Dacă bibliografia artelor spectacolului din România a înregistrat multiple momente editoriale de excelenţă pe direcţiile istorico-exegetice, fieful lexicografic s-a resimţit la modul perpetuu de pe urma numărului mic al instrumentelor de lucru actualizate, menite să pună la dispoziţia iubitorilor teatrului şi filmului armătura informaţiilor de bază privind personalităţile de diverse ranguri din respectivele domenii.
Pe acest fundal, volumul „Cinematografiştii. 2345 cineaşti, actori, critici şi istorici de film şi alte persoane şi personalităţi care au avut de-a face cu cinematograful din România sau care sunt originare de pe aceste meleaguri“, publicat de cunoscutul filmolog Bujor T. Rîpeanu la editura bucureşteană Meronia, reprezintă o culminaţie a unei întregi vieţi dedicate cercetării celei de-a şaptea arte. Autorul – recent trecut de jumătatea celui de-al doilea său jubileu – apărea cu întâia sa lucrare de această factură cu patru decenii în urmă la Editura Meridiane („Dicţionar cinematografic”, 1974; în colaborare cu Cornel Cristian-Safirman) şi, dedicând volumul reputatului critic de artă şi cinefil Eugen Schileru, mărturisea implicit deschiderea sa către întreg evantaiul simbiotic al artelor încorporate în procesul cinematografic. Eleganţa cărţii de atunci reverberează peste timp şi în layout-ul recentei lucrări, căci un dicţionar trebuie să prezinte două caracteristici fizice sine qua non: aspect atractiv pentru potenţialii interesaţi şi rezistenţă la utilizarea necontenită de către studioşii împătimiţi. De altfel, sub aceleaşi imperative ale calităţii, Bujor T. Rîpeanu apărea în anul 2008 la Editura Meronia cu impunătoarea cercetare filmografică „Filmul documentar 1897-1948”, din cadrul vastului ciclu „Filmat în România” (care include şi volumele omonime dedicate filmului de ficţiune, 1911-1969 şi 1970-1979, demers ambiţios care, cu forţe concertate, se doreşte a fi adus la zi). Se ilustrează astfel latura conexă publicistică a autorului, în care l-a avut ca recunoscut mentor pe dr. Ion I. Cantacuzino, alături de care a început în 1970 publicarea seriei „Producţia cinematografică din România”, sub egida Arhivei Naţionale de Filme (de care a rămas mereu legat, profesional sau afectiv) şi a Institutului de Istoria Artei.
Actuala lucrare a lui Bujor T. Rîpeanu satisface un orizont de aşteptare creat iubitorilor filmului din România de către precedentul volum de gen pe care l-a realizat, ghidul bio-filmografic „1234 cineaşti români” (Ed.Ştiinţifică, 1996, în colaborare cu Cristina Corciovescu), de la a cărui apariţie s-au scurs aproape două decenii (între timp mai apărând, sub semnăturile aceluiaşi tandem, dicţionarul universal „Lumea filmului”, 2005). Formatul mai redus al acelei apariţii, atât ca număr de personalităţi incluse (ceva mai mult de jumătate din cele prezente în actuala ediţie, selectate din multele mii fişate în arhiva autorului), cât şi ca spaţiu individual acordat, a făcut necesară o revenire mult augmentată în domeniu, tutelată de o interesantă modificare terminologică, cu acoperire istorică în, de pildă, „Sindicatul cinematografiştilor” înfiinţat în anii ‘30 de către D.I. Suchianu şi cu justificare lexicală în „Micul Dicţionar Academic al Limbii Române” (ed. 2001). Jurnalişti ai clipei ar putea obiecta la prezenţa sub acest stindard a unor oameni politici (şi în primul rând a lui N. Ceauşescu), dar viziunea autorului a mers către prezenţa în peisaj a factorilor decizionali, iar aceştia erau aproape imposibil de alăturat meseriaşilor breslei într-o sintagmă comună atotcuprinzătoare.
Come-back-ul lui Bujor T. Rîpeanu se dovedeşte a fi unul de substanţă, prin extinderea privirii auctoriale asupra tuturor profesiunilor legate de cinematograf, demonstrând o viziune globalizatoare care pe de o parte acordă autoratului filmului – triumviratul regizor-scenarist-compozitor – ceea ce se cuvine unui Cezar, iar pe de alta potenţează branşele cinematografice cu o mai redusă vizibilitate publică, dar care sunt formate din numeroşi profesionişti (în primul rând operatorii şi arhitecţii) ale căror nume nu trebuie să fie eludate.
În plus, pentru întâia dată, criticii şi istoricii de film sunt prezenţi într-un asemenea dicţionar unde (cu meritele şi cu orgoliile lor uneori ireconciliabile) îşi au un loc necesar, cu informaţii care în dese rânduri parvin abia acum marelui public.
În privinţa vârfului de lance de la interfaţa filmului cu publicul contemporan – actorul –, Bujor T. Rîpeanu manifestă o reală generozitate, incluzând multe nume de plan doi şi trei, indubitabil utile pentru crearea unei panorame cât mai vaste a fenomenului naţional interpretativ. În conjuncţie cu lipsa unei lucrări similare teatrale, fişele actoriceşti din volumul apărut la Editura Meronia devin un must pentru toţi teatrologii care vor dori să realizeze fie monografii, fie lucrări de sinteză.
Evantaiul atât de bogat al personalităţilor prezente a impus inevitabil anumite reducţii în prezentările unora dintre numele importante, dar eşalonul de front-line al regiei româneşti de film este abordat prin prezentări atent nuanţate şi minuţios dezvoltate, demonstrând ex ungue leonem înalta condiţie profesională a criticului Bujor T. Rîpeanu, dincolo de acribia autorului de dicţionar. Lectorul avizat şi impresionabil (căci volumul nu este doar de „consultat”, ci şi de „citit”, însă nu pe sistemul „din scoarţă-n scoarţă”, ci în sistem „piramidal”, începând cu articolele dedicate acelor figuri a căror portretizare poate fi un barometru al simţului critic) va fi cuprins, totuşi, de o undă de regret că acest condeier foarte aplicat uneltelor meseriei, atât estetice, cât şi polemice, s-a manifestat publicistic destul de rar, dând totuşi probele sclipirii sale în presa anilor ‘60-’70 („Contemporanul” ş.a.), de unde articolele lui (cu sau fără pseudonim) merită a fi readuse la lumină.
Este de apreciat şi includerea consistentă în paginile dicţionarului a producţiilor de televiziune, latură importantă a creaţiei filmice româneşti din a doua jumătate a secolului XX, uneori minimalizată în lucrări de referinţă; prezenţa ei în acest instrument de lucru sporeşte cu încă o dimensiune unicitatea lui.
În toate aceste compartimente este peremptoriu caracterul impecabil al întocmirii filmografiilor care, în cele din urmă, sunt placa turnantă a unui asemenea instrument de lucru. Acolo unde este cazul, privitor la personalităţile care au plecat din România în plin avânt creator sau, venind de peste hotare, au activat vremelnic aici, autorul dă prioritate interacţiunii cu spaţiul cinematografic autohton, lăsând deschisă sugestia continuării de către cei direct interesaţi a documentării exhaustive, în alte surse generaliste.
O pondere însemnată în dicţionar o deţine prezenţa masivă a cineaştilor din Republica Moldova. Probabil că s-ar putea glosa pe marginea includerii lor în cascadă, însă utilitatea pentru lector este majoră în valoare absolută, dat fiind numărul redus al referinţelor din literatura de gen la spaţiul cinematografic al ţării-surori, de care doar vicisitudinile unei istorii tumultuoase şi tragice ne-au despărţit.
Bujor T. Rîpeanu face astfel o operă de restituire istorică, cu un curaj pe care îl presupune şi revelarea investigaţiilor proprii în arhivele represiunii (de exemplu, cazurile Blaier şi Ivanovici), cu binevenite accente de penumbră şi lumină puse pe figurile a diverşi cineaşti, de natură a crea o perspectivă tridimensională prin adăugarea unei coordonate etice la planul hărţii istoriei cinematografiei româneşti. Pe ansamblul întregii lucrări, tonul rămâne unul obiectiv, dar care nu frizează detaşarea, ci urmăreşte păstrarea justei balanţe dintre oamenii vremelnic ridicaţi pe socluri şi opera lor, singura ce poate dura. În siaj, cuanta biografismului este mereu folosită cu măsură (tinzând rareori spre parcimonie), sub inspirata deviză „vicii private, virtuţi publice”, ce trimite la titlul filmului despre tragedia de la Mayerling pe care l-a turnat marele dispărut Miklós Jancsó (român după mamă).
După aproape un lustru în care n-au lipsit lucrări meritorii ale confraţilor filmologi, iată că avem în fine un opus de ţinută academică, atât pe palierul volumului imens de informaţie sistematizată, cât şi prin articulaţiile sale tehnice, în spatele cărora se întrezăreşte modelul de civilitate intelectuală al unui cercetător care împacă fildeşul turnului cu purpura vieţii antrenante a producţiei cinematografice, la care a participat nemijlocit de-a lungul atâtor ani în care a deţinut demnităţi cuvenite în cadrul diverselor instituţii ale filmului (cu precădere manageriatele sale cinematografice de la Editura Video, 1993-1996 şi apoi Arhiva Naţională de Filme, 1999-2001). Dacă acest volum îşi va găsi în spaţiul cultural românesc ecoul pe care îl merită cu prisosinţă, atunci va putea deveni un reper pentru toţi iubitorii filmului, într-un moment încă fast al cinematografiei naţionale, care-şi încheie deceniul adunării de lauri din întreaga lume.