Zilele acestea mi-a picat în mână Notre-Dame de Paris şi începutul romanului mi-a dat o idee despre forma pe care avea să o ia textul de faţă. Mardi Gras, carnaval foarte cunoscut în Evul Mediu, presupunea ca un cerşetor sau un student să fie ales rege pentru o zi. Întreaga comunitate trebuia să se supună regulilor jocului, să le accepte şi să şi le asume. Această imagine carnavalescă oare nu descrie actul lecturii, tipul de angajament al cititorului în faţa textului?
Odată hotârâţi să intrăm în interiorul unei cărţi, încheiem negreşit un pact autobiografic, adunăm fâşii fragmentare, personaje, acţiuni, descrieri, până când găsim verosimilul. Actul lecturii devine un act de cooperare cu textul, pătrundem în interior pentru a ne putea conecta la viaţa şi adevărurile personajelor. Kindall Walton descrie foarte bine drumul pe care îl străbate cititorul: „Interpretul trebuie să se plimbe încoace şi încolo între adevărurile ficţionale provizoriu acceptabile, până când găseşte o combinaţie convingătoare“ (Mimesis as Make-Believe, apud Călinescu 2007: p.222). Cooperarea textuală presupune umplerea spaţiilor albe, în vederea recuperării sensurilor. „Manualul“ lui Odobescu din 1874, Pseudokinegetikos, este un exemplu de text care nu îl subjugă tiranic pe cititor, ci îi dă posibilitatea să umble liber prin pădurea de semne, astfel că ultimul capitol (o pagină cu spaţii punctate) este lăsat în grija lectorului, iar finalul este mereu altul. Proza lui Nedelciu Claustrofobie este, de asemenea, construită respectând relaţia de cooperare ce se va stabili între cititor şi text: autorul lasă paragrafe întregi cu rânduri albe care cad în sarcina altcuiva să fie scrise. De la aceste texte şi până la jocurile hipertextuale nu mai este decât un pas. Hipertextualitatea ţine de structura de adâncime, datorată pluriformizării conţinuturilor. Cititorul se angajează să interacţioneze cu textul, nu mai este un agent pasiv care se mulţumeşte doar să i se livreze un conţinut. Mai mult, până nu îşi arată interesul de a pătrunde dincolo de suprafaţă, până nu conversează cu textul, acesta rămâne închis, neprietenos, după cum bine descrie Laurence Sterne situaţia ce se creează între cele două instanţe textuale: „Writing, when properly managed… is but a different name for conversation. As no one, who knows what he is about in good company, would venture to talk all. The truest respect which you can pay to a reader’s understanding, is to halve this matter amicably, and leave him something to imagine, in his turn, as well as yourself“ (Laurence Sterne, The Life and Opinions of Tristram Shandy (1759), apud J. Yellowlees Douglas, The End of Books – or Books without End?, p. 21). Putem conchide că libertatea acordată cititorului este o formă de respect datorită faptului că este lăsat să-şi insereze propriile gânduri, ceea ce Derrida numea experinţă interpretativă (Vezi Limited Inc, Northwestern University Press, 1977) prin intermediul căreia ne raportăm la un text.
Abilitatea noastră de cititori avizaţi constă în a construi o reprezentare mentală coerentă a structurii hipertextului. Atât formele scriptice, cât şi cele virtuale (formele virtuale de hipertext sunt prezente în număr mare în mediul virtual, cel mai cunoscut program computerizat fiind Easgate System – hipertextele lui Michael Joyce sunt printre cele mai interesante http://www.eastgate.com/TwelveBlue/ Twelve_Blue.html) de hipertextualitate se bazează pe un proces de decupare a textelor, urmând a fi reconstruite după reţete individuale. Dacă ne referim la hipertextul în formă scriptică, pe suport de hârtie, tranşarea în unităţi mici, manevrabile duce la bifurcaţii. Acestea dau posibilităţi aproape infinite de vizualizare a conţinutului, prin activarea legăturilor. De exemplu, poemele lui Queneau din Cent mille milliards de poèmes pot fi reunite, astfel încât de fiecare dată iese un nou poem, iar rima se păstrează mereu. Romanul Şotron (Rayuela) al lui Cortázar este o formă de hipertext prin gândirea metatextuală pe care o solicită cititorului. Acesta este pus să aleagă romanul pe care îl va citi. Mai întâi (sau mai apoi), o carte parcursă în mod tradiţional, cu 56 de capitole, la urmă apărând steluţele care marchează sfârşitul. Cum orice alegere presupune o renunţare, acest tip de lectură elimină celelalte capitole. Încercarea labirintului apare în faţa celei de-a doua lecturi: romanul începe de la capitolul 73, urmând apoi ordinea indicată la finalul fiecărui capitol. Povestirea lui Borges, Grădina potecilor care se bifurcă /El jardin de senderos que se bifurcan (trad. Darie Novãceanu) descrie, de asemenea, relaţia pe care cititorul o stabileşte cu o carte, pornind de la nenumăratele posibilităţi de interpretare ale textului. Iată un exemplu de carte care se poate citi la infinit: „Mai înainte de a fi descoperit-o, m-am tot întrebat în ce fel o carte ar putea să fie infinită. N-am putut să-mi închipui decât procedeul unui volum ciclic circular. Un volum a cărui ultimă pagină să fie identică primeia, cu posibilitatea de nesfârşită continuare“ (Borges, op. cit.). În Grădina potecilor care se bifurcă, hazardul joacă rolul principal, iar călătorul-cititor poate vizualiza arhitectura grădinii ale cărei părţi componente le-a selectat prin alegeri personale.
Ca urmare a cooperării textuale, cititorul îşi alcătuieşte propriul text, pătrunzând înăuntru şi luându-l la întrebări. De aici, însă, apar problemele interpretării. Când depăşim graniţele hermeneuticii? Cât de mult ar trebui să defrişăm cărările labirintului? E drept că actul de lectură nu este un tărâm virgin nici măcar în copilărie, chiar şi atunci există un orizont de aşteptare. Singur pe lume, cartea copilăriei mele, a fost citită ca o lectură de identificare, escapismul preexista, deşi eram un cititor naiv. Nu sunt împotriva interpretării atât timp cât nu dispare interesul pentru suprafaţa textului, căci, faţă-n faţă cu el, prima dată îi zărim coaja. Nu spun că ar trebui să fim partizanii teoreticienilor Noului Roman francez şi să aderăm la ideea că tot ce a vrut să spună scriitorul este în text şi că nu trebuie să citim printre rânduri, dar este de preferat să ne oprim la suprafaţă decât să fim în ipostaze de Don Quijote ori Madame Bovary. Am citit Zenobia bucurându-mă de ce era acolo, mi-a fost teamă că textul se va închide dacă îi pun prea multe întrebări, am ales să o urmez prin mlaştini, l-am luat pe Dragoş ca atare: e moştenirea fiecăruia până la urmă (ba chiar m-a amuzat teribil când unii colegi mi-au spus că nu au gustat romanul din pricină că nu au reuşit să recupereze „firul narativ“, în plus, cine tot e Dragoş ãsta? Chiar o fi mort?). Poate pe Jeni Acterian aş lua-o acum la întrebări, pe Hortensia de asemenea. Dar, din fericire, în fiecare cititor coexistă mai mulţi cititori, ceea ce ne dă posibilitatea să facem lecturi diferite, să ne contrazicem pe noi înşine, să citim în paralel. Un cititor a respins Eseu despre orbire (José Saramago), altul l-a citit avid, un altul l-a citit (nu din nou, căci de fiecare dată e o nouă citire). Un altul se surprinde citind Micul Prinţ în etape diferite ale vieţii. Unul e încântat că a descoperit-o astă-vară pe Emily Brontë. Altul a recitit La Medeleni – nu a mai simţit aceeaşi bucurie. Nu-l uit nici pe cel cu listele de lectură: nu se simte confortabil cu sine, din cauză că a citit prea puţin din literatura rusă.
Totuşi, aceşti cititori au ceva în comun: un cititor care are un decalog care se regăseşte la fiecare dintre cititorii amintiţi. La o primă lectură, niciodată nu am citit finalul unei cărţi de literatură înainte de a parcurge integral textul. De asemenea, mă caracterizează lectura mioapă (cu mult înainte de a purta ochelari pentru corecţia miopiei!). De multe ori refuz să privesc întregul, sunt mult mai savuroase bucăţile. Păstrez din De veghe în lanul de secară imaginea copilului care fuge până la marginea prăpastiei pentru că ştie că există cineva care îl va prinde la timp. Am decupat din scrierile lui E.A. Poe pe cele cu pisici şi cărăbuşi. Am luat cât am vrut din Madame de Lafayette şi din Proust. Din Amélie Nothomb am rămas cu imaginea fetiţei care adoră şi invidiază, în acelaşi timp o fetiţă greu de reconstruit vizual, cu tuburile prin care se hrănea o altă copilă, dar şi cu întrebarea Când se topeşte zăpada, unde dispare albul? – nici acum n-aş şti ce să-i răspund.
Aşadar, lectura e un joc care poate fi reluat de infinite ori, deşi, de fiecare dată, ne vom afla în faţa unuia nou. Iar pentru a nu deveni un joc primejdios pentru cititorii din noi şi pentru ai altora, e necesar să practicăm ceea ce eu numesc o ecologie a lecturii: să nu închidem textul într-un înţeles ultim, să-l lăsăm liber – liber de prejudecăţi, liber să fie impregnat de sensuri noi. Fiecare cititor are dreptul la suspiciunile sale, nu-i aşa? Prin intermediul lecturii, suntem partenerii textului, dar nu avem nici un drept să devenim tirani. Plăcerea ar dispărea, iar cartea ar suferi o amputare teribilă cauzată de faptul că alţi cititori nu mai au acces la imagini proprii. Pentru ca literatura să reziste vremurilor, trebuie să ofere cititorului senzaţia că are un rol de neînlocuit pe tot parcursul lecturii, să-l implice la tot pasul. Cititorul se joacă. Şi cât de serios e totul!
Autor: MONICA SALOMIAApărut în nr. 520