Luminiţa Corneanu, Leonid Dimov. Un oniric în Turnul Babel, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 264 p.
Dintre poeţii postbelici importanţi, Leonid Dimov e, probabil, cel mai nedreptăţit de critică. Trebuie observat numaidecât paradoxul că, dacă oniristului i s-au dedicat comentarii extinse – puţini sunt cronicarii activi în ultima jumătate de veac care să nu-i fi dedicat măcar câteva rânduri –, în schimb el n-a făcut obiectul niciunei monografii.
Leonid Dimov a rămas astfel la condiţia de pururi comentat, niciodată monografiat (dacă nu punem la socoteală micro-monografia de la Aula semnată în tandem de Traian Ştef şi Viorel Mureşan). Un fapt semnalat şi de Luminiţa Corneanu, cea care încearcă să-l scoată pe Leonid Dimov din acest adevărat handicap de receptare. Un handicap cu atât mai bizar cu cât, repet, Dimov n-a fost niciodată un marginalizat al canonului literar. E adevărat că el n-a atins cotele unor Nichita Stănescu, Ana Blandiana sau Marin Sorescu, însă la fel de adevărat e că nici n-a fost supus tirului detractorilor după ’90, ca aceştia. Dimov s-a aflat permanent într-un loc călduţ al receptării, de unde nici n-a urcat, nici n-a coborât. De la un punct încolo, însă, această stagnare ameninţă să devină ea însăşi un stigmat care l-ar putea coborî pe Dimov în raftul secund al canonului.
De aceea se poate spune că monografia Luminiţei Corneanu vine la ţanc, mai ales că autoarea pare să conştientizeze impasul traversat azi de receptarea lui Dimov. Două i se par debutantei deficienţele receptării poetului: pe de o parte, ar fi vorba de absenţa unei ediţii complete, finalizate de Paralela 45 abia în 2012. Pe de altă parte, argumentează vag tautologic autoarea, lipseşte o dare de seamă completă asupra lui Dimov din cauza absenţei unei „cercetări metodice, elaborate după o analiză a întregii opera dimoviene, opera care oferă nu puţine surprize atunci când este privită ca ansamblu. E de presupus că absenţa unei astfel de priviri panoramice a dus la situaţia paradoxală a receptării dimoviene, divergenţele dintre opiniile critice enunţate de-a lungul timpului fiind de-a dreptul frapante“.
Cele două tabere
E sigur până la evidenţă că fără o dare de seamă completă nu putem avea acces nici la o privire totalizatoare asupra operei poetului, însă nu-i la fel de sigur că „divergenţele frapante“ ale opiniilor critice fac rău la receptare, nici că sinteza monografică ar trebui să le anihileze în mod necesar. Mai îngrijorător mi se pare, însă, că la aproape cinci decenii de la apariţia Versurilor, critica şi-a stabilit două linii directoare de interpretare din care n-a ieşit, din păcate, nici azi. Cu puţine excepţii, receptarea lui Dimov s-a împărţit destul de devreme în două tabere care-şi pasează una alteia cuvântul-cheie, menit să descuie toate porţile imaginarului oniric: e vorba de tragism, pe de o parte, şi de carnavalesc, pe de altă parte. E de la sine înţeles că un Dimov tragic e conotat întotdeauna pozitiv, în timp ce ludicul sau ironicul e aproape întotdeauna acuzat de alunecare în manierism. Sunt cei doi versanţi ai receptării dimoviene, identificaţi corect de Luminiţa Corneanu într-un capitol de restituire a dosarului critic.
Din păcate, însă, nici Leonid Dimov. Un oniric în Turnul Babel nu reprezintă o modificare de paradigmă interpretativă a operei poetului. Desigur, cartea Luminiţei Corneanu reprezintă o dare de seamă completă, menită să elucideze atât viaţa, cât şi aspecte ale operei poetice. În afară de această intenţie panoramică – manifestă în cuminţenia şi în didacticismul comentariului critic –, volumul reuşeşte rareori să arunce lumini noi asupra „cazului“ Dimov în literatura română. O privire panoramică, extrem de grăbită, face ca întreg demersul autoarei să sufere de ceea ce aş numi prezbitism cronic – incapacitatea de a privi de aproape. Când vorbeşte despre „antimetafizica lui Dimov“, despre „ambiguitatea dintre text şi sens“, despre „luxurianţa lexicală“, despre „fidelitatea faţă de imaginaţie şi vis“, Luminiţa Corneanu nu face, vai, decât să reformuleze mai mult sau mai puţin conştient păreri critice precedente. Mă tem că nici în ce priveşte drama identitară care a marcat biografia lui Dimov, nici în ce priveşte originalitatea interpretării operei, monografia tinerei autoare nu va putea fi considerată un reper, de vreme ce alţi comentatori le-au adâncit anterior. Corin Braga a reuşit, prin cunoscuta-i grilă psihanalitică, să explice nuanţat o parte considerabilă a problemelor de conştiinţă ale lui Dimov, în timp ce, pe versantul operei, studiul lui Eugen Simion din Scriitori români de azi rămâne simptomatic pentru incizia analitică în imaginarul lui Dimov: „smalţul“, „ceaţa“, „fumul“, „poetica sclipitorului“, „estetica liniilor curbe“, „materialitatea“ substantivelor sunt doar câteva dintre topos-urile extrase direct din carnaţia poemelor.
Dimov’ s in the Details
În schimb, Luminiţa Corneanu preferă să inventarieze (corect, fără cusur!) cele mai importante direcţii ale operei, fără a coborî vreodată pe terenul detaliilor. Iar în ce priveşte nota specifică a poetului, portretul din avion e cu totul insuficient, mai ales că Dimov, la fel ca Diavolul, e de regăsit în detalii: „Dincolo de barochismul lui Dimov, se pune problema care sunt acele note definitorii, acele accente pe care astăzi le percepem ca fiind dimoviene. Recapitulând, ar putea fi vorba, în primul rând, despre o muzicalitate anume, dată în special de numeroasele eufonii, la nivelul rimei sau din interiorul versului, dar şi de sonoritatea însăşi a atâtor cuvinte rare, multe nemaiîntâlnite la alţi poeţi, înainte sau după Dimov. Ar fi apoi luxurianţa imagistică, decurgând din cea lexicală, aglomerările obiectuale în spirit baroc, senzaţia continuă de Turn Babel, care este, poate, cea mai potrivită metonimie a lumii lui Dimov. Este vorba apoi de teme pe care poetul le reia, le revalorifică şi le îmbină astfel încât să scoată din ele maximum posibil: călătoria, ospăţul, bâlciul, sclipitorul, moartea, erosul carnal, şi care-i permit ample desfăşurări narative, cu frustrant de puţine elanuri lirice“. etc., etc. Recapitularea, parafraza, când nu citatul in extenso, sunt tehnicile critice cele mai frecvente în Leonid Dimov. Un oniric în Turnul Babel.
Fapt cu atât mai decepţionant cu cât studiul autoarei promitea atât o taxinomie proprie, cât şi o re-locare a operei lui Dimov în spaţiul poeziei româneşti. Cele trei etape identificate în evoluţia operei (cea suprarealistă, cea onirică propriu-zisă şi cea alegoric-gravă), a căror decelare e salutară într-o lirică suspectată permanent de monotonie şi de redundanţă, rămân din păcate neexplicitate, căci micile fragmente dedicate fiecărui volum în parte ezită şi ele să-şi asume riscuri interpretative. Iar în ce priveşte căile de evoluţie a receptării lui Dimov, Luminiţa Corneanu lasă lucrurile în coadă de peşte. Spun acest lucru nu doar pentru că fragmentul despre receptarea actuală se încheie cu o strângere impasibilă din umeri („rămâne de văzut ce se va întâmpla, dacă Dimov va rămâne un maestru al subteranei sau va ajunge să ocupe scena principală“), ci pentru că, deşi toate premisele de interpretare sunt prezente în discurs – autoarea reţine note individuale ale lui Dimov atât faţă de şaizecişti, cât şi faţă de optzecişti –, Luminiţa Corneanu ezită să tragă consecinţele singularităţii experienţei oniricului în literatura română.
Pentru a ieşi din spaţiul confortabil pe care îl ocupă încă în canonul poeziei de azi şi, implicit, pentru a lăsa în urmă suspiciunea că lipsa de complexitate a receptării nu e oglinda frivolităţii operei, Leonid Dimov are nevoie de interpreţi mai curajoşi.