„Vezi gaura aia din canapea?
Eu am făcut-o!“
Da. O văd. Un loc cu arcurile adâncite. Cu furnitura tocită.
„Doi ani am stat pe locul acela. Şi m-am frământat cum să scap“.
Aurel s-a însurat cu o fată frumoasă. Era în vremea când, pentru a te căsători cu un străin, trebuia să aştepţi câţiva ani până primeai o aprobare de la Consiliul de Miniştri. Un plic cu litere de aur. Semnătura celui mai Cel. „Cetăţeanul x are aprobarea să se căsătorească cu un străin“. Până la plicul cu litere de aur ajungeai însă din om neom. Cu locul de muncă pierdut, cu casa confiscată, cu lucrurile în patru vânturi, umilit la toate ghişeele, stors de bani, cu moralul la pământ. Dar plecai în străinătate. Ajungeai acolo unde mai oricine dorea să ajungă. Unde nu mai fuseseşi până în acel moment fericit. Deci plecai ca orbeţii.
Aurel a primit aprobarea să se însoare cu fata pe care o cunoscuse pe litoral. El terminase o facultate. Era în prima lui vacanţă de absolvent, când, hop, pe litoral a întâlnit-o pe Karla. Albă marmoreană, cu ochi frumos machiaţi, cu părul blond şi moale. Dar mai ales destinsă. Abordabilă. Fără griji. Şi dispusă să şi-l asume pe omul nostru. Fiindcă, el nu o ştia încă, dar, de fapt, despre asta era vorba. Despre o asumare.
Actele pentru a primi aprobarea au durat câţiva ani. Timp în care fata bătea drumurile spre România. Când, în sfârşit, „cetăţeanul“ s-a procopsit, s-a făcut nuntă mare, pe la Focşani. Pe unde sunt vinuri bune şi oameni primitori. Copleşiţi ei înşişi de norocul care a dat peste neamul lor.
Era de doi ani în străinătate când m-am pomenit cu o scrisoare de la el. În plic era o fotografie de nuntă. O pereche frumoasă, cu confetti în păr. Voiau să îmi facă o vizită. I-am primit. El, încrâncenat. Ea, albă marmoreană, blondă, frumos machiată. Dar mai ales destinsă.
El nu-şi găsise de lucru. Ea nu avea grija asta. Nu terminase nici o şcoală. Se târâise vreo câţiva ani prin fel de fel de instituţii de învăţământ, până când împlinise 16 ani, deci ieşea din obligativitatea legală. „Mă duceam la cursuri, mi-a explicat. Dar din când în când ăia te încurcau cu fel de fel de examene. Şi nu eram dispusă“. Adevărul este că nu-ţi dădeai seama de ignoranţa ei. Susţinea cât de cât o conversaţie. În engleză, fiindcă venea dintr-o ţară unde şi la piaţă tot engleza e limba în care se comunică preţul mărfii.
„Nu o să înţelegi nimic, mi-a spus Aurel, până nu vei face un drum la noi acasă“.
M-am dus. Locuiau pe o insulă. Karla avea vreo cinci fraţi. În aceeaşi casă, spaţioasă, repartizată de serviciile sociale în funcţie de număul de persoane, cei cinci îşi mai aduseseră nişte neveste sau „partenere“. Tot aici locuiau şi părinţii Karlei. Şi un bunic.
I-am găsit pe toţi în jurul mesei din sufragerie. Era vară. Cu şlapi în picioare unii, cu picioarele desculţe pe masă, ceilalţi. Îmbrăcaţi în maiouri decolorate de prea mult spălat. Care de care mai şleampăt. Unii jucau table. Alţii chibiţau. Masa era plină de sticle de bere. De la bucătărie, cu indiferenţă, au fost aduse altele noi, pentru musafiri.
Printre ei, Aurel şi-a reluat locul.
„Vezi gaura asta din canapea? Eu am făcut-o. De doi ani mă foiesc să găsesc o soluţie. Şi nu ştiu cum să scap“.
Din discuţii am aflat că din tot lumetul acela din jurul mesei, de lucrat nu lucra nimeni. Pe vremuri bunicul fusese navigator. Umblase lumea de la un capăt la altul. Mai din salariu, mai din furt şi din păcăleli, adunase ceva avere. Acum avea o pensie bunicică, după aproape o jumătate de secol pe mări. Toată lumea aceea şleampătă trăia din pensia lui. Prea multe pretenţii de la viaţă nici nu aveau ei. Fiindcă pentru una ca asta e nevoie şi de fantezie.
„În prima săptămână, după sosire, mi-a spus Aurel, i-am spus Karlei că vreau să plec de aici. Şi să-mi caut de lucru“.
„Să pleci nu ai cum, mi-a răspuns ea. Fiindcă eu sunt înscrisă aici la primărie, de unde primesc ajutor social. Şi tu nu ai acte, eşti înscris pe numele meu. Şi-apoi de unde până unde crezi tu că o să-ţi găseşti de lucru? De lucrat nu lucrează nici fraţii mei. Ei, când te-am adus, au fost mulţumiţi de tine. Îţi lipseşte ceva? O bere o să ai totdeauna în casa asta“.
La plecare Aurel m-a condus la vapor. Nu avea nici un cent în buzunar şi i-am dat ceva bani. Cu ei şi-a cumpărat a doua zi şi el un bilet. Pe continent avea un concetăţean. Şi… viaţa şi-a urmat cursul. Iar noi doi am contribuit astfel la formarea concepţiei deja împământenite în acea ţară despre străinul nerecunoscător.
În sociologia emigraţiei se vorbeşte despre un concept: pragul de toleranţă. Tradus în limbaj cotidian, acest concept vrea să spună că într-o ţară se pot aciua un anumit număr de străini. Când acest număr e depăşit, populaţia autohtonă reacţionează. Fiindcă se depăşeşte un anume prag de toleranţă. Şi străinii încep să-şi impună normele lor.
M-am gândit mult după întâlnirea cu Aurel la povestea lui. Şi la „pargul de toleranţă“, despre care ţineam cursuri la facultate. Despre care citeam zi de zi în articolele de specialitate. Despre care auzeam în emisiunile de radio şi de televiziune. „Europa nu mai poate primi străini. Fiindcă s-a depăşit pragul de toleranţă.“
Toleranţa, vasăzică, la ce?