Lunea trecută, pe 31 august, s-au decernat premiile Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2014. A fost cea mai tristă ediţie de care îmi pot aminti.
Unu la mână, toată afacerea s-a desfăşurat aproape pe şest. Nominalizările au fost anunţate – în România literară şi pe saitul USR – abia cu 4-5 zile înainte; iar juriul, format din Ioan Holban, Ion Bogdan Lefter, Gabriela Gheorghişor, Cristina Chevereşan, Vasile Spiridon şi Răzvan Voncu, a rămas anonim până la ora galei (pentru cei prezenţi) sau până în zilele următoare galei (pentru cei care n-au fost de faţă).
Doi la mână, nominalizările. Nu au fost nominalizaţi nici Ionuţ Chiva, nici M. Duţescu, nici Lavinia Branişte, nici Mihai Radu, nici Bogdan Alexandru Stănescu, nici Gabi Eftimie, nici Octavian Soviany, nici O. Nimigean, nici Ionel Ciupureanu. Toţi aceştia publicaseră în 2014 cărţi care meritau luate în consideraţie. Se poate răspunde că aceasta e o judecată de gust fatalmente subiectivă şi că subiectivitatea juriului e mai obiectivă, prin însăşi natura responsabilităţii pe care şi-o asumă formal, decât subiectivitatea celor care comentează de pe margine. Acestei contraobiecţii, deşi pe fond corectă, i se poate răspunde în felul următor. Unu, calitatea nominalizaţilor a fost pe unele porţiuni lamentabilă: când îl nominalizezi pe Gheorghe Vidican şi îl ignori pe Octavian Soviany îţi autoanulezi legitimitatea şi trimiţi în ridicol toate discuţiile despre gusturile care „nu se discută“. Doi, în nominalizări, adică în absenţa unor autori de pe lista celor selectaţi de juriu, sare în ochi partipriul politic. Pe scurt, cei care au criticat USR în ultima vreme au fost săriţi, unii chiar de două ori: Soviany nu apare nici ca poet, nici ca traducător, deşi a dat anul trecut cea mai bună traducere (şi încă una completă) din poezia lui Baudelaire publicată în cultura noastră – fapt care se vede treaba că pentru juriul USR e un fleac. Trei: cultivarea sistematică (dincolo de puţinele excepţii de rigoare) a unui concept de literatură cu iz de molii; mai tot ce înseamnă literatură contemporană a fost uitat cu scopul de a flata câte un veleitar prietenos faţă de conducerea actuală a USR. Patru: nominalizarea lui Eugen Negrici (şi încă de două ori, la critică şi la premiul special) pentru ediţia a doua a unei cărţi vechi de 40 de ani (Expresivitatea involuntară) căreia i s-a schimbat titlu este de-a dreptul o gafă: pesemne că juriul a citit doar coperta. Cinci: deşi Premiul Naţional acordat lui Paul Cornea este pe deplin meritat (şi chiar mai mult de atât, în sensul că trebuia acordat de mult, fără a aştepta ca marele profesor să treacă de 90 de ani), ideea de a nominaliza şi aici trei scriitori fără nici o legătură între ei (alături de Cornea, Nora Iuga şi Mircea Cărtărescu) este prostească şi jignitoare pentru nominalizaţi, care participă la un simulacru de competiţie a cărei finalizare nu depinde decât de o decizie arbitrară sau de o politică de moment, căci altfel ce criterii funcţionează pentru a distinge între un mare scriitor şi un mare istoric literar? Vârsta celui din urmă?
Trei la mână, Gabriel Chifu. Chifu, vicepreşedintele USR, a fost nominalizat şi la ediţia aceasta, numai că, după tot scandalul cu premiul Eminescu acordat lui Chifu după un vot viciat de către Nicolae Manolescu, acum a decis să se recuze. Ceea ce e o glumă la fel de proastă ca varianta în care nu s-ar fi retras şi ar fi primit, inevitabil, premiul. Spun asta pentru că opiniile lui Chifu vizavi de premii s-au schimbat ca o giruetă din 2005, de când este boss la USR. La primele nominalizări s-a recuzat, invocând principii morale, la următoarele nu s-a mai recuzat, invocând alte principii morale. Evident, după ce nu s-a mai recuzat premiile au curs gârlă, inclusiv anul trecut – în cadrul unor festivaluri iniţiate şi organizate chiar de Chifu. Acum se recuză?! Să fie sănătos, dar prin propria inconsecvenţă e de mult într-o poziţie de mat sufocat pe care se preface că nu o vede.