Plin de poveşti acest număr (9/2014) al primei reviste a Uniunii Scriitorilor! E probabil şi fiindcă apare la începutul unei luni ce schimbă anotimpul, când „fetele şi nevestele îşi atârnă la gât sau la mână în prima zi a lunii Martie un ban cu o aţă roşie împletită cu alb” (L. Şăineanu, „Dictionar Universal al Limbei Române“, Ed. Scrisul Românesc fost Samitca, Craiova, 1929). Mărţişorul, banul cu aţă roşie împletită cu alb a fost oferit de echipa „României literare“ dnei Adriana Babeti a cărei poveste despre amazoane („Amazoanele. O poveste”, Editura Polirom) a fost declarată prin gura lui Varujan Vosganian Cartea Anului 2013. Ceremonia de acordare a Premiului „Cartea Anului” oferit anual de „România literară” cu sprijinul Uniunii Scriitorilor a avut loc sâmbătă seara, pe 22 februarie, în Sala Rondă a Hotelului Intercontinental din Bucureşti, după cum îi informează pe cititorii revistei Simona Vasilache, notând şi reacţia instantanee a fericitei premiate: „Rechemată la rampă, Adriana Babeţi s-a declarat mută de surpriză şi a mulţumit juriului pentru încununarea unei cercetări de mai multe decenii”. „Cartea Anului” încununează astfel o izbândă literară prestigioasă omagiind totodată în luna lui Mărţişor victoria „amazoanei”, eroină cu trecut legendar, bibliografic inepuizabil, aflată într-un „război” care probabil nici nu s-a isprăvit. Mai presus decât războiul, ceea ce contează şi semnifică mult mai mult este istoria lui şi povestea concretizată după decenii de cercetare în cartea despre amazoane a dnei Adriana Babeţi. Aruncând un ochi mai rece asupra evenimentului, cum i se cade unui critic şi istoric literar, N. Manolescu dezvăluie în editorialul său şi „războiul” din culise, respectiv, deliberările dificile reluate în mai multe rânduri ale juraţilor meniţi să aleagă dintre multe altele „Cartea Anului”. Şi aceasta este o poveste: „Dificultatea alegerii este, în unii ani, excepţională, şi anume atunci când sunt multe cărţi foarte bune. Fără ca 2013 să fi fost un an grozav de bogat în apariţii demne de ţinut minte, cărţile nominalizate au fost de valoare apropiată, ceea ce a condus la prelungirea discuţiilor din ziua decernării. Meseria, căci meserie este, de jurat literar implică şi puterea de a ceda argumentelor celorlalţi, de a renunţa la propunerea proprie. Cei care, nu puţini, ne critică pentru premiile acordate ar trebui să ştie că alegerea este, în cazul premiilor literare, şi un motiv de sfâşiere”. Parcă numai în cazul premiilor literare?! Întotdeauna şi în orice privinţă alegerea este un motiv de sfâşiere. Bunăoară, între cărţile anului 2013 sunt câteva în care autorii fac (reconstituie) din amintiri sau convorbiri despre trecut, istoria unor alegeri pe care Istoria i-a somat ori silit să le facă pentru ca apoi tot ea, Istoria, să-i împingă să le şi „desfacă”: atunci şi acolo să vezi „sfâşieri”, răsuciri, drame de conştiinţă! 2013 a pus pe piaţă câteva cărţi destinate acestui raft al memoriei: memorie care intră, ca femeia războinică, într-o teribilă înfruntare cu ea însăşi, cu atât mai delicată cu cât, până la urmă, un autor alege să rămână cu ceea ce a ales, în vreme ce altul, „sfâşiat”, îşi poate călca în picioare opţiunea, ştergându-şi tălpile de „Preşul” lui Ion Băieşu. Puţini, foarte puţini – de teamă de a nu deveni în ochii altora „bigoţi”, „încremeniţi” sau prea „consecvenţi”, ca boul din butada lui E. Lovinescu – rămân credincioşi primelor iubiri, obligate – de oameni, de conjuncturi – să le treacă neîntinate prin proba grea a „luptei cu inerţia”. Dar asta e dintr-o cu totul altă „poveste”. Despre o poveste de mult stinsă reanimată de istoricul Lucian Boia scrie în „România literară“ Simona Vasilache: „Povestea Balcicului” sau cum o numeşte comentatoarea „o himeră purtătoare de nostalgii” recuperată de istoricul amintit într-o carte-album, „Balcic. Micul paradis al României Mari“. Balcicul este în această reconstituire a unei himere doar instrumentul seducţiei, al atragerii unor cititori secaţi de un prezent sterp într-un paradis iluzoriu, „paradisul României Mari” în care, în fine, orăşelul monden din Cadrilater nu ar fi decât „madlena” lui Proust ce deschide poarta cetăţii şi a mitului spre şi despre o lume ca-n poveşti. O poveste mincinoasă despre frăţia italo-sovietică şi libertăţile potemkiniste din Rusia sovietică descoperă Nicolae Prelipceanu într-un film al lui Vittorio de Sica din 1970. Târzia lui vizionare îi oferă poetului prilejul de a demitiza drastic povestea mincinoasă filmată acum aproape 50 de ani: au şi poveştile mărirea şi decăderea lor. Despre cariera planetară a „Poveştilor Fraţilor Grimm” scrie un articol amănunţit Muguraş Constantinescu: felul cum a fost aniversat şi sărbătorit bicentenarul poveştilor Fraţilor Grimm în Franţa şi Germania nu suferă comparaţie cu modul pauper şi meschin în care privim şi întâmpinăm marile poveşti ale lumii şi ale noastre. Pe fondul unui alarmant peisaj editorial a apărut în sfârşit ediţia integrală după originalul german, datorată unei talentate traducătoare, specialistă în literatură comparată şi universală, Viorica Constantinescu. Cu un bun fler cultural şi comercial, Editura Polirom a acoperit un gol în istoria traducerilor patrimoniale în limba română publicând această inspirată traducere în câteva ediţii la rând. Editura Polirom nu poate fi lăudată destul pentru alegerea ei de a fi protectoarea în România a nemuritoarelor poveşti ale Fraţilor Grimm. I s-a alăturat „Paralela 45”, unde tinerele germaniste Laura Mihăileasa şi Simona Ionescu au publicat o frumoasă selecţie întreţinând şi astfel gustul adevăratelor poveşti universale într-o ţară năpădită de ani buni (răi!) de o „invazie a barbarilor” în atât de vitregitul şi delicatul domeniu al poveştilor pentru copiii de toate vârstele, între şase şi o sută de ani. Despre un mare cititor şi admirator al poveştilor şi al Fraţilor Grimm scrie pătrunzător Luminiţa Corneanu sub un titlu nu prea atractiv: „Scriitorul şi conştiinţa sa”. Scriitorul este neamţul Günter Grass, mare iubitor – şi utilizator! – al poveştilor scrise de cei doi fraţi celebri. Într-un interviu din „Der Spiegel” – relatează Luminiţa Corneanu –, scriitorul mărturisea că fraţii Grimm i-au influenţat opera: „Tom Degeţel trăieşte în Oskar Mazerath din Toba de tinichea. Jakob şi Wilhelm înşişi joacă un rol în multe din cărţile mele. În Pisica şi şoarecele, de exemplu, sunt portretizaţi ca un ministru şi un secretar de stat care încearcă să stopeze distrugerea pădurilor (din cauza ploilor acide)”. Nu e la mijloc doar tentativa unui scriitor de a-şi câştiga o faimă în plus pe seama eroilor din poveşti cu celebritate universală, ci şi, mai ales, despre o afinitate profundă a scriitorului contemporan cu natura nonconformistă a autorilor, a poveştilor şi a eroilor lor, cu „cei mici” pe care acesta îi pune să-i critice aspru pe „cei mari”. „Ce vă atrage la Fraţii Grimm? – e întrebat Günter Grass, iar răspunsul este elocvent: „Caracterul lor intransigent. În 1837 au protestat la Göttingen împotriva abolirii Constituţiei (Regatului de Hanovra) şi, deci, împotriva puterii statale.” De altfel – scrie Luminiţa Corneanu –, „elaborarea dicţionarului, opera folcloristică şi atitudinea lor publică exemplară, care i-a transformat în eroii studenţimii germane a vremii sunt cele trei «fire» pe care Günter Grass construieşte dublul portret al fraţilor Grimm.” Aceşti fraţi celebri nu sunt doar autorii multor poveşti pline de cruzime şi violenţă, ci şi eroii unor atitudini publice răsunătoare contra ordinii stabilite: despre această trăsătură a firii lor nonconformiste dar şi a eroilor folclorici pe care-i compun şi convoacă scrie Günter Grass în „Dicţionarul” pe care li-l dedică: „Fraţii Grimm apar în lumina rampei în momentul lor de maximă glorie: cel în care alături de alţi cinci profesori de la Universitatea din Göttingen protestează împotriva abolirii Constituţiei de către proaspătul uns rege de Hanovra, Ernest Augustus, în tăcerea mormântală a celorlalţi profesori, care şi-au văzut de chestiunile lor profesionale, făţărnicia calculată – spune Grass – ferindu-se în orice caz să ia în mod public vreo atitudine tranşantă sau căutând apropierea puternicilor zilei. Şi iată de ce din gura lor, la abia o sută de ani de la protestul Celor Şapte din Göttingen, nu s-a auzit niciun cuvânt de împotrivire atunci când întregii ţări i-a sunat ceasul în ’33 şi în toate universităţile germane, ca şi la Göttingen, s-a pornit acţiunea de «curăţare»”.
Tradiţia acestui protest deschis faţă de obiceiul secular de „a-şi ţine gura” (id est: laşitatea îmbrăcată în tăcere asurzitoare) o moşteneşte autorul „Tobei de tinichea“ de la Fraţii Grimm şi de la „poveştile” lor pline de mici inconformişti. Salturile în timp pe care le face, analogiile şi transpunerile duc la „un soi de istorie polemică a Germaniei ultimelor două secole, în tonul incisiv şi sarcastic care i-a adus numeroase contestări de-a lungul vieţii. Günter Grass are convingerea fermă că lucrurilor trebuie să li se spună pe nume (e curajul dintotdeauna al copiilor şi al inocenţilor – n.n.). Chiar dacă a încasat multe din acest motiv, până la a se vedea declarat persona non grata în Israel, în 2012, pentru contestatul poem «Ceea ce trebuie spus», Grass continuă să creadă că un intelectual are datoria de a nu trece sub tăcere ceea ce se întâmplă greşit în jurul său”. O fi cunoscut scriitorul german o vorbă care umblă pe toate drumurile în colţul nostru sud-est-european, „Tăcerea e de aur”?! Fapt e că Günter Grass în cărţile şi atitudinile sale publice rupe mereu tăcerea, aidoma copiilor din poveşti care la prima vedere par că „nu ştiu ce spun” şi repetă întruna cu voce tare ceea ce le trece prin minte. Günter Grass rămâne un „trouble-fête” incorigibil, ca şi fraţii Grimm din istoria şi din poveştile cărora se inspiră cartea lui tradusă admirabil în româneşte de experimentatul Alexandru Al. Şahighian, traducătorul, între multe altele, al dificilelor şi dificultoaselor texte literare ale laureatei Premiului Nobel Herta Müller. Cum vedem, ploaia de poveşti din „România literară” (să nu omit trista, admirabilă suită tragi-comică din „O poveste incredibilă la New York” de Bedros Horasangian, o poveste în care, schimbând doar numele personajelor, puţine-ar mai fi de schimbat spre a o replanta într-o ţară unde şi Mitică visează să se sinucidă de mai multe ori şi nu poate, adică „nu-i iese!”) duce vocea amazoanelor şi a copiilor insurgenţi de pretutindeni foarte departe: până în vremea noastră şi la noi acasă, unde, cum văzurăm şi din povestea de la New York, după lupte seculare Lache şi Mache dau să se sinucidă. Fără succes.