Aharon Appelfeld, Pe neasteptate, dragoste, traducere de Any Shilon, Editura Polirom, 2010
Serpuitoare si vie este biografia traducatoarei Any Shilon. S-a nascut la Cernauti, in februarie 1946, perioada in care granita cu România era inca deschisa pentru repatrieri. Parintii, odata intorsi din Taskent – unde fusesera refugiati – in Cernautiul natal, s-au hotarât sa se mute in România. Se intâmpla dupa „aventurile“ razboiului, mai exact când Any implinea doua luni. „Am crescut in Bucuresti, iar Bucurestiul copilariei mele nu-l voi uita indiferent câti ani vor trece de când l-am parasit, indiferent de motivele pentru care l-am parasit si de cât de departe sunt de el. Ciudat, dar mi-l amintesc cu o claritate de vis, revad strazi si case dintre care atât de multe nu mai sunt, incerc sa regasesc ceva din el astazi, in geografia lui actuala, locurile prin care am trecut de mii de ori (Podul Serban Voda, de exemplu, Piata Unirii de atunci, sau cum se mai numea pe vremea aceea, Piata Natiunii, sau Piata de flori… denumiri vechi ale aceluiasi loc). Când am fost ultima oara in Bucuresti, am umblat ore intregi prin curtea Mânastirii Radu Voda, unde se aflase cândva Liceul Ion Creanga, la care am invatat; nu ma induram sa plec, ma vedeam pasind pe aceleasi poteci, pe aceleasi pietre. Cautam frumoasa biserica Radu Voda, am mers prin locurile cunoscute, Marasesti, Olimpului, Serban Voda, am regasit casele. Aici statea Andy Lesnea, aici statea Nicoleta Coatu, aici am stat eu… E un subiect despre care pot vorbi la nesfârsit. Am crescut deci in Bucuresti. Aici m-am format intelectual si spiritual. Aici am citit carti care mi-au fermecat sufletul, care m-au invatat sa gândesc, sa inteleg, sa vad…“. O epoca tulbure, grea, urma sa-i schimbe, in anii adolescentei, traseul. Memoria frageda a vârstei de atunci nu va amâna sa-i infrumuseteze nuantele. Intr-un context istoric despre care se stie mai mult sau mai putin astazi, parintii au fost nevoiti sa depuna cerere de plecare in Israel. Unul din motive – dar nu singurul – a fost grava boala de inima a mamei. In primavara anului 1964 au primit aprobarea, era o perioada in care se acceptau multe cereri de emigrare a evreilor si a sasilor. Prima consecinta a fost exmatricularea lui Any Shilon din facultate. Situatia devenea disperata. Sperau ca vor putea ajunge la Viena ca sa poata fi operata la timp cea care avea nevoie urgenta de ajutor. Formalitatile au durat prea mult, birocratia era ingrozitoare, sicanele au fost oribile. Pentru ea a fost prea târziu. Ajunsa in Israel numai cu tatal, in octombrie, la trei saptamâni dupa ce a pierdut-o pe mama sa, a inceput un alt capitol. Dar inainte de a-i urma firul, as aminti un episod senin, aflat in echilibru perfect cu cel atât de trist. In drumul spre portul Haifa, emigrantii ajungeau la Viena, unde se formau grupuri care, de regula, erau transportate cu trenul in Italia si din porturile ei plecau spre Israel. Grupul din care facea parte a fost directionat spre Venetia, romantica Venetie, in care a ajuns intr-o zi cu ploaie torentiala, canale revarsate si mirosuri memorabile. A fost cazata pentru câteva ore intr-un pension de domnisoare, unde a cunoscut membrii grupului, iar printre ei era si cel care peste un an avea sa-i devina sot.
Odata ajunsa in Israel, s-a lovit de o problema foarte grea, necunoasterea limbii ebraice. Si necunoasterea limbii engleze, in acel timp fiind ceea ce se numeste mai degraba „de formatie germana“: „A fost o lupta grea, pentru mine. Trebuia sa vorbesc, trebuia sa citesc, voiam sa scriu… Am invatat engleza, am invatat ebraica la nivel de limba materna. Pot spune asta si pentru ca ebraica a devenit limba casei, limba materna a fiicelor mele. Iar eu sunt mama lor, nu-i asa? (Râde) In felul acesta m-am apropiat incetul cu incetul de literatura ebraica, descoperindu-i bogatia: literatura care pentru mine, cea neinitiata pe atunci, a fost un prilej de surpriza continua“.
Au trecut ani multi in care a batatorit varii „câmpuri de lupta“. A calatorit mult si a cunoscut oameni. De câtiva ani, a inceput sa se gândeasca la faptul ca in tara copilariei, România, nu se stie aproape nimic despre literatura israeliana contemporana. „Literatura, in special literatura ebraica moderna, aproape ca nu e tradusa. In felul acesta a aparut si decizia de a ma dedica traducerilor literare. Dupa un an de tatonari, am cunoscut-o, prin intermediul domnului Alexandru Mirodan, pe scriitoarea Riri Manor, cunoscuta si talentata poeta, care, plina de entuziasm, promoveaza literatura româna. D-sa a avut bunavointa de a ma recomanda editurii Polirom, iar de atunci angrenajul a fost pus in miscare. Am tradus pentru Polirom romanul autobiografic al lui Aharon Appelfeld, «Povestea unei vieti», roman care m-a marcat profund. La foarte scurt timp, am primit oferta de a traduce romanul «Fima» al lui Amos Oz“.
Acum lucreaza la traducerea „Terra“ de Tsruya Shalev si la „Cartea soaptelor“ de Varujan Vosganian.
Un crochiu – Any Shilon: curaj discret, harnicie lipsita de stridenta si talent cu aluvii, asezate firesc.
Cum se reflecta acest crochiu in oglinda traducerilor si in optiunea pentru un titlu ori pentru un scriitor vorbeste ultima carte tradusa si publicata recent de Editura Polirom, „Pe neasteptate, dragoste“ de Aharon Appelfeld.
Ernest, personajul principal al cartii, este nascut la Cernauti si se stabileste la Ierusalim dupa incheierea razboiului in care a luptat pe frontul armatei sovietice. Povestea urzita in jurul lui, scriitorul care implinise de curând saptezeci de ani, si a Irenei, fata care il ingrijeste si ii face menajul si care ar fi putut sa-i fie fiica, nu are ingredientele clasice ale unui „love story“. Existentele celor doi se intâlnesc pecetluite de un timp „prea târziu“, când „bucuria oboseste“, intr-un decor casnic in care Ernest se lupta cu scrisul, iar mai apoi cu moartea, pentru ca se afla „sub semnul unei vechi boli de inima si a unei tumori canceroase“. Sentimentele sunt croite din materiale aparent diferite. Ea are seninatatea omului care crede, racordata netrunchiat la traditia iudaica si camuflata in intâlnirea, fie si in moarte, cu parintii; el, chinuit de eforturile scrisului dupa ani de zile de neputinta. Zadarnicia in scris este semnul rupturii cu traditia, cu stramosii si cu propria fiinta. Toate le redobândeste dupa ce o descopera pe Irena si dupa ce, introspectiv, revine asupra unor episoade din viata lui: perioada in care a activat in calitate de comisar pe probleme evreiesti in partidul comunist, ruptura totala de parinti si de traditie, casatoria cu Tina, deportata impreuna cu fetita in Ucraina, unde vor muri amândoua. Bariera dintre el si pagina de hârtie era in fond provocata de nerecunoasterea propriei fiinte: „In toti acesti ani a incercat sa fuga de viata sa. Acum ea il impresoara ca o umbra. Nimeni nu e scriitor numai pentru ca are un oarecare talent literar. Daca nu esti legat de parinti si de bunici si prin ei, de tribul tau, esti doar un scrib, nu un scriitor“.
Ernest intelege de-abia acum, foarte târziu, ca forta vine din legatura cu pamântul si cu cei care l-au calcat:
„Dis de dimineata bunicul deschidea geamul dinspre rasarit, se infasura in salul de rugaciune si i se adresa direct lui Dumnezeu. Stateam culcat in pat si il vedeam pe Dumnezeu apropiindu-se de geam. Chipul bunicului era paros, ochii abia i se vedeau de sub sprâncenele stufoase. Se ruga când in soapta, când cu glas tare. In timpul rugaciunii bunica se oprea din treburile casei si se aseza la masa, inchizând ochii. Dumnezeu cel atotputernic era un oaspete obisnuit in casa lor. Dupa rugaciune bunicul isi scotea incet filacterele. Intre timp bunica ramânea nemiscata, cu ochii inchisi, si abia dupa ce inchidea el geamul se ridica in picioare. Apoi se asezau amândoi la masa si luau micul dejun impreuna. Bunicul rupea pâinea si murmura o rugaciune. Mâncau amândoi din aceeasi farfurie si nu vorbeau.Uneori bunica punea o intrebare, iar bunicul ii raspundea scurt. Micul dejun era invaluit in tacere. Când terminau, bunicul inclina capul si rostea o rugaciune de multumire“. In intâlnirea cu propria moarte (din cauza cancerului ajuns in faza terminala), Carpatii bunicilor devin „templul“ sufletului lui, iar Irena, singura prezenta luminoasa care il calca si i se inchina.
Appelfeld atinge cu delicatete un subiect dureros. Sunt pagini care devin insuportabile prin tristetea lor. Si pagini care arata forta tandretii si a iubirii. Iar totul se intâmpla firesc, pe neasteptate…