Fugar din Parisul verii 1849, unde risca sa fie arestat, exilatul rus A.I. Herzen împrumuta „pasaportul unui valah din Moldova“ si porneste spre Elvetia, sa se puna la adapost. Pâna la Geneva calatoreste cu diligenta, în compania unor personaje crispate si morocanoase. Asezat între un sergent ursuz si un batrânel ce turuie nervos, Herzen e întrebat daca în tara lui, în Valahia adica, exista diligente. „Da“, raspunde prompt rusul ce se da valah, da, exista, „între Iasi si Bucuresti“, adaugând însa un amanunt care-i lasa cu gura cascata pe ceilalti voiajori : „Numai ca la noi diligentele sunt trase de boi“.
Nimeni nu-i cere explicatii, dar nimeni nu se îndoieste de identitatea lui valaha. În Valahia postalioanele nu puteau fi trase decât de boi, altfel ce ratiune de existenta ar mai fi avut acele obscure tinuturi?! Controalele de politie sunt trecute cu bine, inclusiv cel de la frontiera, iar odata ajunsi în Elvetia toti calatorii, chiar si mohorâtul sergent, se bucura exuberanti ca au scapat de jandarmii francezi : toti erau fugari ! Prilej pentru Herzen sa reia povestea cu boii de la diligentele valahe, de aceasta data însa râzând si îngrosând ostentativ amanuntul: „Direct de la Bucuresti. Si cu boii“. Pentru a face evident ca fusese o ironie?! Dar la adresa cui?!
*
Cine va fi fost „valahul din Moldova“ de al carui pasaport se folosise Herzen în 1849 pentru a fugi din Franta în Elvetia, nu se stie. Perpessicius, care descoperise acest episod în al treilea volum al amintirilor rusului, nu a putut face, în 1962, când l-a semnalat într-una din „mentiunile“ lui de istoriografie literara, nici o ipoteza. Dupa câtiva ani interesul pentru studiile istorice si culturale cu subiecte româno-ruse avea sa dispara însa aproape cu desavârsire în România, a fost unul din efectele colaterale ale autonomizarii politice a regimului comunist român fata de Moscova.
*
„Unul dintre acei rusi care viseaza Occidentul cu pasiune“, cum îl numeste N. Berdiaev, Herzen ajunsese la Paris ca imigrant politic în ambianta revolutionara a anului 1848, dupa ce mai înainte facuse un stagiu de surghiun în Siberia. Entuziasmat de revolutie la început, va fi însa iute deziluzionat de „mercantilismul occidental“ si de spiritul mic-burghez, cum noteaza tot Berdiaev, el fiind chiar „unul dintre cei dintâi care discern posibilitatea unui socialism burghez“, pe care îl detesta. Are o filozofie pesimista a istoriei, nu crede nici în progres, nici în ratiune, nici în victoria finala a Binelui (tot Berdiaev), ceea ce îl deosebeste de alte figuri de stânga.
Herzen fugise din Paris dupa lovitura de forta de la 13 iunie 1849, când reprimarea sângeroasa a unei încercari de insurectie populara avea sa-i prilejuiasca lui Marx, si el aflat în acea vreme în capitala franceza, propunerea sarcastica de înlocuire a devizei republicane „Liberté, égalité, fraternité“ cu „Infanterie, cavalerie, artillerie“.
Rusului îi era teama sa nu fie închis, dar nu toti exilatii straini din capitala franceza se simteau amenintati. Asa se si explica probabil de ce Herzen putuse trece nestânjenit prin controalele de politie si de la granita cu pasaportul împrumutat de la „valahul din Moldova“: era, se vede, un document ce asigura detinatorului onorabilitate si siguranta. Sau, poate, doar un confortabil anonimat, în ciuda exotismului, în definitiv, câti dintre politistii francezi ai vremii avusesera ocazia de a vedea un pasaport valah?!
*
Desi glumise, falsul „valah din Moldova“ nu se înselase prea mult. Postalioanele din Valahia nu erau trase de boi, dar nici nu existau. O calatorie de la Bucuresti la Iasi înainte de 1848 se facea „cu un fel de brisca usoara“, o mini-caruta, nu cu o diligenta, si însemna, cum scrie Ion Ghica, „cinci zile de osteneala, de suferinte si necazuri“. Descrierea facuta de el cailor bastinase de comunicatie din prima jumatate a secolului al XIX-lea si chiar de dupa Unirea Principatelor echivaleaza cu o pogorâre în negurile preistoriei. „Pe vremile acelea si pâna mai încoace nu existau în tara nici sosele, nici poduri peste gârle ; la cea mai mica viitura de ape, comunicatiunile încetau, la malurile vadurilor stau carele si carutele adunate ca la bâlciu, câte o saptamâna, asteptând sa scaza apa ca sa poata trece. Vara, când era uscat, si iarna pe pârtie, caii de postie, mici si slabi ca niste pisici, sburau cu trasura dupa ei, cu o iuteala de douazeci si douazeci si cinci de kilometri pe ora, pe când toamna si primavara, când era pamântul desfundat de ploi, d-abia puteau lua o posta într-o zi si aceea cu vai cu chiu, cu gura multa si cu bice bune. s…t Multi ieseni poate ca n-au uitat timpii dintâi ai Unirii Principatelor, când pentru a veni toamna la Camera la Bucuresti luau mai bine drumul pe la Cernauti, Lemberg, Viena si Pesta, de unde se puneau în vapor si veniau pe la Giurgiu, decât a veni de-a dreptul pe la Focsani si Buzau“ (Ion Ghica, „Opere complete“, vol. III, editie îngrijita de Petre V. Hanes, Editura Minerva, 1914, pag. 12-13).
*
Limba româna însasi era în cautarea cuvintelor prin care sa numeasca vehiculul si serviciul de utilitate publica pe care îl îndeplinea.
Dinicu Golescu încercase, în pseudo-memorialul lui de calatorie în Occident din anii 1824, 1825, 1826, care de fapt fusese un program politic mascat, sa introduca termenul ailvaghen, „o carâta de posta, îndoit mai lunga decât cele obicinuite, cu 4 usi, si, la mijloc, despartita, întru care întra 8 calatori“. Descria amanuntit functionarea serviciului, duratele, preturile, avantajele (inclusiv cel de a face cunostinta „cu multi voiajori“).
Un deceniu mai târziu, în scrisorile trimise tatalui sau din Franta, unde se afla la studii liceale, precoce maturizatul adolescent Mihail Kogalniceanu adapta greoi denumirea frantuzeasca „diligence“, prefacând-o ba în „dilijant“, ba în „dilijanta“ („o trasura care merge noaptea si zioa“, îi explica el „babacai“). Cu sensul de trasura cu cai folosita pentru transportul calatorilor termenul „diligence“ fusese prima data atestat în franceza la 1680, spun dictionarele etimologice ale acestei limbi. Pentru româna înca nu se stie la ce data vor fi aparut cele dintâi sinonime si variante pentru „diligenta“, iar „postalionul“ ar fi venit din ruseste („pocitalion“) ori din germana („Postillion“) sau din ambele, nu se stie când, oricum nu mai devreme de 1830-1840. Având întelesul de surugiu pentru vehicule de posta, în franceza exista „postillion“, importat din italiana („postiglione“) la 1540, la vremea când în Moldova era domn Petru Rares.
Serviciile postale si de transport de calatori cât de cât regulate aveau sa înceapa sa apara în Valahia si Moldova trei sute de ani mai târziu, în formele descrise de Ion Ghica. Primul vehicul specializat pentru serviciul postal din Valahia (înfiintat în 1837) a fost brasoveanca, o trasura cu coviltir din piele, introdusa în 1841.
Plecat de la Iasi catre Franta la jumatatea lui august 1834, tânarul „Mihalache Kogalnicean“, cum îsi semna pe atunci epistolele, calatoreste pe ruta Botosani – Cernauti – Lemberg – Viena – Linti – Miunhen – Strasburg – Liunevil1 unde ajunge la 30 septembrie. Calatoreste mai întâi cu autohtona „trasura“ a postei („ni s-au dat caii cei mai rai care se poate, caci am mers mai toata posta pi jos, si pe urma ni s-au dat înca si surugii beti, care era sa ne spraveli“), apoi cu harabale (de la Cernauti la Liov merge cu „Jâdovi harabagii“), pe urma, de la Lemberg spre Viena, „cu landcuceri, care sunt un fel de harabagii, însa în loc de carute au butce si carete“. Despre „dilijant“ si „dilijanta“, în loc de „butce si carete“, va scrie abia dupa ajungerea în Franta. Mai înainte, la Linti, vazuse cale ferata si locomotiva, pe care le numeste „drumul de fher pentru trasura cu abori“.
Cel care, în 1864, treizeci de ani mai târziu, în calitate de prim ministru al României, va forta adoptarea legii emanciparii si împroprietaririi taranilor dizolvând parlamentul si aducând un batalion de infanterie pentru evacuarea deputatilor, deprindea însa repede realitatile occidentale. La 19 august 1834, abia trecut granita în Austria, tânarul de 17 ani îi cerea tatalui sau sa-i trimita scrisori la poste restante în orasele prin care urmeaza sa treaca: „sa scrii deasupra ravasului jos aceste cuvinte poste restante, adeca posta sazatoare, caci atunce ravasul ramâne la posta, pâna când voi veni ca sa-l iau“. Posta sazatoare…
*
Printre valahii si moldovenii aflati la Paris în tulburele an 1849 se gasea si Mihail Kogalniceanu, ajuns acolo de prin februarie, si el exilat, ca si rusul Herzen.
Orasul i se paruse trist, „Parisul de astaz este mai trist decât însusi Viena“ îi scria el fratelui sau, înstiintându-l ca peste doua luni, „în aprilie“, se va întoarce „în teara“. Este însa blocat de lipsa de bani si de teama de rusi, care intrasera în Bucovina, astepta „respuns de la moldovenii din Cernauti“ daca va fi „în sigurantie acolo“. Se va întoarce de aceea abia în iulie, dezamagit grozav „de Frantia si de Frantuji“.
„Frantia“ decade, crede exilatul român, ea se repliaza voluntar de pe scena internationala, „nu-si bate capul în nimica despre cele de afara“ si „de buna voie se primeste a se face putere de rândul al doilea“. Nu o preocupa Rusii, o preocupa Rosii, adauga el sarcastic, „de aceea de la dânsa nu avem nimica de asteptat“. Într-o epistola din aprilie, face noi constatari amare – „În Paris nimica nou. Reactia merge mereu înainte. Patrusprezece mii de soldati de a republicei franteze s-au dus în Italia se restoarne republica romana si sa reaseze tronul Papei. Judeca acum de republica franteza“.
În acel an 1849 „republica franteza“ avea un presedinte ales, pe Louis-Napoleon Bonaparte. Trei ani mai târziu, în urma unei lovituri de stat, el va fi proclamat împaratul francezilor, sub numele de Napoleon III. Fusese cel dintâi presedinte al republicii si avea sa fie ultimul împarat francez. Declarase ca „imperiul înseamna pacea“, însa cu el împarat razboaiele se vor tine lant, pâna la dezastrul din 1870, în fata Prusiei, când e luat prizonier si Franta pierde Alsacia si Lorena. Francezii îl detesta si dupa mai bine de un secol si jumatate pe acest disimulat aventurier megaloman, care jurase ca „Republica democratica va fi obiectul cultului sau“, românii îl tin însa în mare stima atribuindu-i un rol important, chiar decisiv, în scoaterea Principatelor de sub protectoratul rusesc si pregatirea unirii lor.
Peripetiile politice franceze din primavara anului 1849 îl intereseaza, fireste, pe Mihail Kogalniceanu, Parisul, îi scrie el fratelui sau, „este în cea mai mare nesigurantie daca are mâni sa fie socialist sau monarhist“, dar îl intereseaza aproape exclusiv din punctul de vedere al înrâuririi eventuale asupra situatiei tarii lui. Este dezamagit de Paris („Eu doresc foarte mult sa plec din Paris… adaog a-ti zice, sunt foarte nenorocit în Paris si vreu sa-l las îndata“ – scrisoare din iunie 1849), însa din cu totul alte motive decât rusul Herzen.
Ca toata „intelighentia“, fenomen specific rusesc2, acela avea mistica marilor principii si deprinderea idealizarii pâna la fanatism.
Kogalniceanu era, cu un cuvânt pe atunci necunoscut în româna, un pragmatic. Admirase Parisul („minunea lumii“ îl numea în 1835). Abia ajuns în Franta, în toamna anului 1834, tânarul de 17 ani remarcase libertatea de expresie („aici tot îi slobod; fieste om îi craiu, si poate sa vorbeasca si sa scrie ori ce îi va placea, fara ca sa fie oprit“), probabil si în contrast cu situatia din Moldova lui natala, ocupata pe atunci de rusi. Care în scurta vreme vor impune ca beizadelele, fiii domnitorului Mihail Sturdza, si Kogalniceanu, care mersese împreuna cu ei la Lunéville, sa se mute cu studiile la Berlin, în loc sa se duca la Paris, cum fusese prevazut. Autoritatile rusesti se temeau de influenta ideilor revolutionare franceze asupra celor doua beizadele, iar domnitorul nu s-a putut opune puterii protectoare. Pentru Kogalniceanu, aceasta schimbare a fost un prilej de regrete si chiar de suferinte, marturisite în scrisorile trimise surorilor.
Nu devenise, prin urmare, anti-francez în 1849, dezamagirea lui era una practica. Ar fi vrut ca Franta, Franta revolutiilor, Franta progresului sa-si joace rolul de mare putere europeana si sa îngradeasca, macar, daca sa nu i se opuna direct, expansiunea Rusiei, devenita atunci jandarmul continentului.
Si nici nu se lasa prabusit în abisurile disperarii ori patetic avântat pe culmile ei. „A se despera cu usurinta, nu este dovada de inima tare“, îi scria Kogalniceanu fratelui sau din Parisul anului 1849. Parca anticipând personajele din categoria „oameni de prisos“, „fara folos“ pentru sine si „pentru altii“, acela se plângea ca în Moldova sufera, ca traieste „în trândavie“, si nutrea, fapt spectaculos pentru patriarhala lui tara, visul american. Fiindca voia sa plece în California (despre care citise într-o gazeta frantuzeasca ajunsa la Iasi) ori sa vina la Paris, sa lucreze ca litograf si sa se instruiasca.
Un proiect pe care Kogalniceanu îl gaseste însa ridicol, de nu chiar aberant. De aceea îi raspunde mai întâi cu fraterna severitate, cerându-i sa-si scoata gargaunii din cap („Nu fii nebun, sezi în Moldova, în Paris n-ai ce face“ ; „nu mai hrani niste idei false si ridicole“), apoi didactic explicativ, prin reducere la esential, la trebuintele vitale („în Moldova nu esti în primejdie de a sedea în ulita, de a muri de foame, de a remânea gol, ca în Paris“; „acolo ai numai îngrijiri3 morale, în Paris vei avea pre cele materiale, care sânt mai cumplite. Când dimineata te vei scula si nu vei sti ce sa manânci si unde sa te ascunzi de datornici, te încredintez ca atunce vei avea prea putin mintea dedata la învatatura“). Mai mult, îsi continua pledoaria fratele vârstnic, „Pentru noi singurul loc unde putem însemna ceva este Moldova ; acolo trebuie sa ne silim sa aratam ca suntem în stare de a face ceva“. Îi recomanda prin urmare fratelui sa se duca la tara, la mosie, sa ia carti cu el, iar acolo, „cu carti, cu petrecerea vânatului si a unei mosii frumoase, fara îngrijirea despre casa si masa, poti foarte bine petrece“.
Fiindca, încheie martial Kogalniceanu, „Misia noastra este de a starui, iar nu de a ne vaicara“.
*
Herzen a murit în exil, doua decenii dupa fuga din Paris din vara anului 1849. Nu a mai ajuns vreodata în Rusia. Fusese fiul natural al unui nobil si al unei institutoare germane, primise o educatie aleasa, în spiritul culturii franceze, dar odata ajuns în Occident avea sa fie socat de mediocritatea spiritului mic burghez. Adversar al slavofilismului, credea în posibilitatea occidentalizarii Rusiei prin revolutie si socialism.
Kogalniceanu s-a întors în tara la sfârsitul verii 1849. A staruit si nu s-a vaicarat; a fost implicat direct în toate marile reforme din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, prin care înapoiatele foste vasale otomane Valahia si Moldova, acum unite si formând un stat independent, capatasera un luciu modern si occidentalizant.
Iar fantomaticul postalion cu boi avea sa bântuie pâna astazi, chiar daca nestiut, tinuturile românesti.
NOTE:
1) Epistolele lui Mihail Kogalniceanu catre tatal sau fiind scrise cu chirilice, denumirile oraselor straine sunt transcrise fonetic. Linti e Linz, Miunhen e München, Liunevil e Lunéville; Lemberg era numele austriac al orasului fost polonez Liov, devenit sovieticul Lvov, în prezent ucrainianul Lviv. Limba româna din aceste scrisori e una frusta, greoaie, foarte încordata de efortul de a exprima realitati si reprezentari ce nu-i erau familiare. Cum el scria simultan si surorilor lui, lor însa în limba franceza, se poate face o comparatie între fluiditatea si supletea acestor scrisori si rusticitatea lutoasa a celor adresate în româna „babacai“ („M. Kogalniceanu – Scrisori 1834-1849“, publicate de Petre V. Hanes, Editura Minerva, 1913).2) Desi în mod curent „intelighentie“ si „intelectualitate“ sunt socotite sinonime aproape perfecte, primul termen denumeste de fapt o realitate ideologica si sociala care nu a existat decât în Rusia. N. Berdiaev, în „Sursele si sensul comunismului rus“ (1935, trad. franceza 1938), a semnalat fara ambiguitati eroarea de a identifica „intelighentia“, fenomen pur rusesc, si „intelectualitatea“, asa cum a aparut în Occident, în Franta în primul rând, la sfârsitul secolului al XIX-lea. „Intelighentia rusa – sustine Berdiaev -reprezinta o formatiune absolut diferita, careia îi pot apartine oameni ale caror ocupatii nu sunt de ordin intelectual si care nu sunt ei însisi intelectuali, iar în schimb savanti si oameni de litere pot sa nu faca parte din ea. Intelighentia trebuie comparata mai degraba cu un ordin monastic, cu o secta avându-si propria morala, foarte intransigenta, o conceptie despre lume la care nimeni nu poate renunta, moravuri, obiceiuri caracteristice, pâna la un aspect fizic prin care adeptii sai pot fi recunoscuti“. În România nu a existat de aceea o „intelighentie“, în sensul propriu al termenului, cu exceptia partiala, poate, a miscarii legionare. Si nu a existat nici o „intelectualitate“ în sensul francez ori sub influenta acestuia (în spatiile culturale anglo-saxone si germanice nu exista „intelectualitate“, nici Zola, nici Sartre, personaje-simbol pentru calitatea de „intelectual“ nu au echivalent acolo), conditia prima si esentiala – independenta politica si morala – nefiind vreodata îndeplinita, indiferent de regimul politic, de la constituirea statului român modern pâna în prezent.
3) Griji, îngrijorari.