Spre deosebire de atatia alti eroi ai lui Creanga, parintele Duhu nu viseaza sa huzureasca de bine langa burduful cu bani, intr-o casa plina cu toate bunatatile de pe lume, inconjurat de copii si nepoti ca Danila Prepeleac fugit de sihastrie. Nici nu se aminteste undeva de intemeierea unei familii, ca in celelalte scrieri, de aici intelegandu-se ca el ramane celibatar. Opulenta celorlalti il oripileaza. Singura ostentatie ingaduita este saracia, si ea tipic socratica, diogenica, franciscana. Lipsit de bunuri lumesti, parintele Duhu are umor din belsug. Calca in picioare orgoliul lor de oameni bogati cu orgoliul omului sarac:
„Odata, chemand epitropul unei biserici mai saracute pe parintele Duhu sa slujeasca de hram, sfintia sa si-a atarnat la piept o cruce mare de lemn, legata cu sfoara groasa de canepa, zicand: «Iarta-ma, Doamne, ca te-am spanzurat cu ata, neavand lant de aur, neci de argint, cu care te spanzura mai-marii mei, arhiereii…»“
Fatarnicia semenilor ii repugna, fala gaunoasa a slujitorilor bisericii parandu-i-se scandaloasa. Sentimentul desertaciunii il apasa, il deprima. Spiritul critic muscator se ascute indeosebi in fata „strainilor“. Neputand rezista intepaturilor, staritul Naftanail cere armistitiu, imbiindu-si convivul acid cu pahare de rachiu:
„La Manastirea Neamtului stand adeseori de vorba cu staritul Naftanail, parintele Duhu ii zicea, sfichiuindu-l, ca rusii din aceasta lavra romaneasca s-au putrezit, ca si holera adusa in Moldova pe cozile cailor rusesti la 1828. Staritul, nemaiputandu-i sta impotriva, zicea de la o vreme: «Hai sa ne impacam, parinte Isaia», cinstindu-l cu rachiu indulcit cu miere, pahar dupa pahar, pana ce parintele Duhu spunea: «Lasa-ma in pace, cuvioase, ca se invarteste lumea cu mine de-atata aghiazma rusasca; mai bine sa ne impacam.»“
Cunoastem si fata lumeasca a parintelui atras spre chefuri unde canta binedispus, la fel ca in preumblarile pe munte. Replicile sale sunt adesea dure, parintele fiind un duelgiu prea temut ca sa fie provocat. Un arhimandrit grec suspectat de false blagosloveli la adresa diaconului in timpul slujbei este invitat de la obraz sa treaca Dunarea inapoi impreuna cu ai sai. Iar un profesor care are proasta inspiratie de a i se adresa folosind porecla „Duhu“ (supranumele) este jignit brutal. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, masura pentru masura, injuratura pentru injuratura. Punerile la punct sunt specialitatea lui:
„Profesorului Columb de la liceu care zise odata parintelui Isaia: «Buna dimineata, Duhule», el ii raspunse: «Multamesc, cadavrule! Si cred ca ai la stiinta ca cuvintele popa si profesor se incep cu ‘pocoiu’ ca si substantivul porcule.»“
Adevarul e ca parintele insusi foloseste numele de ocara pentru preotii de mir („haldei“), acuzandu-i pe ei si consoartele lor de slabiciuni bahice. „Popilor de mir, pe care-i numea haldei, le canta antifoanele urmatoare: «Diaconii si cu pochii, de treji ce sunt, de abia vad cu ochii. Iar mamelor preotese , betia din cap nu le mai iese!»“
Dupa atatea dispute in care parintele isi desfiinteaza sistematic, inteligent, brutal adversarii, cunoastem o scena in care se recunoaste biruit. Confratele Arbore de la biserica Barnovschi il infunda. Prins pe picior gresit, Duhu nu stie sa pareze, dar are bunul simt sa-si recunoasca infrangerea: „«Dar stii ca m-ai ars, haldeule!» zise parintele Duhu, luandu-si talpasita, Dunare de manios“. Despre caldei, popor nefast, distrugator de neamuri si cetati, vorbeste biblicul Isaia, patronul eroului nostru, in vedeniile, predictiile si profetiile sale.
Parintele Duhu are motive sa fie mahnit, din curiozitate intelectuala a cumparat carti spiritiste alcatuind o colectie care se constituie intr-o a doua biblioteca. Citindu-le, este perfect constient de pericolul prezentat de ele pentru ignoranti, motiv pentru care le pune la popreala. Lepra ignorantei ameninta Iasiul si nimeni nu se mai poate curata, nici macar la modul parodic, in Cacaina. Metafora lumii stapanite de Carte este genial dezvoltata in poemele vizionare ale lui Eminescu. Batranul dascal din „Scrisoarea I“ tinea lumile in fiinta prin puterea numarului sacru, prin calcul neintrerupt. Stim de asemenea ca o catastrofa planetara se intampla cand magul din „Memento mori“ comite deliberat o eroare de lectura. Civilizatia falnica a Egiptului antic cade prada desertului cand „magul, gard al razbunarii, a citit semnul intors“. Magul din „Povestea magului calator in stele“ aduce la ordine o stea rebela tot cu ajutorul cartii in care sunt scrise legile in semne ale universului. Cand lumea nu se mai lasa vazuta, inteleasa, priceputa, citita de mag, de intelept, ea este amenintata cu dezintegrarea si se prabuseste in haos. Isaia Teodorescu, dascal si interpret de texte, mai modestul lor confrate spiritual, apãra Iasiul de o catastrofa spirituala ca pazitor al pragului, ca guard al Bibliotecii.
Sa revenim la prima lui Biblioteca de la gazda. Nu cunoastem decat vag continutul ei. Nu exista nicio dovada textuala ca traftoloagele in mai multe limbi depozitate intre peretii afumati au influentat ceea ce am numit, dupa Diogenes Laertios, viata si doctrina unui personaj care creeaza un stil, nu si o scoala. E o biblioteca citita, daca ne luam dupa aspectul ei impaienjenit, fisata, domesticita; dar o biblioteca moarta, epic vorbind, amintita doar pentru a sublinia excentricitatea personajului. E o biblioteca in stare latenta stinsa ca un vulcan, incuiata, fara cititori exceptandu-l pe custodele ei care se afla in etapa faustiana post lectura. Popa Duhu a citit toate traftoloagele si acum face experienta sihastriei ambulante. Instinctul lui de cititor mefistofelic il indeamna sã-si comande carti de spiritism stranse intr-o a doua biblioteca, scriam. Cum lectura lor ii dezvaluie primejdia impactului cu cititorul nepregatit pentru receptare, le incuie. A provocat raul si acum il exorcizeaza prin impiedicarea cartii radioactive de a ajunge in mana escrocilor ignoranti si, prin intermediul lor, la publicul larg. Ion Creanga dezvaluie fata profetica a eroului sau, atlet al lecturii.
„«Aceste carti, incapand in mana unor sarlatani ignoranti, ai sa auzi vorbindu-se ca fac minuni, ca sfintii.» Si sfant sa fie rostul parintelui Duhu, caci tocmai asa s-a intamplat. Intr-una din zile, neavand el cu ce sa-si cumpere pane, le-a luat cu vravul si le-a vandut directorasului unei scoale primare cu te mieri ce. Si de-atunci inceputul spiritistilor in Iasi. De-atunci Grigore Nazianul, Efrem Sirul, Solomon inteleptul si alti raposati de veacuri nu se mai pot linisti in morminte; intrebare peste intrebare li se face. S-apoi, ia sa nu raspunda, ca dracu-i a lor pe sapte ani. Auzind parintele Duhu ca s-a facut zvon prin Iasi despre niste nazdravanii ca aceste, cica s-a luat sfintia sa pe ganduri, zicand: «Vai de cel ce se sminteste, dar mai vai de cel prin care vine sminteala!»“.
Parintele Duhu se leapada definitiv de blestemata porecla de duh diavolesc. Era, se vede, un duh benefic. Primblarile prin Iasi, punerea la punct a neispravitilor aveau un rol curativ. Dar in final comite el insusi, cat era de invatat, pacatul in care cad atatia eroi ai lui Creanga: aflat la stramtoare, vinde cartile pe bani dezlegand raul care prolifereaza monstruos. Lumea era dominata de cuvantul taios al predicatorului; si dintr-o data invazia spiritistilor, falsi profeti si predicatori. Sacrul este bagatelizat prin texte de magie neagra, viata spiritului ofilita prin aparitia spiritistilor. Metamorfozat intr-un directoras de scoala, diavolul si-a varat, iarasi, coada. Liberul cugetator se vede infrant. Ultimele lui cuvinte repeta o tanguire a lui Iisus: „Vai de cel ce se sminteste, dar mai vai de cel prin care vine sminteala!“ Parintele a comis un pacat de neiertat. Sminteala a venit in lume printr-un cugetator care se numea popa Duhu. Referintele la Manastirea Golia, nu intamplatoare, introduc tema nebuniei, a smintelii. Este momentul cand inteleptul cu purtari de Diogene „si-a dat duhul“, la propriu si la figurat, si-a pierdut harul, increderea in carti. Fara sa vrea, a incurajat magia neagra in dauna miracolului crestin apostolic. Declinul este total. Fostul profesor de la Socola, devenit intr-o vreme chiar arhimandrit cu mitra, decade pana la umila slujba de ingrijitor. Creanga sugereaza drama spirituala a unui vinovat care isi ispaseste umil pacatul. Pierderea numelui de Duhu si domnia spiritistilor subliniaza semantic aceasta drama. „Si poate ca din aceasta pricina, bolnavindu-se greu, si-a dat duhul, tocmai cand ajunsese ingrijitor la biserica Nicorita din Tatarasi; de unde, aproape fiindu-i tinterimul Eternitatea, si-a luat acolo casa de veci, fie-i tarna usoara! Si de-atunci, ca’ mai ba sa-l vada cineva badadaind pe ulitile Iasilor.“ Pluteste echivocul asupra declinului suferit de parintele Isaia Duhu. Fostul profesor de la seminarul Socola devenit vremelnic arhimandrit cu mitra a ajuns in final ingrijitor. Adica sluga neinsemnata pe langa biserica? Sau neinsemnatul slujitor care da grijania participand astfel la actul sacramental al impartasaniei ca forma de expiere?
Autor: ION PECIEApărut în nr. 288