregise, isi adaugase ceva ce-i lipsea“.
E imposibil de transcris, ba chiar de inventariat, acest angrenaj extrem de subtil al detaliilor ce face ca, fara a reprezenta o monada, fiecare dintre personaje sa devina, sub lentila microscopica a lui Alexandru Vlad, un mecanism de sine statator. Mecanism care s-ar fi putut invârti in gol (ceea ce nu-i chiar atât de ciudat intr-o lume in care timpul a devenit el insusi „o jucarie stricata“), daca prozatorul n-ar fi reusit sa adune toate aceste destine si sa le atribuie un sens totalizator. Dar despre capacitatea lui Alexandru Vlad de a depasi convingator – asimilându-le, in fond – tehnicile prozei scurte si despre mizele stratificate ale „Ploilor amare“, data viitoare.