Popor din chinuiala si mizerie

„Se pot lua diferite atitudini fata de invataturile comunismului si fata de fundamentele lor,
însa din punctul de vedere al Istoriei fiintei este clar ca in el se exprima
o cunoastere elementara a ceea ce tine de Istoria lumii.“
Martin Heidegger, „Scrisoare despre umanism“ (1946)

Polemicile sunt in general contraproductive intre oameni pe care nu-i unesc afinitati elective. De aceea, nu o polemica e ceea ce ma intereseaza sa initiez aici. Vreau doar sa rostogolesc catre presupozitiile sale o intrebare iscata dintr-o simpla perplexitate de cititor. Mi s-a semnalat de curând articolul „Marxism histrionic (G. M. Tamás & Co.)“ de pe blogul lui Vladimir Tismaneanu. Expertul in comunism discuta optiunile politice ale gânditorului maghiar. Marturisesc din capul locului, mai ales de dragul celor care vor fi remarcat deja, ca de acesta din urma sunt legat prin tot ce leaga un cititor de textul care-l ajuta sa inteleaga lumea, un prieten de prietenul si indrumatorul pe care si l-a ales, un tovaras de arme de celalalt. Asta poate crea impresia, mai ales celor care doar banuiesc ceva despre raporturile dintre noi, ca nu ar exista alta ratiune pentru articolul meu decât aceea de a-l apara pe el. Cu toate astea, cei care ne cunosc bine pe amândoi nu ar putea avea nici un dubiu, sper, ca el n-are nevoie sa fie aparat si ca eu stiu asta foarte bine. Noi nici nu ne aparam, nici nu atacam prin delegatie. E o chestie de franchete. Mai ales fiindca nu ne pierdem vremea cu lucruri atât de copilaresti precum apararea sau atacul unor persoane. Cu atât mai putin denigrarea cuiva. De altfel, dupa mine, gânditorul maghiar mustrat ca „ideolog“ nu se afla in nici un pericol din partea faimosului savant român cu trecut impecabil si viitor stralucit. Totul e-n regula. Sau aproape.
Ceea ce ma intereseaza din textul domnului Tismaneanu are de-a face, asadar, destul de putin si doar foarte mijlocit cu continutul lui manifest. E vorba, in fond, de-o singura intrebare: pentru cine scrie domnul Tismaneanu? Mai precis, ma-ntreb daca scrie el oare si pentru acea vasta si molcoma middle class de pe vremea „comunismului“, nici bogata, nici saraca, dar care face zi de zi experienta transformarii ei in noua underclass „postcomunista“ sufocata in saracie? Se adreseaza domnul Tismaneanu si celor care se spetesc muncind sau se macina negasind de lucru, pentru ca munca a devenit intre timp un fel de straniu privilegiu prin care se ingenuncheaza in mod curent vointele politice ale cetatenilor din lumea-ntreaga? De asemenea, sunt oare demni de atentia domnului Tismaneanu si cei nevoiti sa emigreze pentru a-si putea intretine familiile si pe ei insisi? Sau cei ce-ar vrea sa invete despre lume, dar nu li se ofera decât retelele mafiote ale universitatilor de stat sau crescatoriile de diplome ale celor private? Pe scurt, li se adreseaza domnul Tismaneanu si acelor oameni reali – destul de multi, de nu chiar majoritatea – care nu pot spera sa traga foloase din aranjamentul social capitalist postrevolutionar à la roumaine? Daca da, atunci de ce se mira oare ca marxismul poate reveni in Europa de Est, foarte firav si mai ales printre intelectuali, ca optiune politica experimentala, adica drept ceva de explorat? La urma urmei, marxismul e, pâna acum, singura doctrina care sa nu taca despre mizeria de zi cu zi si sa n-o puna, cu totul pervers, pe seama unor nenorociti pe care sa-i vrea atinsi de te miri ce defecte naturale (lene, prostie, badaranie, murdarie) tinând de apartenenta sociala, de grupul socio-cultural sau chiar de neam, etnie ori rasa. Asa ca marxismul ramâne o optiune relativ viabila si, de vreme ce doar foarte putini dintre noi sunt astazi altceva decât muncitori salariati, destul de universala pentru toti cei care vor sa inteleaga lumea din perspectiva salariatilor si a somerilor, adica asa cum nu are ea voie sa apara niciodata in discursurile neo-anticomuniste. Sa presupunem pret de-o clipa, cu gratie si generozitate, ca actiunile anticomunistilor de aparat sunt ghidate doar de moralitate si de ratiune. Sa concedem atunci ca numai si numai din nevoia de a spune „nu!“ totalitarismului din trecut se abtine discursul neo-anticomunist sa reflecteze asupra mizeriei cotidiene din zilele noastre: de la gunoiul efectiv, care ne inunda nu doar cartierele, ci si padurile si apele (si care gunoi, nu-i asa?, ramâne mereu o chestiune de „mentalitati“, si nu una de administratie eficace), pâna la cum sa supravietuiasca o persoana cu nevoi normale din sase sute de lei pe luna si tot ce se naste de aici: lumpenizare, coruptie, crime, delincventa, alcoolism, droguri, prostitutie, cersit, ignoranta, brutalitate, abrutizare, nebunie, sinucidere, inanitie si naiba mai stie ce. „Marxismul“, iar cuvântul trebuie pus, din ratiuni pe care le voi explicita de-ndata, in ghilimele, nu se sfieste sa inteleaga ceva din toate astea: si din mizerie, si din felul in care sunt trecute sub tacere cauzele sale reale in discursurile pe care le fac intelectualii nostri cei mai pretuiti. „Marxismul“ – nu un marxism anume, de altfel, ci toate problematizarile care pornesc de la Marx – e bun public. De ce si-ar interzice unii dintre noi sa-l frecventeze? Ca doar n-o sa ne apucam sa facem liste cu autori interzisi si sa le ardem apoi cartile in vazul multimii.
Mi-as lua atunci libertatea de a arata, intr-un fel de autoportret, in ce anume consta „marxismul“ asta cu care ne sperie de-o vreme intelectualii de vaza ai tarii. In ce ma priveste strict pe mine, asadar, el inseamna ca ma stradui sa pun lucrurile cap la cap cu un pic de seriozitate si sistema. Ma plimb pe strazile oraselor noastre si bat drumurile tarii, nu evit cartierele muncitoresti, umblu cu ochii deschisi, ma intretin cu oamenii, citesc ziarele românesti si cele internationale, ma uit la televizor, citesc reactiile intelectualilor consacrati ai tarii, citesc si reactiile celor mai putin consacrati, nu ma tin deoparte de literatura stiintifica si filosofica, si nu conteaza daca ea e de „stânga“ sau de „dreapta“ fiindca stiu bine ca in cazul stiintei si, cu atât mai mult, in cel al gândirii, adjectivele politice uzuale trebuie folosite cu precautie. Numai fiindca am gasit in Marx (si Heidegger, de altfel, dar si la destui altii) o rezerva de comprehensiune pentru ce se intâmpla cu noi, nu inseamna ca as vrea sa infiintez camere de tortura pentru domnul Tismaneanu & Co. La ce bun? Militantismul meu e mai mult sau mai putin anemic, atâta cât poate fi militantismul eforturilor de lectura si al animatiei culturale prizate cu parcimonie. Citesc, traduc, mai si scriu, dar nu foarte des, e drept. N-am gasit inca o cale de a ma pune in contact politic cu masele de muncitori (salariati si someri) din România. Dar nici ei n-au gasit o cale de a intra in contact politic cu ei insisi, altfel decât prin sindicalismul cel mai clasic si cel mai lipsit de vlaga. Dar e timp. Nu ma imaginez nici macar in gluma drept far al constiintei proletare. Nu sunt si nu vreau sa fiu mesia muncitorilor. Sânt si eu „doar“ muncitor, cum suntem dispretuiti in vorbirea curenta. Nu ma consider „intelectual“ si nici „om de cultura“ – daca e sa tinem cont de morga presupusa indeobste de aceste expresii. Nu fac diferenta dintre „munca intelectuala“ si „munca manuala“. In asta nu-l urmez pe Marx. Ci pe Heidegger. Munca este, de fiecare data, munca spirituala, aceea a lacatusului la fel cu aceea a politicianului sau a bancherului. La fel cum munca intelectuala, de vreme ce trece prin scris, e si munca manuala. Nu sunt deci de acord nici cu minimalizarea inversa a muncii intelectuale de catre cei ce sprijina sau pretind ca sprijina neconditionat proletariatul si doar proletariatul. Si eu sprijin neconditionat proletariatul, daca un asemenea enunt are sens, caci fac parte din el si deci inseamna sa ma sprijin pe mine insumi. Cad foarte rar de acord cu diversele formule de neomilitantism de stânga (ONG-uri, colocvii, festivaluri, animatie culturala), chiar daca in spirit ma aflu de aceeasi parte a unei baricade imaginare intelese in chip larg si chiar daca stiu ca nu prea este altceva de facut in momentul actual al „constiintei de clasa“, adica al autocomprehensiunii noastre colective ca muncitori; dar tocmai dezacordul nostru e resursa noastra cea mai de pret. Si poate nu e lipsit de importanta ca nu ma vad in nici un fel in politica reala, aceea care are loc in Parlament. Nu pentru ca toti politicienii ar fi niste persoane demne de dispret, ci pentru ca nu vad cum s-ar putea schimba lucrurile prin mecanismele politice clasice, adica fara a construi o participare populara mai eficace in treburile publice, una prin care cetateanul sa aiba o priza reala asupra a ce i se intâmpla si sa nu traiasca mereu cu sentimentul neputintei si al umilintei, cu sentimentul ca face parte doar dintr-un popor facut din chinuiala si mizerie.
Venind din acest peisaj de idei, ceea ce mi se pare cel mai grav din partea unui intelectual public, expert in comunism si postcomunism, este sa treaca sub tacere ca daca a fost sa fie comunism, acesta nu s-a nascut dintr-o senina si vesela lipsa de griji sau din pura spontaneitate si creativitate politica a popoarelor, ci pentru ca Insuportabilul insusi s-a facut istorie. Inainte de a se face stat, comunismul a fost pentru capitalism ceea ce rascoalele taranesti au fost pentru feudalism. Prin urmare, când ne prefacem ca nu stim de ce dracu’ devin unii sau altii marxisti, nu facem decât sa-i inducem cu buna stiinta in eroare pe cititorii nostri. Marxistii astia aparuti din senin nu sunt insa tortionarii de ieri, ci oameni care readuc ceva din lupta impotriva Insuportabilului in orizontul reflectiei asupra optiunilor politice. Asta nu inseamna deloc ca ei ar vrea sa repete in vreun fel comunismul real. Asa ca vigilentele semnale de alarma trase in privinta „neocomunistilor“ sunt premature; nu stim inca forma pe care o va putea lua „miscarea reala“. Nimeni nu stie, fiindca nu depinde de imaginatia filosofilor si a savantilor, oricât de angajati ar fi ei, ci de vointa politica a popoarelor, adica de lupta lor. A ne ingrijora deja de pe acum ca „miscarea“ va esua in totalitarism e ca si cum n-am mai face niciodata pruncul pe care-l va strivi piatra de moara. Pur obscurantism rezultat dintr-o imaginatie prea vie, cum atentionase deja Pascal. Dar e bine si asa. Numele „comunism“ a devenit, oricum, o vorba de ocara, prin chiar grija comunistilor de aparat. El fusese siluit, in România, si de fostul PCR, si de acela care de curând a anuntat ca vrea sa-si revendice vechiul nume – Partidul Aliantei Socialiste. Nemaivorbind de PSD. Totusi sa nu uitam un lucru: comunistii astia n-au fost niciodata si nici n-or mai fi! Caci ei vor sa fie in politica data, si nu s-o reorganizeze cu totul, oricât bine si oricâte beneficii pentru popor vor fi amestecat precursorii lor, vechii comunisti de aparat, in raul cel mai orbitor pe care l-au infaptuit si pe care continua sa-l infaptuiasca urmasii lor din politica reala. Nu vorbesc, bineânteles, de crimele regimurilor comuniste. Si evident ca nu aprob nimic din crimele astea, nici sa le cosmetizez n-am de gând, chiar daca stiu ce inseamna „dusman“ si cum au sfârsit nenumarati comunisti adevarati, muncitori si tarani, in mâinile dusmanului de clasa care azi se vrea cumsecade, umanist si „doar“ victima. Crime de aceeasi brutalitate comit mereu umanitatile de orice fel („primitive“, „civilizate“, crestine, democrate, umaniste, rationale, capitaliste) impotriva dusmanului simbolic sau real, sau amândoua, despre care cred ca le ameninta in vreun fel puterea (Dumnezeul, Rasa, Etnia, Cetatea, Zeii, Republica, Imperiul, Profitul etc.). Dar tocmai când ni se pare ca am dat peste masura ultima a raului comunist, trebuie spus raspicat: cu toata enormitatea lor monstruoasa si ea chiar a fost asa, nu crimele sale sunt raul cel mai mare. Infinit mai distructiv si mai corupator este ca, prin abjectia lor, ele blocheaza accesul nemijlocit la ratiunile esentiale si grave care au deschis o istorie pentru lupta impotriva organizarii sociale capitaliste. Comunismul real, experienta sa, ne-a aruncat in bezna demagogiei in ce priveste aceste ratiuni. Anticomunismul de aparat, cel aflat in slujba a ce este astazi dominant, si nicidecum anticomunismul disidentilor de odinioara, nu are alta sursa decât aceasta cecitate. Dar asta conteaza mai putin. Ceea ce conteaza cu adevarat este ce ascunde bezna, si anume: posibilitatea unei lumi in care deliberarea colectiva reala si demna de acest nume sa-si dea legea si masura nevoilor si posibilitatilor sale – atât cât poate face o asemenea deliberare colectiva ce are de scrutat nu doar statistici si profituri, ci in primul rând misterul omenescului ca atare. Caci puterea, in realitate – dar o realitate careia i se opun astazi toate realitatile –,  se afla doar in mâinile celor multi si niciunde altundeva. Nu exista armata care sa reziste daca o vointa colectiva se mobilizeaza in mod autentic. Totodata insa faptul ca regimurile comuniste n-au reusit sa se mentina si ca nu suntem in stare sa schimbam nici cât negru sub unghie principiul de organizare al lumii noastre spune efectiv ceva despre forta destinului capitalist. Sta in esenta comunismului ca, tocmai atunci când isi ascunde ratiunile esentiale pentru care a existat, sa arate ceva despre ce anume tine laolalta capitalismul. Capitalismul este, intr-adevar, o lume, si nu un simplu mod de productie subordonat altor realitati precum politica sau morala. Aceasta e stiinta la care trebuie sa accedem.
Se vede azi din ce in ce mai bine ca muncitorul salariat, oricât de „rezonabil“ i-ar fi salariul, e doar o marfa oarecare pe o piata oarecare si poate fi aruncat la gunoi atunci când tocmai se intâmpla sa nu fie nevoie de el: fiindca e prea in vârsta, fiindca e prea tânar, fiindca nu stie engleza, fiindca n-are experienta, fiindca tot mai des ceva mereu ii lipseste. Numai ca a nu avea o slujba, a fi somer, inseamna chinuiala, temeri, lipsuri, sminteala si, in cele din urma, moarte, de vreme ce munca reprezinta accesul nostru, al tuturor muncitorilor salariati, la lumea aceasta care se prezinta ca o imensa acumulare de marfuri. Crime si cazne despre care nici macar nu ne batem capul sa le numim deschis asa. Ce este insa o lume ce nu-i lasa pe oameni sa traiasca? Nu exista raspuns simplu la aceasta intrebare si nu e locul aici pentru cel complicat. Pe moment, sa-mi fie permis a cita doar cuvintele poetului maghiar Sándor Weöres. Iata un fragment din a sa „Fresca de secol XX“ scrisa in 1946. Traducerea imi apartine.

„(…) si au disparut ingerii,
Ocrotirea, Libertatea, Ingerul Adevarului si restul,
pâna si Ingerul Razboiului (caci ce li se pare astora razboi e harta nesfârsita
a unora ce se ciocnesc unii de altii-n intuneric;
iar vremurile când dârzenia cea libera mergea sa se bata vor fi apus demult)
lipseste si Ingerul Urii
(fiecare se repede sa muste calcâiul pe care-l apuca;
dar unde-i oare adevarata ura?)

Pe cer a ramas un singur inger: sufletul inert si nepasator,
Ingerul Silei. Caci doar scârba mai are suflet. (…)“
Când „îngerii“ vor fi disparut si tot ce-i sfânt zace in noroiul indistinctului si in bezna supravegheata de Sila, nu ne ramâne decât sa scormonim printre ruinele fumegânde pentru a vedea ce catastrofa le-a creat. Daca nu vom pastra esenta comunismului, in calitatea sa de adevar al lumii capitaliste in istoria si destinul ei, drept reperul nostru etico-politic cel mai de pret, umanitatea va trebui sa invete in continuare pe propria-i piele ceea ce nu mai vrea sa invete din Marx si din tot ce s-a gândit despre natura opresiunii pe urmele lui. Vor trece poate secole pâna sa ne convingem iar ca puterea nu e o entitate de sine statatoare, independenta de noi, ci suntem chiar noi insine; ca prin asezarea dreapta a individului in viata sa, prin disciplina si hotarârea sa politica, poate fi clatinat orice imperiu, cu conditia ca alti indivizi asemanatori sa apara, indivizi care sa vrea acelasi lucru. Si trebuie sa vrem mai mult decât o vaga „dreptate sociala“ si un trai un pic mai usor, care sa ne ajute in a uita cât mai repede de noi insine si de restul semenilor nostri. Trebuie sa vrem pentru fiecare dintre noi posibilitatea efectiva de a supravietui ca om printre oameni, si nu ca forta de munca pe o piata. Fiecare trebuie sa vrea asta nu pentru ca asa i s-a ordonat sau pentru ca intr-acolo a fost ademenit prin recompensele promise de gestionarii puterii (ceea ce acestia din urma numesc „democratie“ si „alegeri libere“ si „cariera“), ci fiindca a inteles, pentru sine, in lupta sa deschisa cu sine insusi, dar si impreuna cu altii, in confruntarea libera cu tot ce inseamna ei, ca altfel nu se poate.

Bruxelles, 12-15 iulie 2010