Adrian Dinu Rachieru, Generaţia orfelină, Editura Ideea Europeană, 2014
Distinsul critic şi istoric literar, eseist, sociolog şi prozator, născut în urmă cu 65 de ani în Bucovina şi care onorează în prezent, ca prorector, Universitatea „Tibiscus“ din Timişoara, mi-a trimis recent cartea sa cu dedicaţia: „Acest buchet de Mitografii lirice, cu admiraţie şi aleasă preţuire,
distinsului poet Ion Brad, «rătăcind» – cu o generozitate greu de aflat – printre «cărţile prietenilor»…“ Am reprodus această dedicaţie, cum nu o fac de obicei, pentru că ea se referă la articolul ce l-am dedicat, în Cărţile prietenilor mei,
volumului său Lectură şi
ideologie, în care se încerca schiţarea unei „istorii politice a literaturii române“, idee pusă sub semnul întrebării de mine.
După atâtea titluri vehiculate de-a lungul anilor, „generaţie pierdută“, „generaţie de sacrificiu“, „generaţie proscrisă“ etc., noua denumire, „orfelină“, dată de colegul Adrian Dinu Rachieru pare cea mai blândă şi potrivită din punct de vedere nu doar sentimental. De altfel, în al său Cuvânt prevenitor autorul face aceste precizări: „Generaţia orfelină discută, prin profiluri sintetizatoare, despre o serie creatoare, având drept numitor comun vitregele condiţii formative; ea a fost modelată de interdicţii (lecturi clandestine, maeştri «ascunşi», biblioteci epurate), provocând o reacţie polemică (ruptura) şi promovând, astfel, la start, un program negativ. Dar, în acelaşi timp, este o generaţie aurorală, cu rol de verigă, redescoperind – euforic – tradiţia, definind o stare de spirit, angajându-se, prin combustie creatoare, la o lucrare comună, recuperatoare, fecundă, susţinută, prin propulsie adjectivală, de o critică solidară, risipind şi cronici «tactice», cum recunoştea Matei Călinescu. Chiar dacă noi discutăm, în acest volum, poeţii ei, evident nu poate fi vorba doar despre o generaţie de poeţi, transportând legenda Labiş, anunţând, prin voci tinere, o nouă epocă de lirism. Nu e vorba, aşadar, de o compactă «echipă» lirică, ci de un buchet de personalităţi, cu voci distincte, evoluând în direcţii imprevizibile, iscând, în timp, disensiuni, controverse înfierbântate, ierarhizări provizorii. Şi propunând un inventar tematic, hrănind un imaginar, până la un punct, comun, definind o fizionomie specifică“.
Trecând la sumarul cărţii, constatăm atenţia amănunţită acordată celor 30 de poeţi, puşi sub lupa atentă, critică şi uneori polemică, a istoricului literar, prezent încă din tinereţe la desfăşurarea fenomenului.
Printre multele observaţii cu caracter de noutate, îmi place să o relev mai întâi pe aceea care ni-l arată pe Nicolae Labiş ca pe unul dintre primii înnoitori ai poeziei din epocă, înainte ca A.E. Baconsky să se fi lepădat public de lungile sale poeme proletcultiste. Iată şi motivaţia respectivă: „Labiş, fiind creatorul unei viziuni, a ieşit din condiţia timpului istoric. Un tragic inadecvat epocii, cu aptitudini meditative de o neaşteptată maturitate, Labiş a inaugurat o nouă epocă de lirism. Poezia lui, tributară negreşit vârstei, sparge canoanele momentului. Labiş, reamintim, apărea în condiţiile întoarcerii poeziei spre reportajul versificat. Inconformismul la presiunea mediului, contagioasa naturaleţe, puritatea nativă a celui pe care Călinescu îl considera, în 1958, un poet pe deplin exprimat, fac din Labiş liderul unei generaţii însetate de literatura adevărată. Testamentul Poeziei sale a fecundat literatura vremii, suplinind absenţa Poetului, cel care va introduce primul – într-un peisaj în care lirismul lipsea – tema morţii, atrăgându-şi desigur prompte reproşuri: un destin curmat biograficeşte, care – înfruntând eroziunea timpului – a trecut în mitologie“.
De remarcat, apoi, faptul că la începutul fiecărui capitol sunt aşezate câteva versuri caracteristice operei poetului respectiv. Aşa, de exemplu, sunt cele de la secţiunea rezervată acestui „buzdugan al unei generaţii“ – cum l-a numit Eugen Simion pe Nicolae Labiş: „Clopote grave sunară trezirea/ Generaţiei noastre./ Tragem cugetarea afară din teacă“. Adică, un vis învolburat şi o luciditate tăioasă.
În capitolul ce mi l-a rezervat, cu titlul Ion Brad, „Toamna clasică“, au fost reproduse versurile „Pădurea umbrelor se zbate-n mine“. Mulţumindu-i autorului pentru spaţiul acordat nu doar poeziei, ci şi biografiei şi cărţilor de proză şi memorialistică, trec peste unele accente maliţioase şi citate trunchiate, pe care nu le-am înţeles.
Printre colegii cu care am debutat la Cluj, în mod firesc i s-a rezervat locul principal lui A.E. Baconsky, cu titlul Un pedagog literar şi cu aceste emoţionante şi premonitorii versuri: „E-n mine-o rană care nu se-nchide./ E poate altoiul nevăzut al morţii/ Ce-mi creşte undeva în trup şi-n suflet“. Sfârşitul său tragic la cutremurul din 1977 a confirmat aceste premoniţii. Dintre observaţiile pertinente ale autorului în ce priveşte personalitatea lui A.E. Baconsky nu o cred valabilă pe aceea de la început – „Poetul rămâne un mare nedreptăţit“ –, din moment ce i s-au dedicat multe studii şi chiar o monografie remarcabilă semnată de Diana Câmpan din Alba Iulia.
Tot din „Şcoala poeţilor de la Cluj“ este remarcată personalitatea continuatorului lui A. E. Baconsky (timp de 40 de ani în fruntea revistei Steaua), Aurel Rău sau „filosofia ochiului“, cu versurile sale „Începe vântul ori o altă vârstă…“ E de admirat la Aurel Rău, pe lângă poezie, vasta sa operă de eseist, traducător şi memorialist, operă încă plină de vivacitate şi în continuă desfăşurare.
M-a bucurat prezenţa capitolului Un „estetizant“: Alexandru Andriţoiu, pus sub egida versului „Voi locui-ntr-o margine de frază“. Acest coleg de generaţie, prieten al lui Nicolae Labiş, merită să nu fie uitat, pe lângă toate meritele de poet, şi pentru faptul că a condus mulţi ani, în spirit iluminist, străvechea şi prestigioasa Familie de la Oradea.
În mod firesc, nu putea să lipsească din această constelaţie lirică un capitol Ion Horea: reverii intertextuale, prelungit cu inscripţia „Închipuire-i tot ce laşi în urmă“. Da şi nu. Fiindcă această urmă este adâncă şi bogată în opera lui Ion Horea. Mai cu seamă că ea se amplifică, aproape an de an, cu o nouă strălucită faptă poetică, mărturia unei elevate conştiinţe estetice. Este bogăţia poetului care nu se sfieşte de confruntarea cu timpul, precum în versul horaţian „Eheu, fugaces…“ Nu i-a zis oare lui Ion Horea chiar aşa – un horaţian – G. Călinescu încă din 1958?!
Regret că lipseşte din cartea aceasta generoasă, cu un sumar atât de bogat, numele altui poet liric transilvan, care a debutat tot la Cluj, împreună cu noi, Tiberiu Utan. El, într-adevăr, e uitat pe nedrept. La fel, poetul Vasile Nicolescu. În schimb, e bine că nu lipseşte Un „om cultural“: Radu Cârneci, şi el încă prezent, cu o operă originală, de traducător şi editor, în plină expansiune.
Admirabile sunt, în mod firesc, capitolele dedicate celor cu adevărat mari poeţi ai „generaţiei orfeline“ în frunte cu Nichita Stănescu sau „jocul demiurgic“. Iar alături de acest strălucit înnoitor al liricii româneşti sunt aşezaţi Grigore Vieru şi „biblioteca de rouă“, Ioan Alexandru, un poet „transfigurat“, Marin Sorescu sau spiritul parodic, Un poet mediatic: Adrian Păunescu. Scriind despre aceştia ca şi despre toţi ceilalţi incluşi pe bună dreptate în cartea de faţă, Adrian Dinu Rachieru dă, încă o dată, dovadă de o aplecare specială spre universul poeziei contemporane, studiat şi descifrat în profunzime. Un alt merit este acela de a fi aşezat totul în contextul receptărilor critice ale fiecărui poet, judecăţi foarte variate nu lipsite de contradicţii.
De aceea, îmi place să închei aceste sumare şi, evident, subiective impresii de lectură a unei cărţi de o asemenea anvergură şi pondere, cu chiar cuvintele finale ale autorului: „Iată paradoxul acestei cărţi: Un portret de grup cu Robinsoni solitari, cum ar spune C. Stănescu (v. Generaţia lui Robinson, în Jurnal de lectură, 1983); în care, prin pluralismul vocilor, prin viziuni şi formule de creaţie deosebitoare, împărtăşind efortul individuaţiei, robinsoniada a izbândit, triumfând în creaţie. Şaizeciştii ne părăsesc; rămân, însă, cărţile lor (câte rămân), înfruntând posteritatea…“