„În 2005, când tocmai fusesem ales secretar al Uniunii Scriitorilor, romanul meu Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme a fost nominalizat la Premiile USR. M-am recuzat şi am anunţat că nu candidez la nici un fel de premii pe durata întregului mandat, aşa mi s-a părut moral. Dacă voi mai fi nominalizat, am intenţia să repet acest gest. De fapt, aveam intenţia. Am reflectat şi cred că demersul cel mai corect este altul: să aduc în atenţia Comitetului Director această situaţie şi să mă supun deciziei care se va lua pentru toţi, cred că se cade să întocmim o regulă şi să ascultăm cu toţii de ea. Fără ambiguităţi şi dublă măsură.” (Gabriel Chifu, Observator cultural, 2010)
„În ce priveşte Premiul pentru poezie, juriul a avut de ales dintre Gabriel Chifu, Însemnări din ţinutul misterios, Cartea Românească, Nichita Danilov, Imagini de pe strada Kanta, Tracus Arte, Ştefan Manasia, Motociclete de lemn, Charmides, Ion Pop, În faţa mării, Limes şi Ioan Es. Pop, Unelte de dormit, Cartea Românească. Premiul, anunţat de Ana Blandiana, i-a revenit lui Gabriel Chifu, care a recitat un poem din volumul câştigător.” (România literară, 2012, nr. 24)
„Gestul meu de a concura la premii să însemne că am renunţat la scrupule? Nu. Atâta doar că am schimbat semnul premisei, din minus în plus. Să mă explic. În interdicţie se porneşte greşit – de la prezumţia de vinovăţie: interzicându-i-se să concureze cuiva care deţine o funcţie se presupune că toţi sunt nişte ticăloşi. Concurentul, care ar corupe prin funcţia sa (o funcţie, pentru cine cunoaşte cum stau lucrurile, de iluzorie putere!), cât şi cele două jurii, de nominalizare şi de premiere, care ar însemna că sunt formate din oameni slabi, fără personalitate intelectuală, coruptibili, nişte bieţi oportunişti ce se lasă călcaţi în picioare de un satrap al literaturii. Or, firesc este să operăm cu prezumţia de nevinovăţie, cu premisa onestităţii. Adică: nici concurentul nu-şi foloseşte „puterea” pentru trafic de influenţă, nici juriul/ juriile nu selectează după alte criterii decât cele ale valorii literare. Dacă ar fi altfel, atunci totul s-ar dizolva şi instituţia premiului literar nu şi-ar mai avea rostul. S-ar cuveni oare să se precizeze în regulamentul premiilor USR că deţinerea anumitor funcţii exclude participarea la competiţia premiilor? Şi dacă da, care ar fi aceste funcţii? Doar preşedintele sau şi alţii? Până unde ar trebui să se meargă? Prim-vicepreşedinte, vicepreşedinţi, preşedinţi de filiale şi de secţii, directori şi redactori-şefi de reviste şi de edituri, membri în bordurile unor instituţii culturale importante, redactori de carte, critici influenţi titulari la reviste importante şi alţii, şi alţii? Am însă serioase îndoieli că, odată îndepărtaţi din competiţie cei care deţin funcţii, se va elimina orice sursă a răului şi nu se vor mai comite nedreptăţi în jurizare. Imparţialitate pură nu există. Criteriul estetic poate fi înlocuit în luarea unor decizii cu unele criterii străine nu doar sub presiunea funcţiei. Ci şi din prietenie ori prin apartenenţa la un anumit grup ori prin cine ştie ce legături de interese.” (Gabriel Chifu, Ramuri, 2012)
„Un alt proiect important al USR, Colocviul romanului românesc contemporan, s-a desfăşurat în zilelele de 7 şi 8 iunie a.c. (2014) la Alba Iulia. Tema din acest an a Colocviului a fost Miza romanului românesc de astăzi.(…) La finalul dezbaterilor, criticii prezenţi la Colocviu, Nicolae Manolescu, Cristina Chevereşan, Irina Petraş, Dan Cristea, Daniel Cristea-Enache, Cosmin Ciotloş, au ales prin vot romanul anului 2013-2014. Premiul i-a revenit, cu unanimitate de voturi, lui Gabriel Chifu pentru volumul Punct şi de la capăt, apărut la Editura Polirom.“ (România literară, 2014, nr. 25)
„Marele Premiu al Festivalului Naţional de Literatură ediţia I (iniţiat şi organizat de Gabriel Chifu – nota mea, M.I.) a revenit scriitorului Gabriel Chifu pentru romanul Punct şi de la capăt (Polirom, 2014). Pentru decernarea Marele Premiu FestLit a deliberat un juriu alcătuit din Dan Cristea, preşedinte, Gabriel Coşoveanu, Mircea A. Diaconu, Nicolae Leahu, Mircea Mihăieş, Irina Petraş, Răzvan Voncu, membri. Ei au avut de ales dintre cele 20 de nominalizări făcute de filiale (…). Prin punctări succesive, atent contabilizate, juriul a stabilit finaliştii: Gabriel Chifu şi Gabriela Adameşteanu (Anii romantici).” (Comunicat al Uniunii Scriitorilor, octombrie 2014)
<Premiul Naţional „Mihai Eminescu” a mers> „nu atât către un poet – unul din plutonul optzecist, e adevărat, nu însă din primele rânduri! –, cât către o funcţie. Căci premiantul se numeşte Gabriel Chifu – vă spune ceva acest nume (altminteri, o publicaţie l-a rebotezat Gabriel Chiţu)?! – şi este cunoscut ca vice-preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. Or, pe lista de propuneri figurau nume grele, cum ar fi Mircea Cărtărescu, Aurel Pantea, Liviu Ioan Stoiciu, Marta Petreu, Ioan Moldovan, Lucian Vasiliu – oricare dintre ei face cinste literaturii române contemporane, iar după ce anul trecut seria optzecistă a fost inaugurată de Ion Mureşan pur şi simplu nu se putea face un atât de neinspirat pas, nici nu pas – salt înapoi.” (Emilian Galaicu-Păun, Europa Liberă, 17 ianuarie 2015)
„Ceea ce s-a întâmplat în 2015, prin premierea lui Gabriel Chifu, după decizia aproape la fel de flagrantă din 2013, când laureat a fost Nicolae Prelipceanu, adică răsplătirea unor literatori şi funcţionari conştiincioşi, şi nu a unor poeţi care sunt repere, stele fixe pentru cei de azi, arată că nu vă mai pasă. Aceasta este eroarea despre care vorbeam, la un sfert de secol de la impunerea unui premiu în care ne încăpăţânăm să credem în continuare. Ea aduce atingere tuturor: şi nominalizaţilor nedreptăţiţi, şi reputaţiei membrilor juriului, şi prestigiului premiului în cauză. Ba chiar şi premiatului, în fond. Vă propunem ceea ce ni se pare a fi singura posibilitate de reparaţie morală după o asemenea eroare: demisia de onoare din juriu, în bloc.” (Scrisoare deschisă către membrii juriului Premiului Eminescu, pusă în circulaţie pe 19 ianuarie, semnată iniţial de 33 de scriitori – poeţi, critici, prozatori – din mai toate generaţiile; ulterior, lista semnatarilor a crescut considerabil.)
„Este o ruşine acest protest. Nici nu se pune problema demisiei juriului. E şocant, e scandalos ceea ce au făcut nişte colegi de breaslă. Eu le-aş sugera semnatarilor să-şi scrie propriile cărţi, după care să se apuce să le conteste pe ale altora.” (Nicolae Manolescu, în Adevărul, 20 ianuarie 2015)
„Suspiciunile mi-au fost iscate de procedura insolită de jurizare. Membrii nu s-au văzut şi nu au discutat, fie şi în contradictoriu, niciodată. Mai mult, nici n-au semnat, în cunoştinţă de cauză, vreun proces-verbal în care datele şi opţiunile să fi fost trecute în clar. Dar cum? – o să mă întrebaţi. Simplu. În timpul deliberărilor, preşedintele Nicolae Manolescu a telefonat de la Paris fiecăruia în parte şi, la scurt timp, i-a reapelat spunându-le că nu există majoritatea decisivă. Treaba asta a durat trei runde, pentru ca, la a patra, să iasă din urne învingătorul. Dar a văzut cineva vreun proces-verbal? Există vreun şerveţel care să confirme validitatea votului? A văzut careva ce a votat şi ce s-a pus în dreptul numelui său? Mister. Dl Manolescu i-a dictat lui Gellu Dorian, tot prin telefon, numele câştigătorului. Dar cine poate dovedi că acesta a fost votul real al juriului? Nimeni. Înclin să cred că ne aflăm în faţa unui caz de manipulare şi fals în acte publice, făcut cu bună ştiinţă. (…) Îl provoc pe dl Manolescu să dovedească cu înscrisuri că protejatul domniei sale, Gabriel Chifu, a câştigat pe bune cel mai prestigios premiu de poezie.” (Florin Iaru, Caţavencii, 21 ianuarie 2015)
„Subsemnatul Mircea Martin, membru al juriului pentru acordarea Premiului Naţional de Poezie «Mihai Eminescu», de la înfiinţarea acestuia, în 1991, vă propun şi vă solicit să procedaţi la o reformă a modului în care se desfăşoară procesul de selecţie în vederea premierii.
1. Ar trebui să începem prin a beneficia de mai multă transparenţă în privinţa componenţei juriului local botoşănean sau, mai nou, a modului în care se desfăşoară sondajul care stabileşte nominalizările.
2. Până acum câţiva ani, când deciziile juriului se luau printr-o majoritate confortabilă de voturi, dacă nu chiar în mod unanim, consultarea telefonică a membrilor a fost eficientă şi suficientă. În momentul în care, la primul tur, voturile se distribuie între mai mulţi candidaţi, iar la votul final scorul este foarte strâns – cum se întâmplă în ultima vreme –, acest sistem trebuie înlocuit, în opinia mea, cu o reunire a membrilor juriului la o dată şi într-un loc anume, ceea ce creează posibilitatea unor tururi de scrutin bine marcate, cu rezultate cunoscute, în fiecare moment, de către toţi membrii. Şi chiar, de ce nu?!, cu confruntări de opinii. (…)
În cazul în care Consiliul Uniunii Scriitorilor sau dumneavoastră personal veţi considera inoportună sau irealizabilă această schimbare pe care eu unul o cred neapărat necesară, vă rog să consideraţi demersul de faţă drept o demisie din respectivul juriu.“ (Mircea Martin, scrisoare deschisă către Nicolae Manolescu, Observator cultural, 21 ianuarie 2014)