Intenţia
În anul 2008, am fost rugat să contribui, alături de alţi câţiva experţi, la elaborarea unui manual, cu profil istoric, de educaţie europeană. Nu era vorba să se plece chiar de le zero, fiindcă exista un „prototip“ în acest sens. Din varii motive, care nu interesează neapărat aici, planul nu s-a finalizat. De la un moment dat, după ce am aflat mai în profunzime intenţiilor iniţiatorilor, m-am opus chiar şi eu continuării demersurilor. După evoluţiile mai recente, de după anii de oarecare optimism ai lărgirii UE, nereuşita planului respectiv are noi relevanţe.
Proiectul se chema „Manual pedagogic pentru o educaţie în spiritul cetăţeniei europene“ şi nu-şi propunea să transmită cunoştinţe definitive asupra a ceea ce este sau nu este Europa, ci, dimpotrivă, să permită tinerilor europeni să se întrebe, să-şi exprime propriile opinii, să le confrunte cu date susceptibile de a hrăni interogaţiile lor şi, prin aceasta, să contribuie la naşterea unui sentiment de adeziune la această formidabilă aventură, constituită de construcţia europeană. Intenţia declarată astfel era deosebit de ispititoare.
Cu alte cuvinte, se presupunea că elevii aveau să afle şi să acumuleze datele necesare despre Europa din alte surse şi discipline şcolare, urmând ca prin acest instrument să li se formeze sau fortifice simpatia, aprecierea, aprobarea, respectul faţă de Europa Unită, pe cale de a se face. Dar, judecând mai pragmatic, ni se propunea să trecem peste faptul că majoritatea elevilor care vor avea acces la acest manual nu ştiau prea multe despre Europa fărâmiţată şi ghetoizată, nici despre conflictele sale sângeroase; nu aveau idee dacă letonii vorbesc o limbă germanică, slavă, sau altminteri, nici dacă Ungaria numără zece milioane sau treizeci de milioane de locuitori; nu puteau spune dacă iluminismul a precedat romantismul sau i-a urmat acestuia; nu ştiau de ce i se spune Evului Mediu „vârsta întunecată“, nici de ce otomanii erau consideraţi inamicii „Republicii Creştine“ în secolul al XV-lea şi nici de când se poate vorbi de Italia ca stat etc. Reieşea cumva că aceste lucruri nu aveau importanţă prea mare pentru „educaţia europeană“.
Ca premisă de lucru teoretică, se putea face această abstracţie, dar, în subsidiar, era clar că tinerii, neştiind prea multe despre Europa şi despre europenii de odinioară, nu aveau cunoştinţe adecvate nici despre europenii de acum. Presupunerea că tinerii ştiu datele esenţiale despre Europa şi că pot opera cu ele, deşi acest fapt este o utopie, crea însă premise (după opinia unora) pentru modelarea minţilor tinere în funcţie de voinţa arhitecţilor Europei unite. Pe de altă parte, multe dintre capitolele prototipului manualului transmiteau destule cunoştinţe istorice, cu speranţa că acestea aveau să fie receptate tale quale.
Conţinutul istoric dirijat
Capitolul al doilea al „prototipului“, intitulat „Geneza Europei“, urmărea reflectarea selectivă a istoriei Europei, de la apariţia acestui nume şi până la momentul premiselor formării Uniunii Europene. În raport cu alte capitole, precum cele referitoare la frontiere, la identitate sau la cetăţenie, ar fi trebuit să fie un capitol bazat pe diacronie, adică pe transformările succesive (în timp) ale lumii europene. Dar nu se întâmpla aşa, încât formarea Europei era tratată mai mult sub aspect sociologic şi politic.
La finele capitolelor exista câte un chestionar cu răspuns la alegere, pentru evaluarea generală a cunoştinţelor. Unul dintre acestea conţinea şapte întrebări, dintre care patru se refereau la realităţi din Europa Occidentală şi Centrală şi trei la greci şi la Grecia. Nu era nimic despre Europa Răsăriteană. Întrebarea cu numărul 5 (În secolul al XI-lea, care era numele adevărat al Imperiului numit mai târziu Imperiul Bizantin?) orienta atenţia elevilor spre imperiul răsăritean, considerat, în mod forţat, un fel de premisă a unităţii europene de mai târziu.
În unele locuri, erau folosite numele istorice ale anumitor aşezări sau acele nume familiare într-o mare ţară. Astfel, numele capitalei imperiale a lui Carol cel Mare apare sub forma franceză de Aix-la-Chapelle. Acest nume, dar nu numai el, pune în lumină o altă chestiune: cum urmau să se redea în manualele europene – şi nu numai în ele – toponimele? Se păstra doar forma consacrată într-o anumită limbă sau se prefera forma oficială actuală. De exemplu, orice cartograf va transpune pe o hartă a Europei contemporane numele de Aix-la-Chapelle sub forma Aachen, fiindcă aceasta este forma oficială actuală a numelui localităţii. Fireşte, pentru un francez, forma Aachen nu are relevanţă, dar aceasta este cea actuală, locul aflându-se în Germania. Nefolosind-o, nu se obţine decât îngreunarea identificării oraşului respectiv. De aceea, este foarte importantă redarea formei oficiale actuale a unui toponim istoric, fie şi numai între paranteze.
M-a frapat formularea din cadrul temei „Europa medievală şi renascentistă“: „Acest occident creştin, sub autoritatea papei, îşi va lua ambiţia să recucerească Ierusalimul…“. Propoziţia cuprindea în ea o atitudine contemporană, de condamnare voalată a acţiunii respective, înainte de explicarea ei. Atunci, în vremea cruciadelor clasice, în Europa nu s-a spus niciodată aşa, ci s-a vorbit despre „eliberarea Locurilor Sfinte“, ca o datorie pioasă a Europei faţă de profanarea lor de către „infideli“. Că în spatele ei se ascundeau şi ambiţii de cucerire ale unora, asta este altceva, dar elevul trebuie să înţeleagă, între altele, şi diferenţa între ideologie (propagandă) şi realitate, dintre credinţă şi politică.
Exemple de unitate ignorate
Din dorinţa de a sublinia varietatea europeană, unităţile de orice tip erau obturate, fiind supralicitate diviziunile. De exemplu, la harta confesională a continentului, în cazul României era decupată o parte substanţială din nord-vest, prin care erau marcaţi catolicii. Dar catolicii reprezintă doar 4% din totalul populaţiei şi nu sunt grupaţi, ci diseminaţi în vestul, estul şi sudul ţării (eparhii catolice existând şi la Bucureşti şi la Iaşi). La capitolul privind identitatea europeană, în subcapitolul „Europa medievală şi renascentistă: moştenirea antică, ştiinţa, umanismul“, se vorbea despre două sfere lingvistice net distincte care divizau Europa, cea a latinei, în partea occidentală catolică şi cea limbii greceşti în Europa orientală ortodoxă. Observaţia nu este corectă din două motive: 1) aceste sfere lingvistice nu se referă la limbile vernaculare, ci doar la limbile bisericii (liturgice), ale culturii scrise şi ale cancelariilor, ceea ce trebuie precizat; altminteri, din perspectiva limbilor vii, şi Evul Mediu european cunoaşte un mare grup vorbitor de limbi romanice, altul de limbi germanice şi altul de limbi slave, alături de alte grupuri mici; 2) Europa orientală a avut două limbi liturgice, de cultură şi de cancelarie, anume greaca (în Imperiul Roman de Răsărit sau Bizantin) şi slavona (slava ecleziastică), a doua mult mai răspândi-tă decât prima (la bulgari, sârbi, ruşi, ucraineni, români etc., adică în întreg Commonwealth-ul bizantin). Cu alte cuvinte, principalele arii confesionale europene sunt două (până la Reforma protestantă), dar marile limbi ale culturii, bisericii şi politicii sunt trei: latină, greacă şi slavonă. În ceea ce priveşte limbile şi popoarele actuale ale Uniunii Europene, la harta limbilor indo-europene, se strecurase o eroare: locul maghiarei este colorat cu verde, limba respectivă fiind inclusă astfel între cele slave. Or, maghiara, finlandeza şi estona sunt limbi fino-ugrice, din marea familie a limbilor uralo-altaice, ceea ce ar trebui precizat undeva, din două motive: 1) ungurii, finlandezii şi estonienii formează trei state din cele 27 ale Uniunii Europene şi 2) din moment ce despre celelalte popoare reprezentative din Europa se lasă a se înţelege că sunt indo-europene, trebuie spus şi despre acestea trei ce sunt, măcar într-o notă. De altfel, nici bascii nu sunt indo-europeni. Ideea subcapitolului în care se vorbea despre indo-europeni exprimă dificultatea de a găsi mereu un fond cultural comun, or prezenţa unor ne-indo-europeni subliniază tocmai această dificultate.
Noţiuni cu sensuri diferite
Mai notez o observaţie de formă, dar cu urmări în conţinut: termenii de cetăţenie şi naţionalitate au înţelesuri diferite în cele două mari regiuni ale Europei. De exemplu, formularea „este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unui stat membru“ – preluată din Tratatul de la Maastricht, 1992 – este derutantă pentru un bulgar, un maghiar sau un român etc. Pentru aceştia din urmă, naţionalitatea nu are nicio componentă juridică şi exprimă apartenenţa la o naţiune şi nu la un stat. De exemplu, un maghiar care trăieşte în Serbia, deşi este cetăţean sârb şi are paşaport sârbesc, se consideră de naţionalitate maghiară. Dar asta nu înseamnă că el este cetăţean al Uniunii Europene, din moment ce Serbia nu este parte a Uniunii Europene. La fel va spune un român care este cetăţean al Ucrainei, anume că el este de naţionalitate română, fără ca aceasta să-i permită să fie şi cetăţean al Uniunii Europene. Cu alte cuvinte în fosta Europă de Est, identităţile au alt conţinut şi anumiţi termeni omonimi au alte sensuri. De aceea, pentru est-europeni, formularea „identitatea unui popor îşi găseşte expresia în cetăţenie“ este relativă. De exemplu, cei mai mulţi maghiari vor spune că se simt ca atare (adică maghiari) nu fiindcă sunt cetăţeni ai Ungariei, ci fiindcă sunt de naţionalitate ungară (adică fiindcă vorbesc ungureşte, au aceleaşi repere culturale, tradiţii, cutume etc. ca toţi ungurii, indiferent unde ar trăi ei şi indiferent ce fel de cetăţenie ar avea ei. Aici se constată cunoscuta distincţie dintre naţiunea (predominat) politică şi naţiunea (predominat) etnică, ca urmare a evoluţiei particulare a popoarelor din Europa Central-Orientală faţă de cele din partea occidentală.
Personalităţile
În capitolul „Geneza Europei“, evoluţia istorică se prezenta nu prin popoare (comunităţi), ci prin personalităţi. Justificări ar fi numeroase, una dintre cele mai importante fiind aceea că personalităţile s-au referit la ideea de Europa şi tot ele au prezidat la construcţia Europei unite. Observ doar că există şi evenimente sau procese istorice care au contribuit la această unitate sau au tins spre aceasta. De exemplu, o tentativă de unitate europeană – cu limitele pe care le presupunea epoca şi lumea de la finele Evului Mediu – a fost unirea de la Florenţa, din 1439, după care, timp de câteva decenii, s-a crezut că Occidentul şi Orientul Europei ar putea fi iarăşi unite; atunci, în acel secol eroic, o serie de principi catolici şi ortodocşi au luptat împreună pentru apărarea Republicii Creştine (adică a Europei), fiind consideraţi deopotrivă „atleţi ai lui Hristos“, fără să se mai respingă sau dispreţuiască reciproc (exemplu: un catolic, Iancu de Hunedoara şi un ortodox, Ştefan cel Mare). Conciliul de la Ferrara-Florenţa a fost un exemplu de congres internaţional european avant la lettre, cu participarea celor doi împăraţi, a celor doi înalţi capi ai bisericilor (papa de la Roma şi patriarhul de la Constantinopol) şi a unor prelaţi şi ierarhi din toată Europa. Ideea sa de bază era foarte generoasă, anume de a reuni Europa catolică şi cea ortodoxă. A fost până la urmă un eşec, dar un eşec care a dat speranţe şi a lăsat urme. Şi la Konstanz (pe malul lacului Baden, în Germania) a fost un asemenea congres european între anii 1414-1418, în cadrul căruia s-a pus capăt schismei occidentale şi s-a votat pe „naţiuni“.
Mai observ că înainte de Secolul Luminilor, cu rare excepţii, iniţiativele (mai ales individuale şi savante) de unitate europeană venite dinspre Occident priveau Europa catolică şi protestantă, Europa lui Carol cel Mare. Cealaltă Europă, de unde pornise chiar numele continentului, era complet ignorată. Cu alte cuvinte, pentru noi, cei de azi, aceste iniţiative apar drept parţiale. Or, astfel de propuneri, de unitate parţială, au fost destule şi dinspre Răsărit, dinspre lumea bizantină sau ortodoxă, autorii lor visând să vadă la un loc popoarele slave, grecii şi românii, cu scopul de a rezista pentru conservarea valorilor lor comune. Fireşte, ele nu s-au putut valida niciodată şi au devenit caduce, fiindcă civilizaţia bizantină era în declin, nu mai putea servi ca model, pe de o parte şi deoarece au eşuat în panslavism, adică în naţionalism slav, pus sub hegemonia Rusiei, pe de altă parte. Dar aspiraţia spre unitate şi mai ales spre unităţi parţiale – îndeosebi atunci când se vădeau pericole iminente pentru popoarele, naţiunile şi statele fărâmiţate – a fost una naturală şi perenă în Europa, indiferent că este vorba despre cea catolică, protestantă ori ortodoxă. Treptat, diviziunile religioase au fost înlocuite de cele politice şi naţionale, generate de ceea ce s-a numit mai întâi „echilibrul european“ şi apoi „interesul naţional“, dar, chiar şi în aceste condiţii, feluritele alianţe, confederări, coaliţii etc. au condus la făurirea de unităţi parţiale şi au menţinut vie ideea punerii la un loc a energiilor. Fireşte, în mai toate aceste cazuri scopurile erau egoiste, hegemonice, dominatoare. Pentru prima oară în istoria europeană, construcţia începută după Al Doilea Război Mondial părea diferită, fiind bazată pe principiile democratice, pe respectarea drepturilor omului, pe nediscriminare şi pe libera voinţă a acelor asociaţi şi, în plus, pe o unitate reală a oamenilor care compun Europa, nu doar a elitelor lor. Numai că de la exprimarea ideilor până la fapte este o oarecare distanţă.
În al doilea rând, notăm că mai toţi „părinţii Europei“, evidenţiaţi aici (în „prototip“), cu excepţia grecilor antici şi a lui Dostoievski, erau occidentali sau (puţini) central-europeni. Este oarecum natural să fie aşa, fiindcă ideile de unificare europeană, din vremurile mai noi, s-au născut în Occident şi de acolo au tins să cuprindă şi regiunile răsăritene şi sud-estice. Cei dintâi care au sesizat fenomenul şi pericolul fărâmiţării (fragmentării), al luptelor fratricide, făcând şi primele apeluri la cultivarea alterităţii, a coeziunii şi unităţii au fost tot occidentalii. Totuşi, se ştie că şi din rândul statelor recent intrate în Uniunea Europeană (după 2004), s-au remarcat în timp susţinători ai Europei. Aceştia, atâţia câţi sunt, ar fi trebuit marcaţi cumva, fiecare prin trei-patru rânduri. De exemplu, lângă germanul Leibniz (1646-1717), ar putea sta un mai tânăr coleg al său, Dimitrie Cantemir (1673-1723), prinţ, dar şi membru al Academiei europene din Berlin, savant preiluminist enciclopedist, poliglot, literat, muzicolog, etician, filosof, osmanist, partizan, prin idei, al unei Europe deschise, fără frontiere; numele său este trecut pe frontispiciul Bibliotecii Sainte Geneviève din Paris. La fel, alături de numele lui Aristide Briand (1862-1932) s-ar putea pune şi cele ale contemporanilor şi colegilor săi de idei, anume Eleutherios Venizelos (1864-1936) şi Nicolae Titulescu (1882-1941) – cel din urmă ales de două ori preşedinte al Ligii Naţiunilor – militanţi fervenţi pentru crearea unor sisteme de alianţe europene cu scopul menţinerii păcii. Or, pacea este un ţel suprem al Uniunii Europene actuale. Acestea sunt augmente pentru un anumit echilibru formal al ideologiei europene, cu acoperire în realităţi.
Eroarea prin omisiune
Aici intervine însă o întrebare destul de delicată prin implicaţiile sale: este bine ca, având de ilustrat o idee (preconcepută), să extragem din trecut şi din prezent numai (sau mai ales) acele fapte, personaje, idei etc. care servesc la ilustrarea ei? Oare, prin acest gen de selecţie, nu privăm realitatea de bogăţia şi complexitatea ei şi, în ultimă instanţă, nu falsificăm realitatea? Nu creăm în mintea elevilor impresia că istoria acestei părţi de lume a fost un marş triumfal spre Europa unită? Natural, răspunsul trebuie să fie nu, fiindcă sunt atâtea mijloace, chiar în acest prototip, de a nu crea această impresie, mai ales prin procedeul pedagogic E.D.A. („Eveil, Debat, Approfondissement-Action“, adică „Trezire, Dezbatere, Aprofundare-Acţiune“). Adesea, mi-a fost dat să aud, în aceşti ani de deschidere europeană, în diferite medii şi locuri, îndemnuri de genul: să lăsăm conflictele şi războaiele deoparte, fiindcă obişnuim minţile elevilor cu violenţa; să nu mai vorbim despre „cruciada târzie“ şi lupta antiotomană pentru apărarea Creştinătăţii, fiindcă riscăm să jignim anumiţi candidaţi la Uniunea Europeană; să nu accentuăm importanţa creştinismului în Evul Mediu, fiindcă inoculăm ideea superiorităţii unei anumite religii sau confesiuni etc.
Sau, mai grav, s-a spus uneori, destul de direct, că nu este „politic corect“ să vorbim despre naţiuni şi ascensiunea lor, fiindcă naţionalismul a provocat atâtea conflicte şi a pus atâtea piedici în calea Uniunii Europene etc.
Cred că, în asemenea cazuri, se face o confuzie gravă de planuri logice. Nicio frescă reală şi adevărată a societăţii trecute – atât cât ne este dat nouă s-o cunoaştem – nu are cum să dăuneze în vreun fel, dacă este prezentată cu onestitate, bună-credinţă şi bunăvoinţă. Nu se pot judeca societăţile trecutului după standardele de astăzi şi nici nu se pot da sentinţe în funcţie de aceasta. Dacă oamenii medievali îi priveau pe otomani ca pe inamicii lor, nu înseamnă că această percepţie trebuie „corectată“ (şi viceversa) şi nici să se ignore adevărul de teamă că europenii de-acum îi vor urî pe turcii contemporani. Pe de altă parte, selectarea din trecut doar a acelor personalităţi, episoade, fapte sau idei care ilustrează drumul spre unitatea europeană poate crea în minţile tinere impresia că făurirea Uniunii Europene a fost un marş triumfal relativ simplu, ceea ce este foarte departe de realitate. Destule decupaje (prea multe şi dureroase) de acest fel au produs societăţile totalitare şi am văzut, din păcate, spre ce dezastre au condus ele.
Posibile soluţii
Prin educaţia europeană cu ajutorul istoriei nu trebuie să se condamne, nici să se absolve, ci, în primul rând, să se constate şi să se reţină. Fireşte, şi constatările pot avea conţinut axiologic, dar valorile trebuie susţinute şi promovate, deoarece fără ele dispare orice idee directoare. Educaţia prin istorie trebuie să evidenţieze un adevăr ocultat în multe instrumente de educaţie: dacă în numele bisericii, familiei, naţiunii, libertăţii sau patriei s-au comis de-a lungul vremii multe fapte abominabile, crime şi războaie, nu trebuie condamnate nici biserica, nici familia, nici naţiunea, nici libertatea şi nici patria. Este exact ca atunci când se produce un incendiu ori o inundaţie, şi când oamenii sănătoşi la minte nu au cum să se răzbune nici pe foc şi nici pe apă, fiindcă ele sunt elemente vitale fundamentale şi nu au nicio vină pentru calamităţile provocate prin mijlocirea lor. Un alt principiu reieşit din educaţia prin istorie este următorul: dacă societatea modernă funcţionează prin democraţie, egalitate, libertate etc. nu înseamnă că lumile trecute, bazate, de exemplu, pe ierarhie, supunere, privilegiu, discriminare etc. (ca Evul Mediu) trebuie analizate şi ierarhizate în funcţie de grila actuală de valori. Ar fi ca şi cum aş spune că Erasmus din Rotterdam a fost inferior unui student de azi fiindcă nu ştia să lucreze cu un calculator. Istoria nu clasifică popoarele după criterii valorice şi, mai ales, nu le condamnă, nici măcar voalat. O mulţime de oameni au fost acuzaţi şi condamnaţi de justiţia umană şi de cea divină de-a lungul timpului, pentru fapte grave, uneori cu urmări catastrofale pentru umanitate. Dar a existat tentaţia (şi mai există şi azi) de a arunca blamul asupra unor comunităţi mari, asupra unor popoare şi naţiuni întregi.
De asemenea, orice manual, deopotrivă de educaţie istorică şi de educaţie pentru cetăţenia europeană, trebuie să abordeze trecutul cu respectarea specificului intrinsec al disciplinei istorice. De prea multe ori în ultima vreme, istoria, luată ca mărturie pentru demonstrarea unor idei, este complet deformată, faptele sunt scoase din context şi mai ales din spaţiu şi timp. Or, faptele istorice se petrec cronologic şi spaţial, iar scoaterea lor din spaţiu şi timp le distruge relevanţa şi le face manipulabile. Orice elemente ale trecutului pot fi scoase din context, pot fi grupate, selectate din epoci diferite, dar nu în cadrul studiului istoriei, ci al altor discipline, precum politologia, sociologia, literatura, etica etc. Istoria are un specific al său, legat de diacronie, are o logică internă care, dacă este încălcată, dizolvă însăşi disciplina cu acest nume. De multe ori, dimensiunea istorică a lumii noastre este trecută sub tăcere sau chiar dispreţuită, dacă nu în chip manifest atunci în forme tacite. Cauzele sunt multiple, fiind legate inclusiv de exagerarea studiului plicticos al istoriei în anumite locuri şi perioade. Mulţi profesori i-au învăţat în chip eronat pe elevi că cei care cunosc bine trecutul învaţă din erorile acestuia şi pot chiar prevedea viitorul. Dictonul Historia magistra vitae a hrănit în chip iluzoriu minţile a generaţii de elevi. Din această perspectivă, cea mai convingătoare şi mai realistă punere la punct a venit din partea lui Paul Valéry (potrivit de evocat între părinţii Europei unite): „Să nu credeţi că nu are rost să medităm asupra trecutului, în ceea ce are el revolut. El ne arată, în special, eşecul frecvent al previziunilor prea precise şi, dimpotrivă, marile avantaje ale unei pregătiri generale şi constante, care, fără a pretinde că ar crea ori ar desfide evenimentele – care sunt, invariabil, surprize sau dezvoltă consecinţe surprinzătoare –, permite omului să acţioneze cât mai repede asupra neprevăzutului; istoria, mă tem, nu ne permite deloc să prevedem, însă, asociată cu independenţa spiritului, ne poate ajuta să vedem mai bine“. Acest „văzut mai bine“ este esenţial, dar el nu este o pledoarie pentru studiul mecanic al trecutului, cu speranţa trăirii edenice a prezentului şi a descifrării viitorului. „Văzutul mai bine“ se realizează prin cunoaştere în general, inclusiv prin cunoaştere a ceea ce a fost. Memoria este o componentă a inteligenţei şi ea trebuie exersată. Orice încercare de a ne demonstra inteligenţa în absenţa memoriei rămâne caducă. De aceea, este mult mai inteligent să-i învăţăm pe tineri că noi, oamenii, deşi nu suntem capabili să atingem absolutul (perfecţiunea), avem capacitatea de a ajunge la echilibru. Iar din echilibru fac parte şi toate dimensiunile timpului, adică prezentul, trecutul şi viitorul. Dacă pentru a ne trăi viaţa prezentă este esenţial să ne gândim la viitor, pentru a o înţelege trebuie cu necesitate să ne cunoaştem trecutul.
Concluzii
„Prototipul“ din 2008 al manualului de cetăţenie europeană a eşuat. Se pare că, aşa cum nu suntem încă pregătiţi să facem Europa unită, nu ştim încă nici să elaborăm un astfel de manual. Multe ţări se crispează în carapacea lor, îşi apără (sau cred că îşi apără) valorile naţionale, ridică forţe politice şi ideologii exclusiviste, promovează discursuri xenofobe, reinventează frontiere, garduri şi ziduri. Cu alte cuvinte, unitatea este încă formală. Asaltul extraeuropenilor (al celor din afara Uniunii Europene) – şi chiar al unor grupuri din Europa Răsăriteană spre ţările mai bogate din Occident – creează probleme reale ţărilor ţintă, în condiţiile numărului copleşitor de nou-veniţi şi ale imposibilităţii integrării lor. Pe de altă parte, occidentocentrismul acestui model de manual era evident. Popoarele est-europene foste comuniste, acceptate, totuşi, în noua construcţie europeană, erau menţionate uneori, dar ca rude sărace. Natural, un manual de educaţie europeană nu poate cuprinde cote proporţionale cu mărimea ţărilor sau cu valoarea PIB-ul lor, dar echitatea trebuie cumva asigurată, fără ostentaţie sau orgoliu. De aceea, întreaga întreprindere este extrem de dificilă. Astăzi „cetăţenia europeană“ este mai departe decât era în 2008. Pe de o parte, europeniştii se lovesc de tot mai multe egoisme statale ale marilor puteri din Uniunea Europeană, pe de alta, noile valuri de populaţie din afara Europei pun la încercare chiar identitatea europeană, aşa cum a fost concepută până nu demult.
Aceasta nu înseamnă că educaţia pentru Europa unită – o Europă unită onestă, nediscriminatorie şi generoasă pentru toţi – este de prisos. Dimpotrivă, această educaţie este mai necesară ca oricând. În ciuda marilor instrumente de cunoaştere, rapide şi eficiente, de care dispunem acum, se prefigurează marele pericol al unei ignoranţe generalizate sau, dacă nu, al unei unilateralizări înspăimântătoare. Se întâmplă ca, în lipsa unui calculator la îndemână, să ne dăm seama că nu mai ştim din mintea noastră lucruri elementare, pe care altădată le ştiau şi copiii. De aceea, trebuie să milităm pentru cunoaştere şi pentru acumularea în minţile tinerilor a unui bagaj de cunoştinţe. Trebuie să ştim cu toţii ce sunt europenii, de ce suntem europeni, de ce este bine să fim europeni. Trebuie să învăţăm să preţuim diversitatea, multilingvismul şi mai ales alteritatea. Toate acestea sunt valori, iar valorile se formează prin educaţie, inclusiv prin „educaţia pentru cetăţenia europeană“.
Autor: Ioan-Aurel PopApărut în nr. 538